Costel Ghioancă – Ce să facem când familia este sub asediu?
În ultima perioadă de timp am asistat la atacuri tot mai susținute și mai sistematice la adresa familiei creștine. Sigur, ultima dezbatere aprinsă – referendumul pentru modificarea Constituției în privința definirii familiei – nu constituie doar o încolțire a valorilor moral-creștine (cum este cazul în alte situații), ci are în vizor însăși deconstrucția ideii de familie, o lovitură în fibra fundamentală din care este țesută celula societății, o ridiculizare a conceptului de umanitate. Subiectul este, oricum, extrem de sensibil, iar când în joc sunt implicate și instituții, evident că panica unora – în paralel cu extazul altora – atinge cote care ies din matricea unui ”calm social”.
Atacul continuă cu arsenalul ”nevinovatului Halloween”, o sărbătoare fățiș ocultă, menită să domesticească lumea spiritelor rele – de parcă nu s-ar simți și așa destul de mult ”acasă” în lumea noastră – , impusă prin presiune socială chiar și copiilor de grădiniță.
Putem să adăugăm multe alte strategii de destabilizare a familiei: violența și imoralitatea din mass media – chiar și din desenele animate – ”educația sexuală” livrată elevilor în școli, carierismul, materialismul, nerespectarea rolurilor rânduite de Dumnezeu în familie etc.
Ce să facem când familia este sub asediu? Încerc să indic o serie de repere care poate vor fi utile pentru unii dintre noi:
1. Îndepărtarea ”elementului-surpriză” și a așteptărilor nerealiste
Să nu lăsăm ca aceste atacuri să ne ia prin surprindere. Păstrând o viziune biblică asupra lumii, ne amintim că trăim într-o lume căzută, nerăscumpărată încă pe deplin. Statul nu va sluji Biserica, iar când o va face, va emite o factură mult prea scumpă. Istoria încă vorbește.
2. Să nu fim nepăsători
Chiar dacă nu trăim cu iluzia unui ”stat creștin/moral”, nu înseamnă că trebuie să renunțăm să fim „sare și lumină” în societatea în care trăim. Izolaționismul nu este sănătos nici pentru Stat și nici pentru Biserică. Este nevoie să ne pronunțăm asupra direcțiilor în care merge societatea și cred într-o implicare a creștinilor în toate sferele societății, cea politică, culturală, socială, economică etc. Dumnezeu a folosit și poate folosi asemenea slujiri. Cu toate acestea, să nu uităm că luptele spirituale pot fi câștigate doar prin adevărul Evangheliei. De aceea răspunsul nostru trebuie să fie după modelul Domnului Isus: Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1 Petru 2:12-15)
3. Paradoxal, adevărata luptă nu e în Societate, ci în Biserică
Noi nu putem câștiga lupta cu Statul (nici măcar nu este lupta noastră). Singurul care îi ridică și coboară pe împărați, Cel de stabilește cursul istoriei este Dumnezeul Suveran. Pentru mulți, iluzia este că dacă vor lupta cu Statul va fi apărată familia. Nu rezonez cu această perspectivă. Cred că trebuie să avem o mărturie pentru Stat, să ne exprimăm public într-un mod christic, însă avem de luptat – în sensul bun al cuvântului – în Biserică. Acolo avem ”societatea lui Dumnezeu”, acolo găsim oameni modelați de Evanghelie și favorabili valorilor creștine. De membrii noștri trebuie să avem grijă: să investim în familii, să predicăm Scriptura – nu povești nemuritoare – să indicăm cu precizie care este modelul biblic al familiei, să ne pronunțăm fără frică asupra rolurilor în familie, să promovăm o cultură a ”altarului familiei”, ca loc de părtășie regulată și închinare înaintea lui Dumnezeu, să promovăm smerenia și decența, nu divertismentul religios, să vorbim despre suferință nu despre Evanghelia prosperității, să prețuim mai mult identitatea creștină decât membralitatea eclezială, să postim împreună cu copiii noștri și câte altele…
Dacă bisericile sunt sănătoase spiritual, nimic nu va putea să distrugă familiile noastre, fiindcă atunci când Statul va veni să ne ceară ceea ce este contrar voii Domnului, vom prefera mai degrabă să murim decât să renunțăm la ce credem. Biserica și-a apărat valorile cu Evanghelia și cu sânge – al ei nu al altora –, nu prin politică! Întrebarea cu adevărat relevantă este: cât de pregătite sunt Bisericile? Aici este lupta! Să nu ne trezim că ducem „războaiele altora”.
4. Să ne încredem în Dumnezeu
Știu că sună a ”clișeu”, dar se întâmplă adeseori să ratăm cel mai evident lucru. Devenim tot mai sofisticați, ne considerăm atât de înțelepți încât „încrederea în Dumnezeu” devine doar o lozincă religios-corectă, iar nu o realitate plină de har și de speranță. Mărturia Bibliei ne arată că Dumnezeu a răsturnat de atât de multe ori planurile celui rău, că a schimbat cursul istoriei, că El este în controlul tuturor lucrurilor. Ce adevăruri minunate în care să ne găsim odihna sufletelor noastre!
Pastor, Costel Ghioancă
Material publicat pe bisericaadonai.ro și preluat cu permisiunea autorului
Partajează asta:
Biserica Creștină Baptistă „Adonai” București – Inaugurarea noului loc de închinare
Duminică, 6 septembrie 2015, începând cu ora 10 Biserica Creștină Baptistă Adonai din București vă invită să fiți parte la bucuria inaugurării noului loc de închinare. Situat în cartierul Crângași, în Clădirea Itaoui Center, la 10 minute de stația de metrou Piața Crângași, acest nou loc de închinare vine în întâmpinarea nevoilor Bisericii Adonai. La acest eveniment vor participa o serie de oaspeți din țară și străinătate, invitați alături de ei fiind toți aceia care doresc să asculte Evanghelia.
Vezi AICI un interviu cu pastorul Bisericii Adonai, Costel Ghioancă, în acesta vorbește despre ce înseamnă Biserica Adonai și care sunt obiectivele acesteia.
Partajează asta:
Ştefan Cornu: Ce spune judecarea altora despre tine
„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te
condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri!” (Romani 2:1)
Pentru Pavel, fariseismul și păcătoșenia ascunsă sunt date în vileag de acest principiu: judecarea altora. Având în vedere că Dumnezeu „va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:16), singura neprihănire care va rezista acestei judecății este cea lăuntrică sau ascunsă.
În schimb, „tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri [hoție, lăcomie, invidie, ceartă, înșelătorie, ucidere, bârfă, aroganță, s.a., cf. Romani 1:29-31], dar pe care le faci şi tu, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Romani 2:3). Evident că nu. Fariseismul și corupția interioară bine mușamalizate sunt păcatele care te aduc cel mai aproape 
de buza abisului veșnic.
Cum funcționează deci, această judecată și acest fariseism? Apostolul vede o legătură intrinsecă între judecarea cuiva și înfăptuirea acelui lucru pe care îl judeci în altul. Care este această legătură? Când cineva judecă pe altcineva demonstrează că același principiu care l-a făcut pe inculpat să păcătuiască sălășluiește și în cel ce judecă.
Iată cum: Să presupunem că stai la coadă la un ghișeu și dintr-o dată vezi că cineva trece nestingherit și nejenat pe lângă tine și pe lângă ceilalți și se așează al doilea la ghișeu. Mâinile încep să ți se umezească, fața ți se înroșește și instant auzi în jurul tău șușoteli din în ce în ce mai puternice. Efectul judecății s-a generalizat. De ce ai reacționat așa? Care este motivul? Ei bine există două lucruri care stau la baza manifestării tale de judecată:
(1) Faptul că stai la coadă nu-ți face plăcere, de fapt îți displace teribil. Ți-ar plăcea, dacă ar exista posibilitatea, să te faci nevăzut, să depășești fără nicio grijă tot rândul și să te așezi frumos în față. Totuși, de dragul normei publice, strângi din dinți și te auto-abții. Din această cauză urăști comportamentul impostorului care ți-a luat-o înainte: totuși, tu te-ai chinuit atât să stai la coadă…
(2) Disconfortul pe care tu ți-l asumi trebuie să și-l asume toată lumea. Înduri supliciul celor 20 de minute pierdute fiindcă toți le îndură. Neplăcerea ta este suportabilă numai dacă toată lumea o suportă. Dar în momentul când cineva scurtcircuitează chinul pe care tu l-ai răbdat, o furie dezlănțuită începe să erupă în tine.
Observați punctul central al judecății: disconfortul care izvorăște din auto-abținere. Acest fapt arată că intenţiile inimii tale sunt aceleaşi ca ale celui ce scurtcircuitează norma, doar că tu te-ai abţinut de la acel lucru, şi asta prin puterea ta şi prin voinţa ta. Practic nu este nicio diferenţă între intenţiile aceluia şi intențiile tale, ambele sunt exact la fel: egoiste până in măduva oaselor. Diferenţa constă în chinul pe care tu ți l-ai asumat prin puterea voinței.
Reversul judecății l-am putea exemplifica în felul următor: să presupunem că ești cu grupul tău de prieteni și ați cumpărat 3 ciocolate, una cu 75% cacao, alta cu lapte și alta cu alune. Ție îți place cel mai mult cea cu lapte, și cu uimire sesizezi că prietenii tăi nu gustă deloc din cea cu lapte, pe motiv că nu le prea place. Nu-i așa că ți s-ar umple sufletul de bucurie. Ciocolată e numai a ta, nu trebuie s-o împarți cu nimeni. Iată reversul judecății: faptul că prietenilor tăi nu le place ciocolata cu lapte nu îți provoacă transpirații și mânie, ci dimpotrivă, bucurie, plăcere și chiar uimire.
Dacă am aplica aceste lucruri la viața noastră spirituală ne-am putea radiografia corect acțiunile și ființa, așa încât să ne-o aliniem realmente voii lui Dumnezeu care „judecă lucrurile ascunse ale oamenilor”. De ce judecăm pe frații care nu participă la ora de rugăciune; de ce judecăm pe cei ce nu vin la Biserică; de ce judecăm pe cei ce nu-și aduc zeciuielile; de ce judecăm pe aceia care nu pun mâna în nicio acțiune a Bisericii; de ce judecăm pe aceia care totdeauna sunt primii când vin ajutoarele, dar ultimii la slujire; de ce?
Pentru că de fapt nouă ne-ar plăcea să facem ce fac ei, însă noi ne abținem. Ne-ar plăcea să venim o dată sau de două ori pe lună la Biserică, și dacă se poate doar atunci când începe predica, ne-ar plăcea să cheltuim zeciuiala pe care o dăm Bisericii pentru scopurile noastre egoiste, ne-ar plăcea să fim doar serviți, dar nu să servim pe alții, ne-ar plăcea să inspectăm primii ajutoarele și să luăm pentru noi ce este mai bun de acolo, și lista poate continua. Observați fariseismul, observați cum principiul celui judecat locuiește în inima celui ce judecă.
Nu este nicio diferență între cel judecat și cel ce judecă: ambii au aceeași inimă depravată, ambii au aceleași impulsuri și intenții și ambii vor fi judecați pe baza acelorași lucruri ascunse, și nu pe baza acțiunilor exterioare mușamalizate. Dacă însă acel principiu ar fi străin vieții tale, atunci nu l-ai judeca pe fratele tău, dimpotrivă, ai rămâne uimit de faptul că el nu participă la ceea tu ai experimentat ca fiind o mare bucurie și probabil, când l-ai întâlni i-ai spune ceva de genul: m-am bucurat atât de mult duminică, aproape că l-am văzut pe Dumnezeu, și sufletul mi-e plin de iubirea Lui. Vă asigur, că această „reclamă” izvorâtă din realitatea experienței tale îl va mișca atât de tare pe „inculpat” încât în duminica următoare l-ai vedea pe băncile Bisericii.
