Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia


NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.


Bibliografie:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;

2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;

3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România


NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

9 răspunsuri

  1. cestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

    In afara de adventisti din cate stiu eu nu exista alte culte neoprotestante care sa aiba o autoritate centrala globala in afara tarii.
    Alianta mondiala baptista si federatiile penticostalilor si crestinilor dupa evanghelie au rol formal, de colaborare , un fel de ONU .

    Apreciază

    1. Marius Silvesan | Răspunde

      Mulțumesc pentru observație. Am remarcat și eu acest aspect privitor la baptiști când am recitit materialul. Am să-i fac o revizuire ținând cont și de aceste observații.
      Din câte am citit eu și îmi aduc aminte acum întemeietorul „bisericii adventiste” nu a fost Helen White ci un fost pastor baptist, Miller.
      Biserica penticostală din România își are începutul în secolul XX la 1921/1922.

      Apreciază

    2. Creştinii după Evanghelie nu au un for central, ci relaţii frăţeşti între biserici şi ţări. Nu am dat până acum de vreo structură europeană sau mondială a creştinilor după Evanghelie.

      Apreciază

      1. Marius Silvesan | Răspunde

        Un aspect similar și în cazul baptiștilor unde Federația Baptistă Europeană și Alianta Baptistă Mondială sunt instituții la care Uniunile naționale adera de buna voie iar deciziile lor nu au rol de impunere asupra membrilor.
        Nu știam că Federația Baptistă Europeană a avut sediul la Berna. Știu că acolo avea un birou Radio Europa Libera dintr-un material despre atacul de la Berna. Cred că EBF (European Baptist Federation) isi avea sediul la Rushlikon in Elveția pana cand după prăbusirea regimurilor comuniste in Europa de Est, aceasta s-a mutat împreună cu IBTS (International Baptist Theological Seminary) la Praga in Republica Cehă.

        Apreciază

  2. Exact Miller a fost intemeietorul adventistilor , White a fost o colaboratoare a lui. Dar initiatorul a fost Miller.

    Apreciază

  3. Ati putea sa scrieti si despre perioada dinainte de 1948 , cred ca e important sa se stie ce a fost si inainte de comunisti. Din cate am citit eu in cartile lui Alexa Popovici nici atunci baptistii nu au dus-o prea bine si atunci au fost persecutii(cred ca si la penti si crestini dupa evanghelie a fost la fel. Dar despre istoria acestor culte inainte de 1948 nu stiu nimic, nici dupa aceasta data nu prea stiu mare lucru., doar ce a scris Vasilica Croitor pe blog).
    Spor la treaba

    Apreciază

    1. Marius Silvesan | Răspunde

      Mulțumesc de sugestie. Lucrez acum la cartea despre istoria baptiștilor în perioada comunistă (48-65) cu referiri la perioada interbelică precum si la cea de după 65. In privinta cazurilor de persecutie dinainte de comunisti stiu ca am si eu pe blog cel putin un articol.
      Vă semnalez următoarele articole:
      Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942) (https://istorieevanghelica.ro/2012/05/19/certificat-de-trecere-la-confesiunea-baptista-al-lui-simion-man-1942/), Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România (https://istorieevanghelica.ro/2012/05/04/lapugean-emanuel-recenzie-alexa-popovici-istoria-anabaptistilor-din-romania/), Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica? (https://istorieevanghelica.ro/2011/09/10/este-legitima-discriminarea-si-persecutarea-protestantilor-pe-motiv-ca-nu-au-vechime-istorica/), Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti? (https://istorieevanghelica.ro/2011/01/31/baptistii-sunt-protestanti-sau-neoprotestanti/), Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria (https://istorieevanghelica.ro/2011/09/04/ordinul-secret-al-maresalului-antonescu-privind-deportarea-crestinilor-evanghelici-in-transnistria/), Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar (https://istorieevanghelica.ro/2011/08/15/circulara-nr-125-din-1930-a-episcopului-iosif-traian-badescu-pentru-combaterea-prozelitismului-sectar/), In cele din urma, am strigat de durere (https://istorieevanghelica.ro/2011/06/06/in-cele-din-urma-am-strigat-de-durere/), Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin (https://istorieevanghelica.ro/2010/12/30/canonul-libertatii-%e2%80%9creligiile-politice%e2%80%9d-de-eric-voegelin/).
      Acestea sunt o parte din articolele care vorbesc despre persecutia religioasa a evanghelicilor si nu numai in perioada interbelica precum si in perioada comunistă.

      Apreciază

  4. […] Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia […]

    Apreciază

  5. […] Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, HistoriaÎn „Baptişti” […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: