Costel Ghioancă, Ateii religioși
Mai cu vreo două zile în urmă am vizionat o dezbatere aprinsă între Richard Dawkins, ateu și susținător feroce al evoluționismului, și cardinalul George Pell. Faptul acesta m-a determinat să mă gândesc din nou la aspecte care țin de ateism, doar că, de data aceasta semnalez pericolul ateismului religios.
La ce mă refer prin „ateism religios?” Nu doar la faptul că ateismul este o religie în sine, ci și la realitatea că pot fi persoane care să îmbrățișeze o anumită tradiție creștină și să nu creadă, totuși, în Dumnezeu!
Fac trimitere la un singur verset biblic, deși subiectul ar putea fi extins și în alte direcții. În Psalmul 14:1 citim că nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Observați că nu se vorbește despre persoane precum Dawkins, care apără ateismul în fața spectatorilor, ci avem în vedere un soi de atei camuflați printre oamenii religioși. Ei pot merge la biserică precum toți ceilalți și pot să pară mai spirituali decât mulți dintre frații lor de „credință”.
Dar, ateul religios spune „în inima lui” că nu este Dumnezeu. Deci este vorba despre un limbaj al inimii, adică despre atitudini. Cu gura, acești oameni pot spune că Dumnezeu există, însă cu inima ei spun contrariul. Afirmă că Dumnezeu există, dar se poartă ca și cum n-ar exista! Cam despre asta e vorba și în „pilda bogatului nebun”.
Potrivit Scripturii, omul care crede în Dumnezeu are inima schimbată și trece printr-o transformare radicală (2 Cor. 5:17). El spune și cu gura, dar demonstrează și prin atitudinile inimii sale că se încrede în Dumnezeu și se supune voii Sale.
Ateii religioși sunt oameni care pot face multe pentru Domnul (așa după cum citim în Matei 7), însă oameni pe care Mântuitorul „niciodată nu i-a cunoscut”. Prin urmare este bine să ne întrebăm din când în când: „Oare ce spunem în inima noastră?”
Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/ateii-religiosi/
Partajează asta:
Simbolul iubirii
Partajează asta:
Creștinul olimpic
Un articol de Constantin Ghioancă
Aproape că nu este zi în care să nu auzi creștini care se plâng: că viața este prea grea, că nu e ușor să fii creștin, că sunt prea multe ispite, că lupta spirituală este prea mare, că sunt dezamăgiți de frați și câte altele…
Astăzi te invit să citești despre creștinul olimpic, cel sârguincios, hotărât, ambițios. Cel care vrea să reușească. Acestea fiind spuse, să privim la Pavel:
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, dar, în aşa fel, ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:24-27)
De la început trebuie să înțelegem că Pavel folosește aici un cumul de imagini din lumea întrecerilor sportive. Deci, este bine să înțelegem că ce spune apostolul aici ilustrează anumite principii, nu vorbim despre un text doctrinar în sine. Cum arată creștinul olimpic?
1. Este pasionat și determinat în trăirea pentru Domnul! Pavel spune că în jocurile olimpice toți aleargă dar numai unul capătă premiul. El nu vrea să spună că creștinii sunt în competiție unii cu alții și nici că doar unul dintre ei va primi premiul ceresc. Este doar o ilustrație care să întărească acest adevăr: „alergați, dar, în așa fel, încât să căpătați premiul!” Textul ne spune cum trebuie să alergăm. Toți trebuie să avem pasiunea și determinarea atletului care dorește să treacă primul linia de sosire.
2. Are viziune. Creștinul olimpic nu se lasă „purtat de val”. Dimpotrivă, vâslește în fiecare zi. Știe unde trebuie să ajungă. Are ținte clare: pentru sine, pentru familie, pentru biserica din care face parte. Nu trăiește haotic, instinctual. Se îndreaptă spre cer și este decis ca până ajunge acolo să semene cât mai mult cu Domnul său.
3. Este eficient. Când Pavel spune că „se luptă cu pumnul” nu ne îndeamnă nicidecum la bătaie. Vorbește despre eficiență. Cât de obositor este pentru un pugilist să lovească în vânt, fără să puncteze împotriva adversarului. Tot astfel, creștinul olimpic este eficient în acțiunile sale. Tocmai fiindcă știe încotro merge luptă strategic. Știe când și unde să „lovească”. Prețuiește rugăciunea, Cuvântul, părtășia frățească, timpul de calitate împreună cu familia sa. Are în viața sa lucruri pe care nu le negociază fiindcă vrea să fie eficient.