Având în vedere că mulți dintre noi ne-am confruntat cu o astfel de judecată, care ar fi soluția? Bineînțeles că soluția constă în înțelegerea depravării noastre și în pocăință dar și într-o întoarcere la Dumnezeu ca sursă a bucuriei și plăcerii noastre.
Dacă l-am vedea pe Dumnezeu ca fiind totul pentru noi, sursa bucuriei și împlinirii vieții noastre, mersul la Biserică ar fi o mare plăcere, dărnicia ar fi un extaz și slujirea o fericire. Lui Dumnezeu îi place de cel ce dă cu bucurie (2 Corinteni 9:7), fie că vorbim de bani, fie că vorbim de timp, sau de orice altceva. Darea noastră ar trebui să fie caracterizată de bucurie în Dumnezeu – numai aceasta îl glorifică pe Dumnezeu și numai aceasta stă în picioare în fața judecății a tot pătrunzătoare a lui Dumnezeu. „Un astfel de om îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).
Ştefan Cornu
http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Costel Ghioancă: Papa Francisc are dreptate… dar numai pe jumătate!
Creştinii care cunosc puţină istorie nu se lasă uşor impresionaţi de traiectoriile mentalităţilor şi perspectivelor contemporane. Da, chiar şi atunci când e vorba de Papa Francisc. Personalitate de talie mondială şi, desigur, model pentru mulţi oameni, Papa s-a pronunţat de curând asupra unor probleme vechi de când lumea: chestiuni legate de homosexualitate şi divorţ.
Potrivit relatărilor de pe site-ulwww.huffingtonpost.com, Papa a declarat în faţa a circa 70.00 de mii de credincioşi că „Dumnezeu nu se teme de lucrurile noi. De aceea, ne surprinde în permanenţă, deschizându-ne inimile şi conducându-ne pe drumuri neaşteptate.” Evident, cum noi trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu ar trebui să fim și noi netemători și toleranți cu chestiuni precum homosexualitatea și celelalte.
Cei care se opun unor astfel de acomodări la cultura decăzută în care trăim nu vor avea chiar o viață ușoară. Spre exemplu, se pare că din cauza opoziției față de noua viziune papală, cardinalul Raymond Burke va fi retrogradat.
Eu nu pot decât să spun că Papa Francisc are dreptate, dar numai pe jumătate! Are dreptate când spune că „Dumnezeu nu se teme de lucrurile noi”. Normal, El este în controlul istoriei. Și, fie vorba între noi, aceste lucruri nu sunt chiar atât de inedite. Parcă s-a mai confruntat El cu asemenea „noutăți” prin Sodoma și Gomora, prin Roma antică, prin Evul Mediu, prin modernitate și până astăzi. De fiecare dată Dumnezeu, „același ieri, azi și în veci” a dovedit că este Domn peste toate izvodirile minții umane și a dus mai departe planul Său: a pregătit un popor din care să se nască Mesia, a înfăptuit lucrarea de mântuire prin moartea lui Hristos pe Golgota, L-a înălțat pe Hristos la cer și i-a „pus totul sub picioare”, L-a trimis pe Duhul Sfânt, și-a zidit și își zidește Biserica și urmează ca Hristos să revină a doua oară.
Da, nimic nu l-a speriat și nu l-a oprit pe Dumnezeu. El își face lucrarea mai departe. Adevărurile Sale absolute și planurile desăvârșite nu vor fi clătinate de nimicnicia umană.
Dumnezeu nu se sperie și nu are nimic de pierdut. Aici Papa are dreptate. Ce nu a spus Papa Francisc e faptul că avem noi pentru ce să ne temem. Decadența morală a coincis întotdeauna în istorie cu perioade de mare suferință: escaladarea bolilor, a abuzurilor asupra persoanelor defavorizate, sărăcia, creșterea numărului de orfani, lipsa de compasiune pentru semeni, o rată ridicată a mortalității. Istoria arată că îndepărtarea de adevărurile absolute ale lui Dumnezeu a dus la decadența pluriformă a societăților și chiar a marilor imperii.
Atunci când nu mai știm să deosebim binele de rău – sau când nici măcar nu mai îndrăznim să gândim în acești termeni – când adevărații credincioși sunt „surzi și orbi”, când ne dărâmăm singuri valorile morale, propriul eșafodaj pe care existăm ca ființe sociale, avem de ce să ne temem. Nu ne putem aștepta la „vremuri roz”, oricât de mult ar fi promovată această culoare prin tot felul de parade…
Dumnezeu își va duce planurile mai departe. Domnia lui nu poate fi clintită. Adevărații creștini, însă, trebuie să-și deschidă gura. Iubindu-i pe semenii noștri, trebuie să avem curajul de a afirma că binecuvântarea noastră ca familii și națiuni depinde de ascultarea de Dumnezeu. Trebuie să proclamăm că avem un Domn. El nu are de ce să se teamă, însă noi trebuie să ne temem de El. Autonomia umană nu este în ultimă instanță decât o iluzie provizorie.
Pastor Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Stephen Etches, Istoria Bisericii – p. 1 (free download)
Pe site-ul http://bisericaadonai.ro/ este publicat următorul anunț:
Ne bucurăm să vă aducem la cunoştinţă ca puteţi descărca, gratis, o nouă carte despre istoria bisericii scrisă de dr. Stephen Etches.
Puteţi vizualiza şi descărca cartea AICI
.
