Arhive etichetă: Ziarul Lumina

Sorin Lavric – Semnul mediocrității


Reclame

Părintele Dumitru Stăniloae despre timp


clepsidră (codulluioreste.ro)

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „timpul este pentru noi intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale.”

Arhim, Mihailș Daniliuc, „Gânduri de început” în Ziarul Lumina, Nr. 3 (2704) Anul X, Marți, 7 ianuarie 2014,  p. 6.

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“


Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire

a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.

http://www.ziarullumina.ro/

Noul Cod civil al României interzice căsătoria dintre persoane de acelaşi sex


Noul Cod civil al României interzice căsătoria dintre persoane de acelaşi sex, nerecunoscând nici parteneriatele civile de acest gen încheiate în străinătate.

Pentru alte prevederi ale noului Cod Civil referitoare la custodia copiilor în caz de divorț al părinților precum și la declararea unei persoane dispărute ca decedată în cazul existenței unor indicii, accesați link-ul.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro

Noul Cod Civil prevede mai multe drepturi pentru clienţii băncilor


Executarea silită nu va mai fi la fel de uşoară, iar clienţii vor avea la dispoziţie 15 zile pentru plata datoriei, în cazul în care banca reziliază contractul.

 Noul Cod civil, care va intra în vigoare la 1 octombrie, va aduce o serie de modificări importante în ceea ce priveşte relaţia bănci-clienţi, atât în ceea ce priveşte creditele, cât şi în ceea ce priveşte conturile curente. „Este un cod modern, care are rolul de a duce societatea înainte. Va fi o legiuire modernă, dar bazată pe valori ale societăţii”, a spus viceguvernatorul BNR, Bogdan Olteanu. Astfel, băncile nu vor putea să execute la fel de uşor ca până acum ipotecile, deoarece numărul celor care pot să emită pretenţii asupra bunului în cauză a crescut. Dacă, până acum, puteau formula opoziţie la executare, debitorul şi alţi creditori ai debitorului având garanţii asupra aceluiaşi bun şi proprietarul bunului, acum pot să facă acest lucru şi codebitorii solidari sau orice persoană care a notificat existenţa unui drept sau a unei pretenţii cu privire la bunul executat. Executarea silită nu va mai fi la fel de uşoară, iar clienţii vor avea la dispoziţie 15 zile pentru plata datoriei, în cazul în care banca reziliază contractul. Totuşi, litigiile privind contractele de credit încheiate înainte de 1 octombrie vor fi soluţionate de instanţe pe baza actualului Cod civil şi nu vor beneficia de clauza de impreviziune prevăzută de noul Cod civil, a declarat viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu. „Legea specifică în mod expres că toate litigiile referitoare la fapte şi acte încheiate înainte de 1 octombrie se judecă după Codul civil Cuza”, a spus viceguvernatorul BNR.

Piaţa liberă a secularismului


Ce au în comun piaţa liberă postcapitalistă şi asociaţiile care luptă pentru secularism? Este această luptă în sprijinul construcţiei democraţiei? Sau avem de-a face cu o înverşunare specifică ereticilor preprotestanţi, deci cu o pseudo-teologie a consumismului?

  • Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

    Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

Pe o piaţă religioasă liberă, ofertele cultelor sunt extrem de diverse: de la scientologie, care atrage noi adepţi folosindu-se de imaginea unor credincioşi-vedete de cinema, până la noile „culte” care îşi datorează naşterea reţelelor de socializare electronice. Chiar şi spaţiul islamic pare să fi intrat în această logică prin fundamentalismul care atrage noi adepţi minori ce devin în scurt timp ucigaşi ai „necredincioşilor” sau kamikaze pentru „trădătorii credinţei”. Acum câteva zile, singurul ministru creştin din Republica Islamică Pakistan a fost ucis de o organizaţie fundamentalistă musulmană pentru că şi-a afirmat public credinţa, ceea ce ne arată că uneori promovarea credinţelor depăşeşte chiar şi limitele aparent inofensivei pieţe religioase. În acelaşi timp, Bisericile creştine tradiţionale par să nu guste din mirajul sălbăticiei competiţiei pentru câştigarea de noi adepţi şi se mulţumesc să răspundă printr-o tactică defensivă mult mai specifică ethosului Evangheliei. Dacă Ortodoxia, Catolicismul şi în unele cazuri Protestantismul nu acceptă jocul marketingului religios este pentru că piaţa liberă s-a născut încă de la bun început ca o teologie alternativă sau mai degrabă ca o antiteologie.