4. Anticipează răsplata. Creștinul olimpic este gata să lupte pentru credință, tocmai fiindcă nu se lasă prins în bălăriile acestei lumi. Știe că există un mare final și o mare răsplătire: se va întâlni cu însuși Mântuitorul său.
5. Dă dovadă de autocontrol. Creștinul olimpic știe să se înfrâneze. Este atent cu ce își cultivă mintea (nu cu abjecțiile de la „tembelizor”), își păzește limba, ochii, trupul și acțiunile sale. Încearcă să fie disciplinat: se trezește de dimineață, practică postul și rugăciunea, evită extravaganțele, trăind decent și fără să uite că se află într-o alergare.
În concluzie, să ne amintim că și în momentul de față suntem în competiție (cu noi înșine) și, mai ales, să ținem minte că toți putem fi creștini olimpici.
Alte articole din categoria Biserică și societate pot fi citite AICI
Partajează asta:
Este căsătoria între homosexuali creştină?
Este căsătoria între homosexuali creştină? Deşi pare ciudat să punem această întrebare, cred că este important să abordăm un astfel de subiect. Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu este o chestiune care stârneşte dezbateri doar în spaţiul laic, în special în zona legislaţiei, ci şi în sfera religioasă.
În cadrul unui curs de sociologia religiei, profesorul Thomas Schirrmacher semnala că există mai multe elemente creştine păstrate în cadrul căsătoriei dintre homosexuali, printre care: ideea de căsătorie pentru întreaga viaţă (partenerii „își jură credință” pentru tot restul vieții), principiul monogamiei (căsătoria este doar între două persoane și nu mai multe) și apoi, evident, întregul ceremonial „religios” (de la o persoană care să „oficieze” căsătoria, până la jurăminte, verighete și toatele celelalte aspecte specifice unei căsătorii dintre un bărbat și o femeie).
Deci, ce să răspundem la întrebarea noastră? Privind la căsătorie, așa cum a fost ea rânduită de Dumnezeu remarcăm un aspect esențial: „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Elementul acesta nu este unul secundar, ci însuși fundamentul pe care este zidită căsătoria: căsnicia creștină este doar între un bărbat și o femeie. Prin urmare, răspunsul este: Nu! Căsătoria între homosexuali nu este creștină. Chiar dacă se importă multe aspecte din căsnicia creștină, faptul că nu se realizează între un bărbat și o femeie înlătură aspectul esențial rânduit de Dumnezeu pentru acest act.
Totuși, aș vrea să facem o aplicație într-o altă direcție: valorile creștine au o influență asupra societății în care trăim! De multe ori suntem descurajați și ne întrebăm dacă avem vreun impact ca și creștini în lumea în care trăim. Chiar dacă uneori nu observăm, până și ateii sau homosexualii împrumută elemente din creștinism. Este important să continuăm să avem o mărturie creștină în societate. Este important să se audă mai des vocea creștinilor în spațiul public. Este important să ne spunem și noi părerea cu privire la problemele de interes general. Creștinii chiar au o influență în societate.
Eu nu spun că homosexualii, sau alții, care împrumută din creștinism doar ce le place lor fac un lucru bun. Ceea ce spun este că și indirect creștinii au o influență în societate. Și cu cât valorile creștine sunt mai prezente în societate, cresc șansele ca oamenii să întâlnească cea mai de seamă Valoare a creștinismului și anume, Adevărul, pe însuși Mântuitorul nostru care poate schimba viața omului în mod radical.
Costel Ghioancă
Partajează asta:
De ce nu ne vom plictisi în cer şi de ce nimeni nu va sta prea mult în iad?
«Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
“Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»”
Apocalipsa 21:3
Încerc să dau un răspuns la două dileme, una legată de cer şi alta legată de iad. Iată despre ce este vorba:
1. Nu este așa că nu ne vom plictisi în cer? Se spune că în cer îl vom lăuda pe Domnul pentru totdeauna. Plictiseala este asociată, de obicei, cu monotonia, când repetăm mereu același lucru. Cum în cer va trebui să repetăm lauda mereu şi mereu, pentru eternitate, nu înseamnă că cerul va reprezenta culmea plictiselii? Cea mai frecventă explicaţie este că vom avea şi alte îndatoriri pe lângă laudă şi, deci, nu ne vom plictisi în cer. Există mare adevăr în această perspectivă.
2. Nu este nedrept ca oamenii să stea în iad pentru eternitate? Oamenii greşesc, într-adevăr, şi merită să fie pedepsiţi, dar a nu exista cale de scăpare din iad nu este, totuşi, prea mult? Este drept ca pentru păcate făcute într-un timp limitat, pedeapsa să fie nelimitată? Explicaţia frecventă este următoarea: gravitatea ofensei este pe măsura valorii Celui ofensat. Cum Dumnezeu este infinit în atributele Sale, efectele păcatului sunt de natură infinită şi pedeapsa veşnică este justificată. Şi aici este mare adevăr.
Eu încerc să dau un răspuns la aceste întrebări, atrăgând atenţia asupra faptului că viaţa de dincolo de moarte ţine de o „structură supra-temporală”. Cu alte cuvinte, în cer (sau în iad) nu vor mai exista zi şi noapte, ore și zile, luni şi ani. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.” (Apoc. 21:23)
Dumnezeu există în afara și deasupra timpului. „El este Cel ce este”, punct! (Exodul 3:14) Eu înțeleg că atât cerul cât și iadul este legat de „a fi”. Cerul înseamnă a fi cu „Cel ce este”, iar iadul înseamnă a nu fi cu „Cel ce este”. După cum citim în Apocalipsa „El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei”. Aceasta este definiția cerului. A fi cu Dumnezeu înseamnă desfătare și fericire deplină, iar a nu fi cu El înseamnă culmea chinurilor și a durerii. Deci, după moarte pășim într-o nouă existență (într-un nou „a fi”), caracterizată de fericire sau chin.
Din acest punct mai departe, toate expresiile pe care noi le folosim, de genul: eternitate, veșnicie, pentru totdeauna, mereu și mereu – ca să nu mai spun despre „veșnicia trecută și veșnicia viitoare ?! – etc., sunt acomodări de limbaj, pentru noi cei ce suntem încă sub limitele timpului. Dar în cer nu există plictiseală pentru că nu există monotonie și nici în iad oamenii nu vor sta prea mult, pentru simplul fapt că nu există „prea mult”. Oamenii nu vor fi în rai sau iad pentru un anumit număr de ani (fie el și infinit), ei doar vor fi! Este vorba despre o existență pe care noi încă nu am experimentat-o și nu o putem pricepe. “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9).
În concluzie, rămânea întrebarea în stil shakespearian: A fi sau a nu fi cu „Cel ce este”? A fi cu El înseamnă fericire deplină și „nu este timp” să intervină plictiseala. A nu fi cu el înseamnă chin deplin și „nu este timp” ca acesta să țină prea mult.
Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Poate fi de folos o piscină pentru lucrarea Domnului?
La ce e bună o piscină?
Știu la ce e bună o piscină… Într-o zi toridă de vară, când nici măcar umbra nu mai este generoasă cu trupul nostru istovit de soarele instalat ca un rege pe cerul senin, o piscină e numai bună: este o sursă de răcoare… pentru trup. Piscina ne ajută parcă să revenim la viață din moleșeala zilelor de vară.
Săptămâna trecută am avut, însă, ocazia să constat că piscina mai este bună la ceva. În decorul încântător al peisajelor bucovinene, un grup de tineri veniți din țară și din străinătate au avut ocazia să vadă că în piscină poate avea loc și un… botez! Se pare că piscina nu răcorește doar trupul nostru – poate răcori și sufletul celui ce vrea să-și mărturisească credința personală în Domnul Isus.
Ce atmosferă emoționantă a fost pentru noi toți! Da, mai există speranță. Mai sunt și tineri pe care Duhul Sfânt îi ajută să răzbească împotriva curentului acestui veac. Nu trebuie să ne hrănim doar cu nostalgia trecutului – avem viitor! Cei ce contemplă varianta resemnării trebuie să știe că Dumnezeu este încă pe tron (și va rămâne acolo). Dumnezeu poate face minuni în țara noastră și poate transforma ștrandurile și piscinele în baptistiere imense. Este nevoie de dedicare și slujire plină de sacrificiu.