Partajează asta:
Costel Ghioancă, Barbă și pedeapsă
Din când în când suntem zguduiți de câte o calamitate naturală. Cutremurele, tsunami, alunecările de teren, inundaţiile, incendiile şi alte dezastre naturale sunt dovadă că lumea aceasta nu este niciodată „sigură”. Spre exemplu, Serbia a fost lovită, de curând, cu cele mai grave inundații din ultimul secol.
De ce? De ce se întâmplă așa? De ce au loc atât de multe nenorociri pe pământ?
Se pare că patriarhul Serbiei a intuit o legătura între… barbă și pedeapsă! Da, la ea mă refer, la „femeia cu barbă”, câștigătoare a Euro-ghinionului de anul acesta. Conform The Economist, în viziunea patriarhului, nenorocirile care au venit peste Serbia sunt pedeapsa divină pentru păcatele homo(sexualității), cu exponenți precum Conchita Wurst, femeia-cu-barbă.
Da, putem gândi și în felul acesta… Barba, în cazul mult mediatizat, nu e la locul ei, e de-a-ndoaselea. E pe invers. Încalcă legile naturii(ale). Este un dezastru (ne)natural. Și atunci, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, te poți aștepta și la alte dezastre, la o legătură între „barbă și pedeapsă”!
Cu toate acestea, aș spune că deși patriarhul are întrucâtva dreptate, este mult prea reductiv și selectiv în analiza domniei sale. Oare de ce nu vede și alte „bărbi” care nu sunt la locul lor? „Barba” lăcomiei, cea a corupției, a minciunii, a furturilor, a idolatriei, a fățărniciei, a nedreptății sociale, a divorțurilor, a avorturilor și câte altele! Oare aceste „bărbi” nu atrag și ele după sine tot felul de nenorociri? Răul din lume este o consecință a păcatului, fără îndoială, dar nu ține doar de barba Conchitei, ține de „barba” noastră a tuturor. Toți avem nevoie de pocăință și este bine ca atunci când vorbim despre păcat să avem curajul să-l denunțăm în toate formele sale.
Cred că până și patriarhul, care este și el om, trebuie să fie atent și să nu incrimineze doar anumite păcate, ci tot ceea ce Sfânta Scriptură numește păcat. La urma urmei, chiar și domnia sa pare-mi-se că are are… barbă!
Costel Ghioancă
Partajează asta:
Costel Ghioancă, Euro-viziunea „Femeii cu barbă”
Un articol de Costel Ghioancă pentru bisericaadonai.ro
Îmi amintesc de o glumită prostească de pe vremea când eram doar un copil: „Idealul meu în viață e femeia cu mustață!” Se pare că între timp lucrurile au „evoluat”, iar acum există o euro-viziune a „femeii cu barbă”. V-ați dat probabil seama că fac referire la faptul că pe continentul european a fost întronat în jilțul Eurovisionului un „transsexual”. Evident, combinația de „barbă cu plete” și punerea în scenă a unui spectacol grețos nu ne-a încântat așa de mult pe noi cei „mai limitați”, aflați sub anumite rigori și opreliști, pe noi cei mai puțin „trans- …”
Criticii vor sări ca arși spunând că suntem intoleranți… Nu, nu avem nicio problemă cu bietul suflet zbuciumat (…) Nu cu „sufletul rătăcitor” avem probleme, ci cu o Europă care votează așa ceva!
Alții vor spune că asta e! Oamenii au votat prestația impecabilă, vocea, cântecul etc. Nu știu dacă a fost așa… Ce știu, însă, este că s-au întâmplat câteva „coincidențe” care ne dau de gândit: „femeia cu barbă” câștigă Euro-viziunea, camerele de vederi surprind în mod „accidental”, în prim plan, sărutul dintre doi homosexuali aflați în mulțime și apoi, la conferința de presă, femeia cu barbă îi transmite un mesaj lui Vladimir Putin, personaj controversat în zilele noastre și cu vederi homofobe, că „suntem de neoprit!”. Toate acestea s-au întâmplat în același pachet al Euro-viziunii.
Părerea mea este că nu putem ignora o agendă politic-propagandistică în toate aceste evenimente, că am început „să ne-o luăm în barbă”, că am primit un croșeu după care vor urma și altele, poate mai bine țintite. Mai cred că e vremea să ieșim din văgăunile în care ne-am ascuns și să fim mult mai atenți și mai vocali cu privire la ce se întâmplă în societate. „Separarea bisericii de stat” nu înseamnă că trebuie să dormim. Poate mai mult ca oricând, sub presiunea uriașă a secularizării, Biserica trebuie să se implice în societate cu îndrăzneală, să afirme valorile creștine, cu tot cu iubirea păcătosului, dar nu și a păcatului, și să promoveze o altfel de viziune, cea a Împărăției lui Dumnezeu.
Partajează asta:
Conferința „Însetat” la Biserica Adonai București (11 mai 2014)
Biserica Adonai din București vă invită duminică, 11 mai 2014, de la ora 18 la o conferință și o dezbatere despre „Semnificație în viață”.
Partajează asta:
Când negociezi cu Dumnezeu!
Un articol de Costel Ghioancă
Negocierile fac parte din viața noastră. Negociem acasă, în relația cu copiii și partenerul de viață, negociem cu prietenii, negociem la locul de muncă, negociem la bancă sau în piața auto. Fie că este vorba despre mici „favoruri” pe care ni le facem unii altora, locul unde să ne petrecem concediul, sau un contract important pe care trebuie să-l semnăm, negocierea s-a înscris în ADN-ul nostru bio-social.
Doar că, nu de puține ori, se întâmplă să fim tentați să negociem chiar și cu Dumnezeu. Ni se pare nouă că dreptatea este de partea noastră, că am merita ceva mai mult, că avem ce oferi, că suntem mai buni decât mulți alții, că ne-am implicat cu dedicare în lucrarea Domnului etc. Pe scurt, credem că avem „monedă de schimb” și ne și vedem la masa negocierilor cu Dumnezeu.
