“Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: <<Iată, Eu fac toate lucrurile noi.>>”

(Apoc. 21:5a)

Oare chiar toate lucrurile pot fi făcute noi? Noi, oamenii putem face lucruri noi în prezent și ne putem propune să facem lucruri noi în viitor. Dar mai poate fi făcut ceva nou și în trecut? Nu este așa, că imaginea pe care o avem despre trecut este cea a unei realități implacabile? Și tristul adevăr care ne lovește fără milă este că, adesea, trecutul are ultimul cuvânt în lupta pe care o ducem cu el. Spre exemplu, de câte ori nu am vrut “să dăm timpul înapoi” pentru a repara trecutul. Poate, un accident pe care l-am făcut, o acțiune necugetată, sau chiar pentru a salva pe cineva de la moarte. Și mereu…același adevăr: nu poți schimba trecutul! Atunci, este adevărat că “toate lucrurile pot fi făcute noi”? Adică, mai poate fi făcut ceva nou, în trecut?

Pentru a răspunde la aceste întrebări voi dezvolta câteva idei care, pe alocuri, au ca reper contribuții ale teologului Miroslav Volf.

În primul rând, o observație de fond: Cel care poate face toate lucrurile noi nu este oricine, ci “Cel ce ședea pe scaunul de domnie”, adică, Dumnezeu. Chiar dacă logic pare imposibil, Dumnezeul Atotputernic are capacitatea de a ne oferi nu doar un viitor nou ci și un trecut nou. Putem să “des-facem” faptele, odată făcute? Noi nu, dar Dumnezeu poate! În ce sens? Instrumentul prin care Dumnezeu ne oferă un trecut nou este iertarea! Să vedem, ce face Dumnezeu cu păcatele (faptele) noastre atunci când ne pocăim? Câteva versete:

-“Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18)

-“Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Isaia 43:25)

-“cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Ps. 103:12)

Acum, în ce mod privim noi iertarea? Cel mai adesea, ca pe o exonerare (scutire) de pedeapsa pentru păcat. Altfel spus, iertare înseamnă că pentru ceea ce am făcut în trecut, nu voi mai fi pedepsiți în viitor.

În ce mod privește Dumnezeu iertarea? Așa după cum rezultă și din versetele de mai sus Dumnezeu, atunci când iartă, nu operează doar în viitorul nostru ci și în trecutul nostru!!! Iertarea, din perspectiva divină, înseamnă că nu vom mai fi pedepsiți pentru păcate (în viitor) dar înseamnă și că Dumnezeu nu ne mai asociază cu păcatele (în trecut). Păcatele sunt îndepărtate de noi, uitate de Dumnezeu, dezlipite de ființa noastră și de modul în care ne percepe Dumnezeu. Dumnezeu ne dă un trecut nou pentru că din punctul Lui de vedere iertarea Sa direcționează pedeapsa păcatului la Calvar asupra lui Hristos și șterge și alungă păcatul ca și cum nu am fi făcut niciodată nimic. Oamenii își pot amiti păcatele și greșelile noastre dar, dacă ne pocăim, pentru Dumnezeu, trecutul nostru este nou și curat.

Pastor, Costel Ghioancă

 Vă întrebați ce legătură există între Duhul Sfânt și Turnul Babel? Ei bine, atât Duhul Sfânt cât și evenimentul de la turnul Babel (Genesa 11) ating în mai multe puncte coordonata smerenie-mândrie. Adevărul este că cineva spunea pe bună dreptate că mândria este un fel de cutie a Pandorei în care zac toate păcatele iar smerenia, o cutie a Pandorei pentru virtuți. Biserica Domnului Isus de astăzi se află într-o acută necesitate de a lupta împotriva mândriei și de a cultiva virtutea smereniei.

          Dar să revenim la discuția noastră: În Genesa 11:1-9 citim că locuitorii Pământului din vremuri străvechi, având o singură limbă, s-au sfătuit să zidească un turn înalt, înalt, cu vârful căruia să „străpungă” cerul. Turnul care avea să fie numit ulterior „Babel” era de fapt un edificiu al mândriei, atât în sensul propriu cât și în sensul figurat al expresiei. Evenimentul de la Turnul Babel a fost caracterizat de un fenomen lingvistic în sensul că Dumnezeu le-a încurcat limbile oamenilor oprindu-i din semeția lor nebună.

          În Faptele Apostolilor 2 este redat episodul coborârii Duhului Sfânt. Aici descoperim încă odată un fenomen lingvistic. Doar că, de data aceasta, observăm un revers al Babelului. Astfel, fenomenul lingivistc le la Rusalii nu mai este caracterizat de confuzie ca la Babel, ci de claritate! În mod miraculous, apostolii încep să vorbească în alte limbi pământene pe care ei nu le cunoșteau, tocmai pentru ca cei prezenți la Ierusalim, veniți din diverse zone ale Planetei, să poată auzi despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.” Dacă la Babel limbile au fost neînțelese, la Rusalii ele au fost inteligibile.

         Acum, în ce sens Rusaliile accentuează dimensiunea smereniei? Răspunsul este acesta: Evanghelia care s-a născut și s-a dezvoltat în leagănul iudaismului avea să depășească orice tip de graniță și să ajungă la neamuri. Coborârea Duhului Sfânt ne învață că lucrarea lui Dumnezeu este mult mai mare decât pricepem noi. Învățăm că noi suntem o parte infimă dintr-un întreg glorios. Dumnezeu nu lucrează doar la noi și doar local. Dimpotrivă, venirea Duhului Sfânt pe Pământ ne arată că Domnul are o agendă de lucru planetară, cosmică și chiar dincolo de limitele acestui univers. Duhul Sfânt inspiră și pe africanii care cântă la tobe, și pe americanii care cântă muzică gospel și pe cei care se delectează cu muzică clasică perecum Mesia lui G.F. Haendel. Diverisitatea culturală și a formelor de exprimare a credinței (care este una singură-în Domnul Hristos) ne dovedesc grandoarea unui Duh Sfânt despre care nu putem vorbi pe deplin fără a recurge la reducționism și implicit la idolatrie. Revărsarea Duhului lui Dumnezeu ne învață că noi, picătura dintr-un ocean, nu trebuie să avem impresia că suntem singura “apă” care există pe Pământ. Noi nu suntem deschizători de drumuri, nici făuritori de direcții și nu suntem în nici un fel superiori altora. Tot ce facem noi este să umblăm pe un drum pe care l-a deschis Duhul Sfânt acum circa 2000 de ani. Alături de noi, au călătorit și călătoresc alte sute și sute de milioane de peregrini care aleargă spre țara de sus. Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne redimensionăm gândirea noastră și să ne smerim. Și cum “vântul suflă încotro vrea” să ne lăsăm purtați de El, Acela care știe cum să dea identitate picăturii de apă din ocean.

Sărbători fericite!

Pastor, Costel Ghioancă