Cineva mi-a atras atenția că Dumnezeu își îndeamnă poporul: „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.” (Isaia 43:18-19)
Mă intrigă, adeseori, când văd că gheara lungă a comunismului încă ne zgârâie existența (cel puțin la nivel de mentalitate). Destul! Este nevoie de o schimbare și de un model hristic. Este nevoie să credem în suficiența Scripturii la fel de mult cum credem în ineranța ei.
Pe mine experiența de săptămâna trecută m-a încurajat mult. Da, se poate! Mai există spernață. Și… mai există piscine!
Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Este păcat să fii șmecher?
Nu vreau să fiu struț! Și nu pentru că aș fi alergic la pene sau că m-aș teme de cei ce vor să-mi mănânce carnea – pur și simplu prefer să țin capul la lumină și nu în nisip! Vreau să știu ce se întâmplă în jurul meu și să reflectez continu la relația dintre metanarațiunea creștină și cultura în care trăiesc. Că veni vorba de cultură, nu pot să nu constant că societatea în care trăim este îmbibată de cultul șmecheriei. De la haine, case, mașini și gadget-uri șmechere până la vorbe, atitudini, decizii și caractere șmechere. Asistăm parcă la un fel de „șmecheriadă” cronică, una care pare să nu țină seama de granițele de gen, statut social, educație, etnie, religie etc.
Prin urmare, mă întreb și eu: este păcat să fii șmecher? Termenul provine din limba germană (schmecker = persoană cu gust rafinat), iar Dicționarul Explicativ îl definește ca referindu-se la o persoană „care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat” însă apoi adaugă „șiret, șarlatan.”
Se pare că și Biblia are ceva de spus cu privire la șmecheria specifică primei părți din definiție: „Fiți, dar, înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.”(Matei 10:16b). Nu este nimic rău să fii isteț, dezghețat, întreprinzător și abil în a te descurca în situațiile de criză ale vieții. Problema este că sunt din ce în ce mai mulți care vor să fie „înțelepți ca șerpii” și „fără răutate” tot ca ei!
De fapt, șarpele este șmecheria personificată, cu toate nuanțele ei! Lucrul acesta se poate vedea clar în Geneza 3. Cei șmecheri în adevăratul sens al cuvântului nu sunt doar isteți și abili ci și „vicleni și șarlatani.” Sunt egoiști, mincinoși și preocupați doar de binele personal. „Să calci pe cadavre” nu mai este o anomalie, ci o șmecherie!
Din nefericire, șmecheria societății noastre nu comportă doar aspectele pozitive ale termenului; avem de-a face cu o șmecherie edenică. Și mai dureros e faptul că încep să văd acest tip de șmecherie și la oameni și în locuri unde nu ar avea ce căuta! Deci, e păcat să fii șmecher? Aș spune că dacă este acel tip de șmecherie în care șarpele și porumbelul pot sta în același loc, fără ca cel dintâi să-l mănânce pe-al doilea, nu e păcat! Dacă vorbim de viclenie și șarlatanism, voi fi șmecher și voi spune că nu-mi trebuie așa ceva!
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Să nu uităm să fim copii!
Azi am fost la cumpărături. Pe lângă obișnuitul lapte și sana, m-am oprit și în dreptul raionului de jucării – doar este Ziua copilului…
Am scrutat cu privirea oceanul nesfârșit de jucării colorate și mulțimea de copii veseli care înotau printre ele, fără a putea să-ți dai seama care încotro merge. Pe ce să pun și eu mâna? Ce să le duc celor doi băieței, cărora mama lor le zisese încă de dimineață că azi e Ziua copilului?
În cele din urmă, m-am hotărât: le-am cumpărat două seturi de jucării pentru nisip – că în ultima vreme au mai pierdut din vechile lor lopățele și forme pentru nisip – și, mare surpriză, le-am cumpărat o casă! Nu o casă adevărată – deși ne rugăm și pentru asta, dar e cu totul altă discuție – ci una formată dintr-un cadru simplu de plastic peste care vine așezat acoperișul și zidurile: o bucată mare de nailon, colorată cu ferestre, flori, văcuțe și girafe.