Aș vrea să înțelegem ce se întâmplă când negociezi cu Dumnezeu! Unul dintre cele mai celebre cazuri este cel al lui Avraam, care negociază pentru Sodoma (Geneza 25:16-33). Avraam află că Dumnezeu intenționează să distrugă cetățile Sodoma și Gomora și începe negocierea. Punctul forte pe care mizează este „dreptatea lui Dumnezeu”: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25).
Logica este simplă: Dumnezeu este drept și nu va omorî pe cel bun împreună cu cei răi. Dar câți oameni buni or fi în Sodoma? Poate 50! Și Avraam este gata să înceapă negocierile. Doar că pe măsură ce negociază, Avraam realizează că sunt șanse tot mai mici ca oamenii să fie buni, și șanse tot mai mari ca Dumnezeu să fie îndurător.Așa că el coboară mereu standardul, ajungând până la numărul 10. Poate se vor găsi 10 oameni buni în Sodoma!
Deci, Avraam negociază cu Dumnezeu mizând pe dreptatea Sa, dar foarte curând se vede nevoit să migreze spre un alt atribut divin, cel al îndurării! Când negociezi cu Dumnezeu, singurul lucru la care putem apela este îndurarea lui Dumnezeu.
De multe ori și noi începem negocierele cu multă încredere, fiind convinși că un Dumnezeu drept nu are cum să nu ne dea ceea ce ne dorim. Doar că, la o privire mai atentă asupra realității, ne îndreptăm încet, încet spre îndurarea Domnului spunând, la fel ca mulți oameni din Scriptură: „Ai milă de mine, Dumnezeule!”
Cred că ar fi înțelept să începem direct cu îndurarea Domnului, având credință în El și știind că Dumnezeu ne dă, oricum, nespus mai mult decât merităm noi. Așa vom fi scutiți de situații, oarecum stânjenitoare, ca cele prin care a trecut Avraam: „Să nu te mânii Doamne, dacă voi vorbi numai de data asta.” (Geneza 18:32)
Partajează asta:
Costel Ghioancă, Ateii religioși
Mai cu vreo două zile în urmă am vizionat o dezbatere aprinsă între Richard Dawkins, ateu și susținător feroce al evoluționismului, și cardinalul George Pell. Faptul acesta m-a determinat să mă gândesc din nou la aspecte care țin de ateism, doar că, de data aceasta semnalez pericolul ateismului religios.
La ce mă refer prin „ateism religios?” Nu doar la faptul că ateismul este o religie în sine, ci și la realitatea că pot fi persoane care să îmbrățișeze o anumită tradiție creștină și să nu creadă, totuși, în Dumnezeu!
Fac trimitere la un singur verset biblic, deși subiectul ar putea fi extins și în alte direcții. În Psalmul 14:1 citim că nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Observați că nu se vorbește despre persoane precum Dawkins, care apără ateismul în fața spectatorilor, ci avem în vedere un soi de atei camuflați printre oamenii religioși. Ei pot merge la biserică precum toți ceilalți și pot să pară mai spirituali decât mulți dintre frații lor de „credință”.
Dar, ateul religios spune „în inima lui” că nu este Dumnezeu. Deci este vorba despre un limbaj al inimii, adică despre atitudini. Cu gura, acești oameni pot spune că Dumnezeu există, însă cu inima ei spun contrariul. Afirmă că Dumnezeu există, dar se poartă ca și cum n-ar exista! Cam despre asta e vorba și în „pilda bogatului nebun”.
Potrivit Scripturii, omul care crede în Dumnezeu are inima schimbată și trece printr-o transformare radicală (2 Cor. 5:17). El spune și cu gura, dar demonstrează și prin atitudinile inimii sale că se încrede în Dumnezeu și se supune voii Sale.
Ateii religioși sunt oameni care pot face multe pentru Domnul (așa după cum citim în Matei 7), însă oameni pe care Mântuitorul „niciodată nu i-a cunoscut”. Prin urmare este bine să ne întrebăm din când în când: „Oare ce spunem în inima noastră?”
Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/ateii-religiosi/
Partajează asta:
Simbolul iubirii
Partajează asta:
Creștinul olimpic
Un articol de Constantin Ghioancă
Aproape că nu este zi în care să nu auzi creștini care se plâng: că viața este prea grea, că nu e ușor să fii creștin, că sunt prea multe ispite, că lupta spirituală este prea mare, că sunt dezamăgiți de frați și câte altele…
Astăzi te invit să citești despre creștinul olimpic, cel sârguincios, hotărât, ambițios. Cel care vrea să reușească. Acestea fiind spuse, să privim la Pavel:
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, dar, în aşa fel, ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:24-27)
De la început trebuie să înțelegem că Pavel folosește aici un cumul de imagini din lumea întrecerilor sportive. Deci, este bine să înțelegem că ce spune apostolul aici ilustrează anumite principii, nu vorbim despre un text doctrinar în sine. Cum arată creștinul olimpic?
1. Este pasionat și determinat în trăirea pentru Domnul! Pavel spune că în jocurile olimpice toți aleargă dar numai unul capătă premiul. El nu vrea să spună că creștinii sunt în competiție unii cu alții și nici că doar unul dintre ei va primi premiul ceresc. Este doar o ilustrație care să întărească acest adevăr: „alergați, dar, în așa fel, încât să căpătați premiul!” Textul ne spune cum trebuie să alergăm. Toți trebuie să avem pasiunea și determinarea atletului care dorește să treacă primul linia de sosire.
2. Are viziune. Creștinul olimpic nu se lasă „purtat de val”. Dimpotrivă, vâslește în fiecare zi. Știe unde trebuie să ajungă. Are ținte clare: pentru sine, pentru familie, pentru biserica din care face parte. Nu trăiește haotic, instinctual. Se îndreaptă spre cer și este decis ca până ajunge acolo să semene cât mai mult cu Domnul său.
