Baraca
Influența vestului se face tot mai simțită și la noi în țară. Astfel, 
au început să se traducă și să se promoveze cărți îndoielnice din punct de vedere doctrinar. Una din cele mai spectaculoase cărți traduse în limba română și distribuite în librării este romanul Baraca de Paul Young. Acest roman a fost tradus în peste 30 de limbi și vândut în peste 10 milioane de exemplare. Pentru că spațiul pe care-l am la dispoziție este redus am să punctez doar câteva dintre învățăturile nebiblice promovate de acest roman:
Personjul Mack întâlnește Trinitatea divină astfel: “Tata” (o femeie afro-americană), “Isus” (un tâmplar evreu) și “Sarayu” (o femeie asiatică care se pare a fi Duhul Sfânt). Cartea este constituită, în principal, dintr-o serie de dialoguri între Mack, Tata, Isus și Sarayu asupra problema teodiceei (aspectul răului din Univers în relație cu caracterul lui Dumnezeu). Dintre aceste dialoguri amintim:
Isus îi spune lui Mack că El “este cea mai bună cale prin care un om se poate relaționa la Tata sau Sarayu”. Observați, nu singura Cale (Ioan 14:6) ci doar, cea mai bună. Aceasta înseamnă că există și alte căi în afară de Isus. Fals!
Tata afirmă: “Nu trebuie să–I pedepsesc pe oameni pentru păcat. Păcatul este în el însuși o pedeapsă devorându-te din interior. Nu este scopul meu să îl pedepsesc. Este bucuria mea să îl vindec.” Este adevărat că Domnul nu dorește moartea păcătosului și că prin jertfa de la Calvar îi oferă mântuire dar Biblia vorbește despre Dumnezeu ca fiind Judecătorul care la sfârșitul istoriei va pedepsi păcatul. (Apoc. 20:11-15). Ideea , „păcatului care este în el însuși o pedeapsă” se potrivește cu conceptul estic de karma și nu cu Evanghelia creștină.
Apare apoi problema universalismului (cum că Dumnezeu s-a împăcat cu toată lumea și îi mântuiește pe toți). Tata îi spune lui Mack că acum El este împăcat cu toată lumea. Mack continuă: „Cu toată lumea? Te referi la cei care cred în tine, nu-i așa?” Tata răspunde: “Cu toată lumea!”
Profesorul Thimoty Beal de la Case Western University concluzionează că în Baraca există “modele metaforice nebiblice ale Lui Dumnezeu”, “modelul ne-ierarhic al Trinității” și cel mai rău “teologia salvării universale.” -(toate drumurile duc la Isus) (vezi,http://www.albertmohler.com/2010/01/27/the-shack-the-missing-art-of-evangelical-discernment/)
Iubiți cititori, atenție! Asemenea cărți (dincolo de unele aspecte pozitive ale lor) sunt „lupi îmbrăcați în blană de oaie”. Atenție la ce citiți dumneavoastră, copiii și nepoții dumneavoastră. Dumnezeu să ne ajute să rămânem lângă adevărata Evanghelie, acum în vremuri care vor fi mai dificile decât a văzut istoria vreodată. Dar cu Dumnezeu și fiind în unitate unii cu alții putem învinge!
Pastor, Costel Ghioancă
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (III)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (III)
Examenul de foc al vieţii
Examenul de foc al vieţii reprezintă în viziunea autorului examenul prin care l-a trecut Domnul, examenul Securităţii, şi al tracasărilor de care a avut parte între anii 1952-1954. Remarcăm în acest context problema ridicată de vecinul[1] profesorului Bunaciu, colonel de securitate, care îl întreba de ce el, tânăr cu studii economice superioare, s-a înscris la Facultatea de Teologie şi predică „Biblia care este <opiu> pentru popor?”[2] Bunaciu explică această dilemă a ofiţerului în felul următor:
„El credea că eu sunt un duşman al socialismului şi prin religie lupt împotriva orânduirii socialiste.”[3]
Explicaţia este edificatoare pentru argumentarea atitudinii şi gândirii celor care construiau sistemul comunist. Această atitudine din partea autorităţilor faţă de religie s-a reflectat în societate printr-o atmosferă de teamă şi insecuritate, relevată şi de următorul pasaj:
„Prelucrarea[4] a durat vreo două luni şi în toiul acesteia mi-am pregătit chiar un geamantan mic cu haine groase şi mă aşteptam să fiu ridicat în fiecare noapte de Securitate, mai ales că în Cluj fuseseră ridicaţi în diverse nopţi pastori reformaţi,preoţi catolici şi ortodocşi.”[5]
Presiunile Securităţii asupra domnului Bunaciu au durat doi ani, timp în care aceasta era informată despre toate mişcările şi deciziile acestuia, iar el era tracasat, bătut, anchetat, ameninţat cu ani grei de temniţă pentru a realiza de fapt colaborarea de care alţii l-au acuzat şi pe care nu au putut-o dovedi. Acesta este contextul în care în luna august a anului 1954[6] domnul Bunaciu a primit o citaţie prin intermediul căreia era invitat să se prezinte la miliţia din Cluj sub motivaţia rezolvării unor probleme la biroul de evidenţă a populaţiei. În fapt, fusese chemat de Securitate pentru a-l determina să devină colaborator al organelor statului. Ca urmare a refuzului de a da curs unei asemenea propuneri a fost anchetat, context în care ne sunt dezvăluite metodele utilizate de Securitate pentru a-i îngenunchea pe cei care nu vroiau să cedeze, şi totodată pentru a-şi recruta noi colaboratori.
„Discuţiile dintre mine şi anchetator au durat câteva ore; afară ploua, tuna şi se întunecase. După un timp ofiţerul s-a retras şi m-a lăsat singur; a revenit după zece minute şi mi-a spus: <Am vorbit cu comandantul nostru şi mi-a spus că pentru faptele ce le-ai făcut, pedeapsa este de 18 ani de închisoare. Dar domnul colonel se gândeşte că eşti tânăr şi îţi oferă posibilitatea să fii iertat, dacă te vei schimba, dacă vei deveni un bun cetăţean şi vei colabora cu autorităţile noastre>.”[7]
Prin dezvăluirea unor detalii legate de anchetarea sa, domnul Bunaciu ne prezintă în fapt metodele Securităţii, care îmbinau violenţa fizică cu presiunea psihologică, cu scopul de-al determina pe cel anchetat să cedeze. Remarcăm în acest caz combinaţia dintre bătaie şi vorba dulce cum ar spune românul, pe principiul: ,,Vorba dulce mult aduce”. La finalul acestei anchete, în urma presiunilor psihice, terorii şi slăbiciunii fizice, anchetatul cedează[8], cu condiţia de a afla detalii despre ceea ce i se cerea, în fapt de a-şi impune propriile principi[9]. I se răspunde că nu este timpul potrivit acum, urmând a se întâlni peste şapte zile pentru a stabili detalii. După această discuţie urmează cuvintele magice: „Eşti liber să pleci acasă”. Ajuns acasă şi eliberat din ghearele fricii[10] domnul Bunaciu îşi dă seama de perversitatea acţiunilor anchetatorilor. Întâlnirea cu ofiţerul de securitate după cele şapte zile de răgaz scoate în evidenţă metodele de lucru ale acestei instituţii care ne duc cu gândul la personajul John Smith şi transformarea acestuia din finalul cărţii 1984 al lui George Orwell.
„După şapte zile m-am dus la întâlnire; m-a luat în primire un civil bun şi blând în cuvinte care l-a învinuit pe colegul lui că s-a purtat prea dur cu mine, apoi a făcut apel la sentimentele noastre patriotice[11], că ar trebui să ne apărăm ţara, că el ar vrea să mă ajute[12] în problemele ce le voi avea ca pastor etc.”[13]
Este interesant de remarcat faptul că în cadrul acestei întâlniri, domnul Bunaciu adoptă o atitudine de eludare a cerinţelor ofiţerului, spunându-i acestuia că este de acord să informeze Securitatea despre cineva care ar veni la el şi i-ar spune: „Haide să răsturnăm autorităţile astea ticăloase!”[14]. Cum era de aşteptat, răspunsul domnului Bunaciu îl nemulţumeşte pe ofiţerul de securitate care îi mai dă acestuia un răgaz de şapte zile pentru a-şi reconsidera poziţia. Ca timpul de gândire să fie mai eficient, domnul Bunaciu trebuia să cântărească oferta propusă şi să o accepte ţinând cont de faptul că ar avea la activ nişte fapte, în fond fictive[15] pentru care ar putea „fi pedepsit cu ani grei de temniţă.”[16] Cu toate ameninţările şi presiunile care s-au făcut asupra sa, domnul Bunaciu a refuzat colaborarea.