Când Teo și Elias au văzut cadoul, s-a declanșat sărbătoarea: ochii li s-au luminat de bucurie, zâmbetul făcea tandem cu chichotele de bucurie, cântecele nu conteneau să umple atmosfera, iar țopăitul lor era conectat parcă la impulsurile de bucurie care se revărsau din inimile lor. Apoi, cu întregul instrumentar al fericirii, cei doi au început să facă ocol în jurul căsuței, s-o inspecteze, sau poate să-și delimiteze teritoriul – oricum, urmează să aflu!
Asemenea scene memorabile sunt bune nu doar pentru a avea ce să discuți peste ani cu partenerul de viață, printre insule de nostalgie și albume foto, ci sunt ocazii de a ne aminti că trebuie să fim copii. Domnul Isus spunea:„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”(Matei 18:3)
În relația cu Tatăl ceresc trebuie să avem o atitudine asemănătoare cu cea a copiilor: să fim recunoscători, să avem o bucurie autentică, să cântăm și să-L preamărim pe Domnul. Mai mult, să acceptăm darul salvării, fără a complica lucrurile cu „perspectivele noastre profunde de oameni maturi”. Să ne încredem în Dumnezeu cu simplitatea pe care o vedem la copiii noștri atunci când se încred în noi. Să iertăm ca ei și să nu ținem mânie pe semenii noștri. Să ne ridicăm atunci când suntem căzuți și să (ne) jucăm mai departe. Să mergem să-i împăcăm pe cei din jurul nostru atunci când plâng. Să găsim satisfacție chiar și în lucrurile monotone ale vieții (G.K. Chesterton), să ne lăsăm impresionați mai ușor de frumusețea creației, să mergem de mână, să spunem „te iubesc!” și „mulțumesc” și toate celelalte din universul copilăriei. Pe scurt, să nu uităm să fim copii!
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Vă temeți de muște?
Da, au reapărut! Este vorba despre minunatele muște pe care le știm foarte bine… Cele care au zburat odată cu noi, de-a lungul timpului, din copilăria noastră și până azi. Le cunoașteți: sunt enervante, sâcâietorare și băgăcioase (că doar de-aici vine vorba să nu te bagi ca musca…)
Până aici nimic nou, doar că de curând am observat ceva: Elias, băiețelul nostru cel mic se teme de muște! Le urmărește cu privirea, este convins că potențialul lor distructiv este mare, chiar țipă și mă cheamă în ajutor! Mă întreb, dar care mai e problema? Că doar n-or fi muștele câinești care i-au deranjat pe egipteni odinioară!
Uitându-mă la lupta crâncenă dintre Elias și muște parcurg mai multe stări: îmi vine să rând (este simpatic cu mimica lui expresivă prin care încearcă să-i sperie pe prădători), sunt oarecum uimit și mi-e milă de bietul copilaș pentru zbaterea sa. Încerc să-l asigur că totul e în regulă. Îi spun că mușetele nu-i pot face nimic, o mai iau și eu la fugă după ele pentru a-mi întări cuvintele prin fapte…
Încerc să conversez cu el: „E adevărat, tati, sunt enervante, neplăcute, dar în niciun caz nu sunt așa periculoase precum par… Apoi, dacă ar fi periculoase, crezi că tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?” Dintr-o dată, aceste cuvinte îmi sunau parcă precum ecoul altei voci…
Parcă-l vedeam pe Tăticul meu ceresc privind la mine și la disperarea cu care lupt cu „muștele” din viața mea! Sunt într-adevăr multe probleme și dificultăți prin care trecem, însă Tata ne spune în Cuvântul Său: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)
Da, din copilăria noastră și până azi „muștele” zboară odată cu noi. Scapi de o problemă și vine alta. Scapi de o încercare și alta îi ia locul. Crezi că ai scăpat de o ispită, numai ca să vezi că te încolțește din nou. Și dăm din mâini (și din gură) cu disperare. Avem impresia că suntem la cheremul lor când, de fapt, Tata e lângă noi. Nu ne-a pierdut din vedere nici măcar o clipă.
Ne-ar spune și nouă: „E drept, sunt enervante, sâcâitoare și băgăcioase! Dar, nu te teme! Sunt doar niște muște… Și-apoi, dacă ai fi într-un pericol real, crezi că Tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?”
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Istorie Evanghelica 