3. Este eficient. Când Pavel spune că „se luptă cu pumnul” nu ne îndeamnă nicidecum la bătaie. Vorbește despre eficiență. Cât de obositor este pentru un pugilist să lovească în vânt, fără să puncteze împotriva adversarului. Tot astfel, creștinul olimpic este eficient în acțiunile sale. Tocmai fiindcă știe încotro merge luptă strategic. Știe când și unde să „lovească”. Prețuiește rugăciunea, Cuvântul, părtășia frățească, timpul de calitate împreună cu familia sa. Are în viața sa lucruri pe care nu le negociază fiindcă vrea să fie eficient.
4. Anticipează răsplata. Creștinul olimpic este gata să lupte pentru credință, tocmai fiindcă nu se lasă prins în bălăriile acestei lumi. Știe că există un mare final și o mare răsplătire: se va întâlni cu însuși Mântuitorul său.
5. Dă dovadă de autocontrol. Creștinul olimpic știe să se înfrâneze. Este atent cu ce își cultivă mintea (nu cu abjecțiile de la „tembelizor”), își păzește limba, ochii, trupul și acțiunile sale. Încearcă să fie disciplinat: se trezește de dimineață, practică postul și rugăciunea, evită extravaganțele, trăind decent și fără să uite că se află într-o alergare.
În concluzie, să ne amintim că și în momentul de față suntem în competiție (cu noi înșine) și, mai ales, să ținem minte că toți putem fi creștini olimpici.
Alte articole din categoria Biserică și societate pot fi citite AICI
Partajează asta:
Este căsătoria între homosexuali creştină?
Este căsătoria între homosexuali creştină? Deşi pare ciudat să punem această întrebare, cred că este important să abordăm un astfel de subiect. Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu este o chestiune care stârneşte dezbateri doar în spaţiul laic, în special în zona legislaţiei, ci şi în sfera religioasă.
În cadrul unui curs de sociologia religiei, profesorul Thomas Schirrmacher semnala că există mai multe elemente creştine păstrate în cadrul căsătoriei dintre homosexuali, printre care: ideea de căsătorie pentru întreaga viaţă (partenerii „își jură credință” pentru tot restul vieții), principiul monogamiei (căsătoria este doar între două persoane și nu mai multe) și apoi, evident, întregul ceremonial „religios” (de la o persoană care să „oficieze” căsătoria, până la jurăminte, verighete și toatele celelalte aspecte specifice unei căsătorii dintre un bărbat și o femeie).
Deci, ce să răspundem la întrebarea noastră? Privind la căsătorie, așa cum a fost ea rânduită de Dumnezeu remarcăm un aspect esențial: „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Elementul acesta nu este unul secundar, ci însuși fundamentul pe care este zidită căsătoria: căsnicia creștină este doar între un bărbat și o femeie. Prin urmare, răspunsul este: Nu! Căsătoria între homosexuali nu este creștină. Chiar dacă se importă multe aspecte din căsnicia creștină, faptul că nu se realizează între un bărbat și o femeie înlătură aspectul esențial rânduit de Dumnezeu pentru acest act.
Totuși, aș vrea să facem o aplicație într-o altă direcție: valorile creștine au o influență asupra societății în care trăim! De multe ori suntem descurajați și ne întrebăm dacă avem vreun impact ca și creștini în lumea în care trăim. Chiar dacă uneori nu observăm, până și ateii sau homosexualii împrumută elemente din creștinism. Este important să continuăm să avem o mărturie creștină în societate. Este important să se audă mai des vocea creștinilor în spațiul public. Este important să ne spunem și noi părerea cu privire la problemele de interes general. Creștinii chiar au o influență în societate.
Eu nu spun că homosexualii, sau alții, care împrumută din creștinism doar ce le place lor fac un lucru bun. Ceea ce spun este că și indirect creștinii au o influență în societate. Și cu cât valorile creștine sunt mai prezente în societate, cresc șansele ca oamenii să întâlnească cea mai de seamă Valoare a creștinismului și anume, Adevărul, pe însuși Mântuitorul nostru care poate schimba viața omului în mod radical.
Costel Ghioancă
Partajează asta:
De ce nu ne vom plictisi în cer şi de ce nimeni nu va sta prea mult în iad?
«Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
“Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»”
Apocalipsa 21:3
Încerc să dau un răspuns la două dileme, una legată de cer şi alta legată de iad. Iată despre ce este vorba:
1. Nu este așa că nu ne vom plictisi în cer? Se spune că în cer îl vom lăuda pe Domnul pentru totdeauna. Plictiseala este asociată, de obicei, cu monotonia, când repetăm mereu același lucru. Cum în cer va trebui să repetăm lauda mereu şi mereu, pentru eternitate, nu înseamnă că cerul va reprezenta culmea plictiselii? Cea mai frecventă explicaţie este că vom avea şi alte îndatoriri pe lângă laudă şi, deci, nu ne vom plictisi în cer. Există mare adevăr în această perspectivă.
2. Nu este nedrept ca oamenii să stea în iad pentru eternitate? Oamenii greşesc, într-adevăr, şi merită să fie pedepsiţi, dar a nu exista cale de scăpare din iad nu este, totuşi, prea mult? Este drept ca pentru păcate făcute într-un timp limitat, pedeapsa să fie nelimitată? Explicaţia frecventă este următoarea: gravitatea ofensei este pe măsura valorii Celui ofensat. Cum Dumnezeu este infinit în atributele Sale, efectele păcatului sunt de natură infinită şi pedeapsa veşnică este justificată. Şi aici este mare adevăr.