Analizând aspectele prezentate putem alcătui o tipologie a modalităţilor de acţiune şi intimidare folosite de către Securitate în acţiunea de recrutare a unor informatori. Etapele[17] unor astfel de acţiuni sunt:
- Anchetă
- Ameninţări şi violenţe fizice şi verbale
- Discuţii în care se făcea apel la sentimentele patriotice ale celui aflat sub anchetă, precum şi la nevoia ca pastorii să fie ajutaţi în activitatea şi problemele de ordin personal sau profesional
- Ameninţări cu transpunerea în practică a ceea ce până acum se regăsea la nivel verbal
După ce am văzut faptul că ameninţarea era un element cheie în atragerea unora la colaborare, se cuvine a menţiona şi faptul că ameninţările pe care le profera ofiţerul de securitate nu erau lipsite de sens şi nici de valoare. Ca dovadă a ameninţării reale care plana asupra tuturor celor aflaţi în situaţii similare sau nu cu domnul Bunaciu, acesta precizează următoarele:
„În anii aceia, ca să te reţină Securitatea şi să-ţi instrumenteze dosar pe baza căruia să fi reţinut în celulele lor, nu aveau nevoie decât de două declaraţii semnate de doi informatori cum că ai uneltit prin cuvinte împotriva ordinii de stat.”[18]
Cele relatate demonstrează cât de mare era teroarea şi cum se manifesta aceasta, precum şi cât de uşor îi era regimului să-i aresteze pe opozanţi acuzându-i de uneltire împotriva ordinii de stat[19].
Prin prezentarea cadrului social politic, în fapt a terorii care se exercita în societate în anii ’50 înţelegem mult mai bine întrebarea domnului Bunaciu adresată celor care îl acuză de colaborare cu fosta securitate.
„Şi eu întreb pe acela care mă învinuieşte de colaborarea cu Securitatea cum ar fi dormit el dacă era în locul meu; cu ameninţarea directă cu pistolul, cu şantajul închisorii şi în plus fără somn liniştit, pentru că eu nu am putut dormi deloc şapte zile.”[20]
Acţiunile Securităţii şi presiunile la care aceasta îl supunea îl determină pe domnul Bunaciu să apeleze la soţie. Cu ajutorul acesteia s-a internat în Clinica de Boli Mintale din Cluj. Pe lângă dorinţa de a scăpa de presiunile Securităţii trebuie menţionat faptul că internarea a fost o consecinţă directă a surmenajului psihic la care fusese supus pe parcursul anchetei şi după aceia. După cele trei luni petrecute în spital, concediul şi întreruperea anului şcolar reuşeşte să scape din ghearele Securităţii care nu l-a mai căutat în intervalul 1955-1961, atunci când îi sunt reiterate ameninţările din anii ’50 printre care şi cea cu 18 ani de închisoare. Beneficiind de ajutorul Divinităţii, domnul Bunaciu reuşeşte să scape definitiv din această strânsoare. Este posibil ca decizia Securităţii să se fi bazat pe faptul ca şi-a dat seama că nu se putea colabora cu dânsul, dar şi pe schimbările politice[21] introduse de către Gheorghiu Dej la presiunile lui Hruşciov care preluase puterea în URSS în urma morţii lui Stalin din anul 1953.
[1] Colonel de securitate care primea informaţii despre vecinul său de la fratele bătrân din biserica pe care Ioan Bunaciu o păstorea
[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[3] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[4] Este vorba de prelucrarea autorului cărţii pe care o analizăm în cadrul acestui material, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu
[5] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[6] Anul 1954 a fot fatidic atât pentru lucrătorii creştini precum domnul Bunaciu, cât şi pentru bisericile evanghelice, în principal cele etichetate de stat cu termenul de neoprotestante deoarece s-a decis reglementarea serviciilor religioase. Acest lucru însemna că bisericile puteau să aibă un serviciu religios sâmbătă seara şi încă unul duminica până în ora 14.
[7] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[8] „Am socotit eu, atunci în ghearele fricii, că această colaborare înseamnă ca eu să fiu cetăţean cinstit”, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[9] De remarcat puterea de a putea pune condiţii
[10] Frica ca şi personificare a Securităţii
[11] Ceea ce spune domnul Bunaciu a fost sesizat şi sintetizat de către Dănuţ Mănăstireanu în cadrul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Domnul Mănăstireanu consideră sentimentele patriotice şi în general apelul la naţionalism în contextul discuţiei noastre ca fiind un cârlig prin care Securitatea îi agăţa pe informatori. Plecând de la aspectele menţionate aici precum şi în nota 18(14) din partea a doua a incursiunii în istoria bisericii baptiste din România observăm o modalitate prin care Securitatea motiva necesitatea întreprinderii anumitor acţiuni. Cu alte cuvinte, ofiţerii de securitatea transmiteau sentimentul că ei sunt puşi acolo ca să apere ţara şi că prin acceptul colaborării, persoana respectivă nu făcea altceva decât să-şi apere glia strămoşească. Lucru fals de altfel pentru că apărarea ţării era motivaţia şi nu scopul întreprinderii acţiunilor de cele mai multe ori represive împotriva credincioşilor de orice denominaţiune, nu numai evanghelici.
[12] Ajutorul dat pastorilor în rezolvarea unor probleme personale sau de cult era prezentată de către un inspector al Departamentului Cultelor ca o modalitate eficientă de control asupra deservenţilor de culte, deşi el spunea că era vorba de stabilirea unei relaţii de colaborare.
[13] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[14] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[15] În cadrul anchetei i se aduce la cunoştinţă acuzaţia că în liceu fusese legionar, fapt neadevărat
[16] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[17] O tipologie asemănătoare se regăseşte şi la Iosif Ţon în cartea Confesiuni
[18] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[19] Un caz edificator este cel al lui Jean Staneschi, director al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti care în anul 1953 a fost reţinut timp de treizeci de luni fără a i se face proces şi fără a i se aduce vreo acuzaţie oficial. A fost eliberat la fel de subit şi tot fără vreo explicaţie precum a fost arestat. Iosif Ţon vine să întărească mărturiile domnului Bunaciu şi ale lui Jean Staneschi pentru că la rândul său şi el a fost reţinut de către Securitate timp de trei luni în anii ’70.
[20] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.22
[21] Ca urmare a morţii lui Stalin în anul 1953 puterea în URSS este preluată de către Hruşciov care permite o relaxare a cadrului politic intern şi internaţional în ceea ce denumim generic lagărul socialist. De amintit în acest context şi Congresul XX PCUS, denumit şi al destanilizării. În acest context anii ’60-’70 sunt consideraţi în România ca fiind cei ai unei liberalizări la nivel politic, economic şi social.
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (II)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (II)
Tânăr păstor
Ideologia comunistă a fost construită în aşa fel încât să fie atractivă pentru mulţi oameni deşi, ulterior, o parte dintre aceştia au realizat că ceea ce promitea aceasta era o utopie. În cadrul cărţii Umblând pe ape printre stânci, Ioan Bunaciu mărturiseşte că în tinereţe avea convingeri socialiste şi îşi dorea o carieră politică însă, în urma unei glume, visul de a face carieră politică s-a spulberat. Din acel moment viaţa sa a primit o altă direcţie, o îndrumare divină[1], fapt care îl motivează în iunie 1947 să se boteze la Biserica baptistă din Braşov, păstorită de Mara Cornel, deşi era student în anul II la Academia Comercială, iar decizia sa ar fi putut avea repercusiuni negative asupra pregătirii sale academice. Cu toate acestea, domnul Bunaciu decide să îmbine studiile economice cu cele teologice, fapt pentru care în toamna anului 1947, la recomandarea Bisericii din Braşov, se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti[2]. În anul II de seminar se mută la Academia de Studii Economice din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1949. Scopul era acela de a îmbina activitatea de profesor cu cea de pastor.