 

Liberalismul ca antiteologie

Debutul capitalismului coincide cu inventarea secularului, adică a spaţiului şi timpului dintre creaţie şi eshaton. Încă din Renaştere, natura umană a fost privită ca o carte deschisă care poate fi citită fără oprelişte în afara harului, fiind guvernată de un Dumnezeu retras. Dar pentru că Dumnezeu S-a retras, creaţia a devenit un spaţiu al exercitării puterii, al suveranităţii absolute a oamenilor. Actul de a poseda începea chiar cu sinele uman, conform lui John Locke: „Fiecare om are o proprietate în persoana sa”. Prin urmare, inventarea secularului ca spaţiu al arbitrariului se datorează unei anumite forme de teologie care a uitat că fiinţa umană există ca dar al lui Dumnezeu, dar care a afirmat în schimb că Dumnezeu s-a retras din lume şi a creat anumite zone de

exercitare a voinţei umane pure. Ruptura pe care a introdus-o liberalismul este aceea că a inventat o fiinţă umană cu totul abstractă, care nu exista în realitate, după care ne-a făcut pe toţi instanţe ale acelei specii. Această fiinţă este individul pur, definit în lipsa credinţelor sau obiceiurilor sale şi despre care nu ştim dacă este pură materie sau are şi ceva spirit. Prin urmare, pentru că sufletul său este de negăsit, liberalismul i-a ataşat drepturile naturale.

Liberalii clasici, T. Hobbes, J. Locke sau Adam Smith, erau gânditori seculari, dar şi eretici creştini. Filosofia lor era aceea a dominării naturii, inspirată dintr-o teologie deistă care a oferit primul model de contract social, conform legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Contractul social liberal afirmă că indivizii se supun suveranului pentru că este în interesul lor. Deoarece omul este posesorul unei voinţe, se posedă pe sine, dar pentru că voinţa lui nu coincide cu a celorlalţi, trebuie să se supună voinţei comune puse în practică printr-un contract social. Astfel, dreptatea liberală se prezintă ca o virtute morală artificială, iar individul nu mai este privit ca o creatură care şi-a primit viaţa în dar de la Dumnezeu, ci ca o fiinţă goală, care se deosebeşte de restul naturii prin voinţa sa de a acumula şi prin capacitatea de a poseda. Liberalismul politic ia forma proprietăţii private nerestricţionate, suveranităţii absolute şi a drepturilor ce descriu oamenii ca indivizi cu voinţă şi impuls de conservare.

Filosoful catolic liberal Pierre Manent arată că după 1848 toată gândirea politică (fie conservatoare, liberală sau socialistă) a devenit în anumite privinţe religioasă. Oamenii şi-au dat seama că din moment ce liberalii în frunte cu J.J. Rousseau au definit individul liberal ca pură voinţă, era clar că doar statul şi piaţa vor sfârşi prin a fi pure voinţe. În acest context, Marx a încercat să deconstruiască piaţa liberă, singurul intermediar dintre individul lipsit de libertate şi statul prea puternic. Nu a văzut însă decât fantoma luptei dintre clasele sociale, dar s-a folosit şi el de teologie pentru a demonstra inutilitatea şi nocivitatea religiei, motiv pentru care toată scenografia comunistă se prezintă sub forma unei contraliturghii.

 

Autonomia economicului

Evul Mediu timpuriu cunoştea forme de antreprenoriat economic în relaţiile dintre mănăstirile occidentale, care funcţionau ca ferme. Pentru restul societăţii, antreprenoriatul se afla sub sancţiunea Bisericii Catolice, fiind imoral. Primele forme de deism şi de revoltă protestantă au creat însă o nouă moralitate socială, specifică „lumii din care Dumnezeu S-a retras”. Mai apoi, fiziocraţii au inventat economia politică drept ştiinţă seculară autonomă care şi-a făcut din piaţa liberă locul central al moralităţii. Mai târziu, Adam Smith a teoretizat economia politică drept o ştiinţă a providenţei, în care „mâna invizibilă a pieţei” acţionează proniator de deasupra relaţiilor interumane, impunând moralitatea. Chiar şi cel mai egoist individ este motivat să lucreze pentru binele comun, fiindcă îmbogăţindu-se pe sine le poate oferi şi celorlalţi. Liberalismul economic modern subliniază astfel nevoia unui mecanism impersonal care să integreze acţiunile indivizilor dublat de reducerea la minimum a funcţiilor statului coercitiv care trebuie să lase spontaneitatea pieţei să impună ordinea socială (Fr. Hayek, The Road to Serfdom, 1944).

Din nou această tranzacţie nu s-a desfăşurat împotriva religiei, pentru că primii economişti, fiziocraţii, au elaborat o filosofie religioasă în care lumea naturală, ca interfaţă dintre Dumnezeu şi om, trebuia dominată de un mecanism formal amoral care redefinea virtutea creştină: consumatorul este suveranul lumii seculare, pentru că el reglează cererea şi oferta pieţei. Creştinismul are rezerve clare faţă de sensul proprietăţii private sau competiţia economică, ce pune omul împotriva omului. În acelaşi fel, dacă pentru liberali tortura fizică este interzisă pentru că omul este singurul proprietar al trupului său, creştinismul ne arată că o persoană nu ar trebui să fie torturată pentru că are chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trupul este mult mai mult decât un domeniu posedat. Pe acelaşi raţionament, dacă o companie deţine material genetic uman, înseamnă că fiinţa umană este posedată ca un obiect care-şi aşteaptă cererea pe piaţă (Talal Asad).

 

Secularismul

Ceea ce a debutat ca o formă lumească de moralitate imperfectă din punct de vedere teologic s-a transformat în consumul sălbatic care ne-a adus în prezenta criză economică. Pentru că societatea postmodernă nu are ochi pentru alternative la marxism şi liberalism, a produs un mixt între cele două: avem astfel un capitalism de dreapta manifestat ca libertate economică negativă şi un capitalism de stânga sub forma libertăţilor culturale, religioase şi sexuale, care în realitate triumfă împreună. Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat. În acest context, umaniştii şi seculariştii zilelor de astăzi imită deismul de acum 4-5 secole într-o tristă încercare teologică de a resuscita experienţe deja eşuate ale impersonalismului pieţei.

” Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat.”

Un articol de Cătălin Raiu apărut în Ziarul Lumina, Nr.54 (1858), Anul VII, Serie Națională, Luni, 7 Martie 2011, p.11 disponibil și on-line pe site-ul ZiarulLumina.ro (http://www.ziarullumina.ro/articole;1538;1;53404;0;Piata-libera-a-secularismului.html)

Criza valorilor în societatea romaneasca contemporana


Sub titlul ,,Lipsa educației religioase, cauză a crizei duhovnicești” catholica.ro preia un articol apărut în ziarul Lumina care vorbește despre criza valorilor religioase în societatea postcomunistă. Vorbim de o societate pentru a cărei libertate ,,s-a vărsat sânge în 1989 și care s-a transformat într-o libertate de a respinge pe Dumnezeu”. Autorul articolului decriptează și modului în care comunismul a modelat viețile și percepțiile oamenilor, precum și răspunsul societății față de aceste impuneri. O analiză similară într-o anumită măsură a fost realizată de către Dănuț  Mănăstireanu pe blogul Persona care a publicat printre altele și un interviu despre mentalități comuniste în bisericile evanghelice.

Societatea românească postdecembristă este una total diferită fată de cea dinainte de 1989. Oamenii de astăzi sunt total schimbați din aproape toate punctele de vedere. Au o mentalitate nouă, sisteme de referință a valorilor diferite, condiții de trai diferite. Însă cele mai mari schimbări sunt în plan duhovnicesc, simțindu-se o tot mai profundă criză spirituală. Astfel începe un articol analiză apărut duminică în Ziarul Lumina. Şi continuă: am devenit bogați din punct de vedere material, însă am sărăcit tot mai mult spiritual, libertatea pentru care s-a vărsat sânge în 1989 transformându-se într-o libertate de a respinge pe Dumnezeu, într-o libertate aducătoare de moarte sufletească.