Eu încerc să dau un răspuns la aceste întrebări, atrăgând atenţia asupra faptului că viaţa de dincolo de moarte ţine de o „structură supra-temporală”. Cu alte cuvinte, în cer (sau în iad) nu vor mai exista zi şi noapte, ore și zile, luni şi ani. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.” (Apoc. 21:23)
Dumnezeu există în afara și deasupra timpului. „El este Cel ce este”, punct! (Exodul 3:14) Eu înțeleg că atât cerul cât și iadul este legat de „a fi”. Cerul înseamnă a fi cu „Cel ce este”, iar iadul înseamnă a nu fi cu „Cel ce este”. După cum citim în Apocalipsa „El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei”. Aceasta este definiția cerului. A fi cu Dumnezeu înseamnă desfătare și fericire deplină, iar a nu fi cu El înseamnă culmea chinurilor și a durerii. Deci, după moarte pășim într-o nouă existență (într-un nou „a fi”), caracterizată de fericire sau chin.
Din acest punct mai departe, toate expresiile pe care noi le folosim, de genul: eternitate, veșnicie, pentru totdeauna, mereu și mereu – ca să nu mai spun despre „veșnicia trecută și veșnicia viitoare ?! – etc., sunt acomodări de limbaj, pentru noi cei ce suntem încă sub limitele timpului. Dar în cer nu există plictiseală pentru că nu există monotonie și nici în iad oamenii nu vor sta prea mult, pentru simplul fapt că nu există „prea mult”. Oamenii nu vor fi în rai sau iad pentru un anumit număr de ani (fie el și infinit), ei doar vor fi! Este vorba despre o existență pe care noi încă nu am experimentat-o și nu o putem pricepe. “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9).
În concluzie, rămânea întrebarea în stil shakespearian: A fi sau a nu fi cu „Cel ce este”? A fi cu El înseamnă fericire deplină și „nu este timp” să intervină plictiseala. A nu fi cu el înseamnă chin deplin și „nu este timp” ca acesta să țină prea mult.
Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Poate fi de folos o piscină pentru lucrarea Domnului?
La ce e bună o piscină?
Știu la ce e bună o piscină… Într-o zi toridă de vară, când nici măcar umbra nu mai este generoasă cu trupul nostru istovit de soarele instalat ca un rege pe cerul senin, o piscină e numai bună: este o sursă de răcoare… pentru trup. Piscina ne ajută parcă să revenim la viață din moleșeala zilelor de vară.
Săptămâna trecută am avut, însă, ocazia să constat că piscina mai este bună la ceva. În decorul încântător al peisajelor bucovinene, un grup de tineri veniți din țară și din străinătate au avut ocazia să vadă că în piscină poate avea loc și un… botez! Se pare că piscina nu răcorește doar trupul nostru – poate răcori și sufletul celui ce vrea să-și mărturisească credința personală în Domnul Isus.
Ce atmosferă emoționantă a fost pentru noi toți! Da, mai există speranță. Mai sunt și tineri pe care Duhul Sfânt îi ajută să răzbească împotriva curentului acestui veac. Nu trebuie să ne hrănim doar cu nostalgia trecutului – avem viitor! Cei ce contemplă varianta resemnării trebuie să știe că Dumnezeu este încă pe tron (și va rămâne acolo). Dumnezeu poate face minuni în țara noastră și poate transforma ștrandurile și piscinele în baptistiere imense. Este nevoie de dedicare și slujire plină de sacrificiu.
Cineva mi-a atras atenția că Dumnezeu își îndeamnă poporul: „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.” (Isaia 43:18-19)
Mă intrigă, adeseori, când văd că gheara lungă a comunismului încă ne zgârâie existența (cel puțin la nivel de mentalitate). Destul! Este nevoie de o schimbare și de un model hristic. Este nevoie să credem în suficiența Scripturii la fel de mult cum credem în ineranța ei.
Pe mine experiența de săptămâna trecută m-a încurajat mult. Da, se poate! Mai există spernață. Și… mai există piscine!
Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Este păcat să fii șmecher?
Nu vreau să fiu struț! Și nu pentru că aș fi alergic la pene sau că m-aș teme de cei ce vor să-mi mănânce carnea – pur și simplu prefer să țin capul la lumină și nu în nisip! Vreau să știu ce se întâmplă în jurul meu și să reflectez continu la relația dintre metanarațiunea creștină și cultura în care trăiesc. Că veni vorba de cultură, nu pot să nu constant că societatea în care trăim este îmbibată de cultul șmecheriei. De la haine, case, mașini și gadget-uri șmechere până la vorbe, atitudini, decizii și caractere șmechere. Asistăm parcă la un fel de „șmecheriadă” cronică, una care pare să nu țină seama de granițele de gen, statut social, educație, etnie, religie etc.
Prin urmare, mă întreb și eu: este păcat să fii șmecher? Termenul provine din limba germană (schmecker = persoană cu gust rafinat), iar Dicționarul Explicativ îl definește ca referindu-se la o persoană „care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat” însă apoi adaugă „șiret, șarlatan.”
Se pare că și Biblia are ceva de spus cu privire la șmecheria specifică primei părți din definiție: „Fiți, dar, înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.”(Matei 10:16b). Nu este nimic rău să fii isteț, dezghețat, întreprinzător și abil în a te descurca în situațiile de criză ale vieții. Problema este că sunt din ce în ce mai mulți care vor să fie „înțelepți ca șerpii” și „fără răutate” tot ca ei!
De fapt, șarpele este șmecheria personificată, cu toate nuanțele ei! Lucrul acesta se poate vedea clar în Geneza 3. Cei șmecheri în adevăratul sens al cuvântului nu sunt doar isteți și abili ci și „vicleni și șarlatani.” Sunt egoiști, mincinoși și preocupați doar de binele personal. „Să calci pe cadavre” nu mai este o anomalie, ci o șmecherie!
