Câte Biserici, atâtea canoane biblice
Biblia înseamnă de fapt „cărţi”, de aceea, când vorbim de Biblie, trebuie să ne gândim automat la cărţile care sunt cuprinse. Aici începe problema, pentru că nici una dintre bisericile de astăzi nu oferă acelaşi canon cu alta. Problema canonică este în special legată de statutul cărţilor care lipsesc din textul masoretic ebraic, dar se regăsesc în greacă în Septuaginta, numite în tradiţia răsăriteană anaghinoscomena („care sunt citite”).
Câte Biserici, atâtea canoane biblice
Cel mai extins canon îl are Biserica Etiopiană, 81 de cărţi. Totuşi, atunci când se pune problema enumerării acestui canon, există o mare confuzie: există în paralel două tipuri de canoane biblice, unul mai larg şi altul mai restrâns, incluzând şi apocrife ca Enoh şi Jubilee (cf. G.A. Mikre-Sellassie, „The Bible and Its Canon in the Ethiopian Orthodox Church”, Bible Translator 44 (1993), nr. 1, pp. 111-123).
Cel mai scurt canon îl au protestanţii, care păstrează exclusiv canonul masoretic (39 de cărţi ale Vechiului Testament). În Biblia din 1534, Martin Luther plasează anaghinoscomena la finalul Vechiului Testament, într-un apendice, numindu-le „apocrife”, cărţi „care nu sunt deopotrivă cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare şi bune de citit” (cf. Wayne Walden, „Luther: The One Who Shapped the Canon”, în: Restoration Quarterly 49 (2007), nr. 1, pp. 1-10). Şi Calvin s-a exprimat împotriva aşa-ziselor apocrife, folosind precedentul Bisericii din primele veacuri (Fer. Ieronim şi Rufin le socoteau eclesiale, dar nu canonice) (Theodore W. Casteel, „Calvin and Trent: Calvinâs Reaction to the Council of Trent in the Context of His Conciliar Thought”, în: HTR 63 (1970), nr. 1, p. 103).
Dimpotrivă, urmând tradiţiei Fer. Augustin, Biserica Romano-Catolică a adoptat un canon extins, hotărând în Conciliul de la Trident (decretul din sesiunea a 4-a din 8 aprilie 1546) includerea cărţilor Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Sirah, Baruh, 1-2 Macabei, sugerând însă excluderea cărţii 3 Ezdra şi a Psalmului 151. Practic se întăreşte hotărârea Conciliului de la Florenţa din 4 februarie 1441 (Hubert Jedin, A History of the Council of Trent, vol. 2, Thomas Nelson, London, 1961, pp. 55-57). Totuşi, dacă Biblia (Vulgata) din 1590, scoasă de papa Sixt 5, urma îndeaproape canonul votat la Conciliul de la Trident, în 1592, Biblia editată de papa Clement 8 include Rugăciunea lui Manase (singura parte originală din Ode) şi 3-4 Ezdra, ca acestea „să nu dispară”.
Partajează asta:
Viaţa de familie – o monotonie continuă?
Adrian AGACHI
Henry de Montherlant a fost unul dintre promotorii literari ai celibatului. Celibat înţeles nu în sensul religios, ci în cel de oroare faţă de căsătorie. Montherlant a pretins întotdeauna că nu poate înţelege de ce oamenii se căsătoresc şi că îi este clar că orice căsnicie este inutilă. Inutilă pentru că îi aduce pe cei doi în postura de a se minţi că încă se mai iubesc după câţiva ani. După Montherlant, orice lucru avea un sfârşit, prin urmare şi iubirea… […]
Ce ştie el însă? A văzut el vreodată acel soţ sau soţie, rămaşi singuri, cum îmbrăţişează după moartea omului drag obiectele pe care acesta le-a utilizat în timpul vieţii? Ştie, oare, cum plâng atunci când văd o simplă fotografie cu acesta? Dragostea unui cuplu impregnează până şi casa unde locuiesc. Obiectele sunt aşezate pentru un anumit ritm, pentru veşnicie. Cel rămas văduv nu poate decât să plângă în faţa unui drum abrupt. Vorbim de monotonie atunci când trec 40 de ani? Da, în toate cazurile vorbim de ea, dar nu în acelaşi fel! Dacă monotonie înseamnă să săruţi la fel aceeaşi femeie, sau să te uiţi la acelaşi serial în fiecare seară, sau să mergi la acelaşi restaurant timp de 30 de ani! Da, vorbim de monotonie. Vorbim şi de folosirea aceloraşi cuvinte. „Te iubesc“ cunoaşte poate aceeaşi modulaţie a glasului timp de 20 de ani. Este aceasta monotonia care distruge, care se joacă pervers cu nervii fiecăruia? Nu, este monotonia dragostei, în care fiecare gest repetă un ritual bine stabilit, care este, exterior, acelaşi, dar interior generează noi fiori de dragoste. […]
Istorie Evanghelica 