,,Dar în anul 1948 s-a făcut reforma învăţământului şi la pedagogie am învăţat că profesorul trebuie să aibă o concepţie materialistă despre viaţă. Aşadar, pe când eram anul II la Seminar şi anul IV la Academia de Studii Economice, am înţeles ca în noul regim politic ce se instalase la noi, cine nu era comunist şi ateist nu mai putea fi profesor la sat şi pastor în biserică.’’[3]
Înţelegând că nu are nici o şansă să îmbine cele două activităţi, decide să se dedice în totalitate activităţilor din domeniul teologic, deşi şi aici urma să se confrunte cu o serie de probleme. Această decizie îl va conduce către o nouă etapă a vieţii, cea de tânăr pastor căsătorit. Schimbarea statutului s-a realizat prin intrarea în activitatea pastorală, şi prin căsătoria în iunie 1951 cu Otilia Turcu din Almaş. Din toamna aceluiaşi an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj, precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj (1951-1956) care, spre deosebire de Seminarul Baptist din Bucureşti, era acreditat de stat ca o instituţie de învăţământ superior. Începutul activităţii pastorale[4], precum şi implicarea în viaţa administrativă a Cultului Baptist prin alegerea sa în funcţia de secretar al Comunităţii baptiste din Cluj în anul 1953, îl aduce în contact, de pe o altă poziţie, cu autorităţile şi problemele bisericilor. Referitor la responsabilităţile pe care le implicau activitatea de pastor şi secretar al comunităţii baptiste din Cluj, precum şi primele contacte dintr-o poziţie oficială cu autorităţile, profesorul Ioan Bunaciu scrie următoarele:
„Aveam şase împuterniciţi ai Ministerului Cultelor[5], câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef în oraşul Cluj[6]. Cu aceştia trebuia să discut problemele bisericilor în raport cu autoritățile. Tot în grija mea erau problemele spirituale şi de disciplină ale bisericilor pentru că în toată regiunea Cluj erau trei pastori salariaţi […]. De aceea botezurile, nunţile şi înmormântările din bisericile Regiunii Cluj erau în sarcina noastră. La acestea se adăugau şi conferinţele interconfesionale care se ţineau din trei în trei luni la Cluj şi în oraşele reşedinţe de raioane, de la care, ca secretar al Comunităţii, nu puteam lipsi.”[7]
Deşi activitatea sa presupunea o muncă dificilă, plină de riscuri, profesorul Bunaciu vorbeşte şi de satisfacţii, văzute prin prisma legalismului şi a respectării acestuia de către „fraţii din biserică şi conducătorii lor”[8], care datorau ascultare faţă de el şi ceilalţi lideri pe baza principiului biblic al ascultării şi supunerii faţă de mai marii lor, exprimat de apostolul Pavel în Epistola către Evrei[9]. Trebuie menţionat faptul că acest verset a fost unul cheie în activitatea pastorală şi administrativă a domnului Bunaciu, în relaţia cu cei din cadrul cultului[10]. Cât priveşte relaţia cu autorităţile, Ioan Bunaciu s-a situat pe poziţia unui negociator din dorinţa de a rezolva, prin intermediul discuţiilor, problemele bisericii, comunităţii sau ale Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, al cărui director a fost între anii 1970-1988[11]. O poziţie diferită este atribuită taberei contestatarilor.
