De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne! ” şi nu faceţi ce spun Eu? Luca 6:46

 *

Domnul nu mai înseamnă astăzi ceea ce a însemnat pe vremea lui Isus. Pe vremea aceea, cuvântul însemna autoritatea supremă, cel dintâi, cel aflat deasupra tuturor, stăpânul întregii creaţii. Cuvântul grecesc kurios („domn”) scris cu litere mici era apelativul cu care sclavii se adresau stăpânilor. Dacă acel cuvânt era scris cu literă mare, el putea fi folosit pentru o singură persoană din Imperiul Roman. Cezarul Romei era Domnul. De fapt, când funcţionarii de la curte şi soldaţii se întâlneau pe stradă, trebuiau să se salute spunând „Cezar este Domnul!” Răspunsul standard era: „Da, Domnul este Cezar!”

Prin urmare, creştinii aveau o problemă. Când erau salutaţi cu „Cezar este Domnul!” ei răspundeau: „Nu, Isus Cristos este Domnul”. Acest răspuns le aducea probleme. Nu pentru că Cezar ar fi fost gelos pe acel nume. Era mult mai mult decât atât. Cezar ştia ce spuneau de fapt creştinii, şi anume că ei erau devotaţi unei alte autorităţi, iar în balanţa vieţii lor, Isus Cristos ar fi cântărit mai mult decât Cezar.

Ei spuneau de fapt: „Cezar, poţi conta pe noi în anumite privinţe, dar dacă ne obligi să alegem, Îl vom alege pe Isus, pentru că Lui ne-am dedicat Vieţile. El este primul. El este Domnul, autoritatea supremă din Viaţa noastră.” Nu e de mirare că Cezar i-a persecutat pe creştini.

Juan Carlos Ortiz, Ucenicia: îndrumător pentru creșterea spirituală a credincioșilor, Editura Casa Cărții, Oradea, 2014, pp. 15-16.