Începutul degringoladei spirituale a fost dat de perioada comunistă, când oamenii erau împiedicați prin diferite metode să meargă la biserică, iar preoților le era interzisă cateheza. Controlul tot mai intens al organelor de opresiune asupra vieții religioase a transformat omul într-un individ needucat spiritual. “Este o mare deosebire între credincioșii noștri dinainte de 1989 şi cei de după Revoluție. În primul rând, atunci oamenii veneau la biserică dintr-un fel de răzbunare, deoarece aici era singurul loc în care puteau găsi un strop de libertate. Oamenii erau sătui de situația apăsătoare la care asistau zilnic, de întreg peisajul pe care îl vedeau, de programele de televiziune mereu aceleași. Veneau la biserică într-un fel de semn de protest. Găseau liniștea de care aveau nevoie și o satisfacție în biserică” (…)

Sursa: Catholica.ro (26.01.2011) preluând informația de  aici

 

Relatia intelectualilor cu teologia este „ambiguă”


Într-un interviu publicat în ediția de astăzi a ziarului Lumina, profesorul Adrian Muraru portretizează acut teologia românească.

prof. dr. Adrian Muraru (Foto: Ziarul Lumina)Relația intelectualilor cu teologia este „ambiguă”, consideră  Adrian Muraru, lector doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. „Teologia este de multe ori observată prin „meseria” proprie a fiecărui intelectual (şi influenţată, cum aminteam, de prejudecăţile „tribului”),” a explicat profesorul.

Profesorul s-a declarat dezamăgit de „cunoașterea relatativ precară a teologiei” în cercurile intelectuale, dar mai ales de nivelul scăzuit de „cunoștințe teologice elementare.” Pentru a exemplifica, Moraru povestește că „un cunoscut universitar a publicat de curând, la o editură prestigioasă din străinătate, un volum dedicat istoriei intelectuale a modernităţii şi, încercând să explice fenomenul în circumstanţele sale religioase, a folosit expresia ‘teologia iudeo-creştină’” (expresie necorespunzătoare prin prisma diferențelor ireconciliabile între cele cele două sisteme teologice).

„Să sperăm totuşi că situaţia se va schimba.” Muraru consideră că perspectivele optimiste sunt date de activitățile din câteva centre de cercetare care au proiecte în derulare. Două dintre acestea, care sunt susținute de universitatea din Iași, sunt Centrul de științe biblico-filosofice numit Monumenta Linguae Dacoromanorum, „care încearcă să recupereze tradiţia biblică evidentă în vechile traduceri româneşti ale Bibliei.” Al doilea proiect vizează înființarea unui centru de traducere şi editare dedicat textelor antice şi medievale. Acesta urmează să ofere ediţii bilingve, în format academic, pentru operele greceşti şi latine, precreştine şi creştine. „Multe proiecte sunt inedite pentru cultura noastră,” e de părere Moraru.

semneletimpului.ro

Interviul cu profesorul ieșean Adrian Muraru poate fi citit pe site-ul ziarului Lumina sub titlul  Dialog cu profesorul Adrian Muraru : Intelectualii români nu prea cunosc teologia

Câte Biserici, atâtea canoane biblice


Biblia înseamnă de fapt „cărţi”, de aceea, când vorbim de Biblie, trebuie să ne gândim automat la cărţile care sunt cuprinse. Aici începe problema, pentru că nici una dintre bisericile de astăzi nu oferă acelaşi canon cu alta. Problema canonică este în special legată de statutul cărţilor care lipsesc din textul masoretic ebraic, dar se regăsesc în greacă în Septuaginta, numite în tradiţia răsăriteană anaghinoscomena („care sunt citite”).

Câte Biserici, atâtea canoane biblice

Cel mai extins canon îl are Biserica Etiopiană, 81 de cărţi. Totuşi, atunci când se pune problema enumerării acestui canon, există o mare confuzie: există în paralel două tipuri de canoane biblice, unul mai larg şi altul mai restrâns, incluzând şi apocrife ca Enoh şi Jubilee (cf. G.A. Mikre-Sellassie, „The Bible and Its Canon in the Ethiopian Orthodox Church”, Bible Translator 44 (1993), nr. 1, pp. 111-123).