Din nefericire, șmecheria societății noastre nu comportă doar aspectele pozitive ale termenului; avem de-a face cu o șmecherie edenică. Și mai dureros e faptul că încep să văd acest tip de șmecherie și la oameni și în locuri unde nu ar avea ce căuta! Deci, e păcat să fii șmecher? Aș spune că dacă este acel tip de șmecherie în care șarpele și porumbelul pot sta în același loc, fără ca cel dintâi să-l mănânce pe-al doilea, nu e păcat! Dacă vorbim de viclenie și șarlatanism, voi fi șmecher și voi spune că nu-mi trebuie așa ceva!
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Să nu uităm să fim copii!
Azi am fost la cumpărături. Pe lângă obișnuitul lapte și sana, m-am oprit și în dreptul raionului de jucării – doar este Ziua copilului…
Am scrutat cu privirea oceanul nesfârșit de jucării colorate și mulțimea de copii veseli care înotau printre ele, fără a putea să-ți dai seama care încotro merge. Pe ce să pun și eu mâna? Ce să le duc celor doi băieței, cărora mama lor le zisese încă de dimineață că azi e Ziua copilului?
În cele din urmă, m-am hotărât: le-am cumpărat două seturi de jucării pentru nisip – că în ultima vreme au mai pierdut din vechile lor lopățele și forme pentru nisip – și, mare surpriză, le-am cumpărat o casă! Nu o casă adevărată – deși ne rugăm și pentru asta, dar e cu totul altă discuție – ci una formată dintr-un cadru simplu de plastic peste care vine așezat acoperișul și zidurile: o bucată mare de nailon, colorată cu ferestre, flori, văcuțe și girafe.
Când Teo și Elias au văzut cadoul, s-a declanșat sărbătoarea: ochii li s-au luminat de bucurie, zâmbetul făcea tandem cu chichotele de bucurie, cântecele nu conteneau să umple atmosfera, iar țopăitul lor era conectat parcă la impulsurile de bucurie care se revărsau din inimile lor. Apoi, cu întregul instrumentar al fericirii, cei doi au început să facă ocol în jurul căsuței, s-o inspecteze, sau poate să-și delimiteze teritoriul – oricum, urmează să aflu!
Asemenea scene memorabile sunt bune nu doar pentru a avea ce să discuți peste ani cu partenerul de viață, printre insule de nostalgie și albume foto, ci sunt ocazii de a ne aminti că trebuie să fim copii. Domnul Isus spunea:„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”(Matei 18:3)
În relația cu Tatăl ceresc trebuie să avem o atitudine asemănătoare cu cea a copiilor: să fim recunoscători, să avem o bucurie autentică, să cântăm și să-L preamărim pe Domnul. Mai mult, să acceptăm darul salvării, fără a complica lucrurile cu „perspectivele noastre profunde de oameni maturi”. Să ne încredem în Dumnezeu cu simplitatea pe care o vedem la copiii noștri atunci când se încred în noi. Să iertăm ca ei și să nu ținem mânie pe semenii noștri. Să ne ridicăm atunci când suntem căzuți și să (ne) jucăm mai departe. Să mergem să-i împăcăm pe cei din jurul nostru atunci când plâng. Să găsim satisfacție chiar și în lucrurile monotone ale vieții (G.K. Chesterton), să ne lăsăm impresionați mai ușor de frumusețea creației, să mergem de mână, să spunem „te iubesc!” și „mulțumesc” și toate celelalte din universul copilăriei. Pe scurt, să nu uităm să fim copii!
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Vă temeți de muște?
Da, au reapărut! Este vorba despre minunatele muște pe care le știm foarte bine… Cele care au zburat odată cu noi, de-a lungul timpului, din copilăria noastră și până azi. Le cunoașteți: sunt enervante, sâcâietorare și băgăcioase (că doar de-aici vine vorba să nu te bagi ca musca…)
Până aici nimic nou, doar că de curând am observat ceva: Elias, băiețelul nostru cel mic se teme de muște! Le urmărește cu privirea, este convins că potențialul lor distructiv este mare, chiar țipă și mă cheamă în ajutor! Mă întreb, dar care mai e problema? Că doar n-or fi muștele câinești care i-au deranjat pe egipteni odinioară!
Uitându-mă la lupta crâncenă dintre Elias și muște parcurg mai multe stări: îmi vine să rând (este simpatic cu mimica lui expresivă prin care încearcă să-i sperie pe prădători), sunt oarecum uimit și mi-e milă de bietul copilaș pentru zbaterea sa. Încerc să-l asigur că totul e în regulă. Îi spun că mușetele nu-i pot face nimic, o mai iau și eu la fugă după ele pentru a-mi întări cuvintele prin fapte…
Încerc să conversez cu el: „E adevărat, tati, sunt enervante, neplăcute, dar în niciun caz nu sunt așa periculoase precum par… Apoi, dacă ar fi periculoase, crezi că tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?” Dintr-o dată, aceste cuvinte îmi sunau parcă precum ecoul altei voci…
Parcă-l vedeam pe Tăticul meu ceresc privind la mine și la disperarea cu care lupt cu „muștele” din viața mea! Sunt într-adevăr multe probleme și dificultăți prin care trecem, însă Tata ne spune în Cuvântul Său: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)
Da, din copilăria noastră și până azi „muștele” zboară odată cu noi. Scapi de o problemă și vine alta. Scapi de o încercare și alta îi ia locul. Crezi că ai scăpat de o ispită, numai ca să vezi că te încolțește din nou. Și dăm din mâini (și din gură) cu disperare. Avem impresia că suntem la cheremul lor când, de fapt, Tata e lângă noi. Nu ne-a pierdut din vedere nici măcar o clipă.
Ne-ar spune și nouă: „E drept, sunt enervante, sâcâitoare și băgăcioase! Dar, nu te teme! Sunt doar niște muște… Și-apoi, dacă ai fi într-un pericol real, crezi că Tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?”
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Istorie Evanghelica 