„Unii, cei mai tineri în frunte cu Ţon Iosif, susţineau o rezolvare prin confruntare cu autorităţile prin memorii, proteste, apeluri la diferite organizaţii internaţionale, iar ceilalţi, cei mai bătrâni, erau pentru rezolvarea problemelor de pe poziţii principiale. Personal am folosit metoda aceasta şi am reuşit să rezolvăm problemele legate de bisericile pe care le-am păstorit.[12]”
Profesorul Bunaciu consideră că poziţia protestatară adoptată de unele persoane din cadrul cultului baptist a fost determinată şi motivată de tinereţea acestora, de lipsa de experienţă în relaţiile cu autorităţile comuniste, precum şi de dorinţa de emigrare. Aceasta din urmă este argumentată şi prin afirmaţia că nu cunoaşte pe nimeni care să fi refuzat paşaportul şi viza, să fi zis: „mai bine merg la închisoare decât să emigrez.” [13] În acest context, pentru a se distanţa de tabăra contestatară, Ioan Bunaciu face apel la sentimentul patriotic, naţionalist[14].
„Sigur noi care am fost legaţi de glie şi de poporul creştin baptist din România, pe care l-am slujit din tinereţe cu sinceritate, nu ne-am putut unii cu ei, pentru că într-adevăr doream rezolvarea problemelor, nu numai provocarea autorităţilor cu ele. Am stat la datorie predicând Evanghelia şi, folosind cuvinte drese cu sare pentru a-i convinge pe duşmanii noştri că adevărul e de partea noastră[15]”
Cu această dezbatere referitoare la modalităţile folosite de către liderii evanghelici pentru a rezolva problemele bisericilor sau instituţiilor pe care le conduceau în perioada comunistă încheiem partea a doua a seriei de mesaje despre cartea Umblând pe ape printre stânci a profesorului Bunaciu cu referiri mai largi sau mai strânse la istoria religioasă a comunităţii evanghelice pe care a slujit-o timp de 60 de ani.
[1]Rememorând călătoria sa prin această lume, Ioan Bunaciu se consideră o persoană care a beneficiat de protecţia divinităţii încă din copilărie, continuând mai apoi să înţeleagă scopul lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
[2]Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti era recunoscut de către stat ca o şcoală teologică de nivel mediu care putea să pregătească pastori pentru bisericile baptiste.
[3]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.16-17
[4]Ioan Bunaciu îşi începe activitatea pastorală în anul 1950
[5]Funcţia de împuternicit se organiza chiar pe parcursul anului 1953, fiind câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef judeţean şi pentru Capitală, cf. ASSC 1953, Hotărârea [2412]/1953 a Ministerului Cultelor privind înfiinţarea funcţiunii de împuterniciţi pentru culte în cadrul unor Sfaturi Populare orăşeneşti.
[6]Prin intermediul Legii nr.5 privind raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, publicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 77 din 8 septembrie 1950, se realizează o nouă organizare teritorial administrativă la nivelul ţării după modelul sovietic în regiuni, raioane, oraşe, comune. Această organizare administrativ-teritorială s-a menţinut până în anul 1968, când s-a revenit la modelul anterior, valabil şi astăzi.
[7]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, pp.17-18
[8]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[9]„Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi”, Epistola apostolului Pavel către Evrei, cap.13, v.17, apud, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[10]Subalterni şi studenţi
[11]O poziție diferită de a domnului Bunaciu au avut o serie de lideri şi intelectuali baptişti precum Iosif Ţon, Pavel Nicolescu, Dănuţ Mănăstireanu, ș.a.
[12]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.76
[13]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77. Suntem întru totul de acord cu afirmaţiile profesorului Bunaciu conform cărora a existat o poziţie contestatară determinată de oportunism, dar considerăm că au existat în aceeaşi măsură persoane care au iniţiat acţiuni protestatare dintr-o convingere sinceră, în urma cărora au avut de suportat o serie de repercusiuni. De menţionat şi faptul că în urma unor astfel de acţiuni protestatare şi contestatare s-a renunţat în anii ’70 la reglementarea serviciilor religioase ale bisericilor baptiste de către stat.
[14]O poziţie diferită referitoare la sentimentele patriotice în cadrul deciziilor şi activităţii religioase se găseşte la Dănuț Mănăstireanu, care le considera ca fiind o modalitate de infiltrare a statului în viaţa internă a cultelor. Poziţia la care facem referire a fost exprimată şi prin intermediul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Mulţumim pe această cale domnului Dănuţ Mănăstireanu pentru amabilitatea de a discuta cu noi aceste probleme pe parcursul conferinţei la care am făcut referire.
[15] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (I)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (I)
Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă[1]: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[2] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului. În paralel cu această prezentare ne pr
opunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă adepţilor săi speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară[3]. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale. Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât, îl ignora pe Însuși Dumnezeu.”[4] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere pentru a înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.
[1] Autorul se referă la perioada 1947(1950)-2010 în care numai 40 de ani a slujit în perioada comunistă
[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.47-48
[3] Mulţumim doamnei Conf. univ. dr. Mihaela Pop, cadru didactic al Universităţii Bucureşti, pentru informaţiile şi viziunea despre problematica spinoasă a relaţiei biserică-stat, precum şi despre cea a raiului comunist
[4] Marius Silveşan, Aspecte din viaţa cotidiană a românilor. Mediul urban 1960-1975, Lucrare de licenţă prezentată în sesiunea iunie 2003 la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea Prof. univ. dr. Mihai Retegan
Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[1] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului spre portul din care va pleca spre veşnicie. În paralel cu această prezentare ne pr
opunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă creştinilor speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale. Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât ,îl ignora Însuşi pe Dumnezeu.”[2] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere pentru a înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.
Partajează asta:
Max Lucado România
Anul 2010 este unul de criză financiară din punct de vedere al economiştilor acestei planete, şi totuşi unul plin de speranţă pentru omenire şi de îndurare din partea lui Dumnezeu. Vestea bună a iertării şi salvării este transmisă şi transpusă în practica de-a lungul istoriei de către oameni care s-au pus la dispoziţia Creatorului acestui univers. Max Lucado este un exemplu în acest sens, el fiind unul dintre cei mai populari autori şi vorbitori creştini. Pentru a înţelege însă mesajul său, el trebuie sa ne fie accesibil atât din punct de vedere informaţional, cât şi din punct de vedere lingvistic, fapt pentru care Marius Zărnescu a iniţiat acest demers de aducere la cunoştiinţa publicului român cărţile şi activitatea lui Max Lucado. Salutăm astfel apariţia în spaţiul blogosferei evanghelice româneşti a site-ului Max Lucado România.
Partajează asta:
O nouă generaţie: raţiune, credinţă şi civilitate
În cadrul unui articol din Evenimntul Zilei, Vladimir Tismăneanu vorbeşte de privilegiul tinerilor intelectuali români formaţi după 1989 de a avea o altă istorie, una privilegiată. Contextul social şi istoric le-a permis acestor tineri să contrapună ,,cinismului moştenit din lumea comunizată […] împlinirea idealului unor Soljeniţân şi Havel: viaţa trăită în adevăr”. Unul din aceşti intelectuali, este Mihail Neamţu, care a publicat în 2009 la editura Polirom volumul „Povara libertăţii. Antiteze, paradigime şi biografii moderne”. În prefaţa pe care a scris-o la această carte, Vladimir Tismăneanu identifică marxismul din punct de vedere al doctrinei ca fiind o religie care îşi propune salvarea lumii, lucru dealtfel cunoscut. ,,În noua sa contribuţie, [scrie Vladimir Tismăneanu], tânărul filosof aprofundează discuţia despre relaţia între Atena şi Ierusalim, între raţiune şi revelaţie, arătând în ce măsură modernitatea este un proiect deschis, într-o continuă prefacere şi redefinire. Mai mult, într-un spaţiu spiritual în care, cu excepţia părintelui André Scrima, a lui Teodor Baconsky şi a lui Radu Preda, s-a scris prea puţin despre dimensiunea soteriologică a doctrinei marxiste, iată că avem în fine o lucrare aptă să lege această perspectivă de întreaga dezbatere occidentală privind religiile seculare. A osândi pur şi simplu marxismul ca o întreprindere nihilist- demonică nu ne duce prea departe. A-l desconsidera drept un proiect vid de viitor înseamnă a ignora lumea în care trăim. Mihail Neamţu pledează pentru reevaluarea condiţiei morale, culturale şi politice a societăţii occidentale, admirând soliditatea instituţională a civilizaţiei apusene, dar taxând oriunde apare deriva nihilistă. […] ”.
Istorie Evanghelica 