Cel mai scurt canon îl au protestanţii, care păstrează exclusiv canonul masoretic (39 de cărţi ale Vechiului Testament). În Biblia din 1534, Martin Luther plasează anaghinoscomena la finalul Vechiului Testament, într-un apendice, numindu-le „apocrife”, cărţi „care nu sunt deopotrivă cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare şi bune de citit” (cf. Wayne Walden, „Luther: The One Who Shapped the Canon”, în: Restoration Quarterly 49 (2007), nr. 1, pp. 1-10). Şi Calvin s-a exprimat împotriva aşa-ziselor apocrife, folosind precedentul Bisericii din primele veacuri (Fer. Ieronim şi Rufin le socoteau eclesiale, dar nu canonice) (Theodore W. Casteel, „Calvin and Trent: Calvinâs Reaction to the Council of Trent in the Context of His Conciliar Thought”, în: HTR 63 (1970), nr. 1, p. 103).

Dimpotrivă, urmând tradiţiei Fer. Augustin, Biserica Romano-Catolică a adoptat un canon extins, hotărând în Conciliul de la Trident (decretul din sesiunea a 4-a din 8 aprilie 1546) includerea cărţilor Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Sirah, Baruh, 1-2 Macabei, sugerând însă excluderea cărţii 3 Ezdra şi a Psalmului 151. Practic se întăreşte hotărârea Conciliului de la Florenţa din 4 februarie 1441 (Hubert Jedin, A History of the Council of Trent, vol. 2, Thomas Nelson, London, 1961, pp. 55-57). Totuşi, dacă Biblia (Vulgata) din 1590, scoasă de papa Sixt 5, urma îndeaproape canonul votat la Conciliul de la Trident, în 1592, Biblia editată de papa Clement 8 include Rugăciunea lui Manase (singura parte originală din Ode) şi 3-4 Ezdra, ca acestea „să nu dispară”.

Ziarul Lumina

Viaţa de familie – o monotonie continuă?


Adrian AGACHI

Henry de Montherlant a fost unul dintre promotorii literari ai celibatului. Celibat înţeles nu în sensul religios, ci în cel de oroare faţă de căsătorie. Montherlant a pretins întotdeauna că nu poate înţelege de ce oamenii se căsătoresc şi că îi este clar că orice căsnicie este inutilă. Inutilă pentru că îi aduce pe cei doi în postura de a se minţi că încă se mai iubesc după câţiva ani. După Montherlant, orice lucru avea un sfârşit, prin urmare şi iubirea… […]

Ce ştie el însă? A văzut el vreodată acel soţ sau soţie, rămaşi singuri, cum îmbrăţişează după moartea omului drag obiectele pe care acesta le-a utilizat în timpul vieţii? Ştie, oare, cum plâng atunci când văd o simplă fotografie cu acesta? Dragostea unui cuplu impregnează până şi casa unde locuiesc. Obiectele sunt aşezate pentru un anumit ritm, pentru veşnicie. Cel rămas văduv nu poate decât să plângă în faţa unui drum abrupt. Vorbim de monotonie atunci când trec 40 de ani? Da, în toate cazurile vorbim de ea, dar nu în acelaşi fel! Dacă monotonie înseamnă să săruţi la fel aceeaşi femeie, sau să te uiţi la acelaşi serial în fiecare seară, sau să mergi la acelaşi restaurant timp de 30 de ani! Da, vorbim de monotonie. Vorbim şi de folosirea aceloraşi cuvinte. „Te iubesc“ cunoaşte poate aceeaşi modulaţie a glasului timp de 20 de ani. Este aceasta monotonia care distruge, care se joacă pervers cu nervii fiecăruia? Nu, este monotonia dragostei, în care fiecare gest repetă un ritual bine stabilit, care este, exterior, acelaşi, dar interior generează noi fiori de dragoste. […]

ZiarulLumina.ro

%d blogeri au apreciat asta: