Vladimir Tismăneanu : Una dintre cele mai grave consecințe ale comunismului este tocmai această aiuritoare gimnastică a valorilor în care dispar distincțiile dintre onoare și dezonoare
Una dintre cele mai grave consecințe ale comunismului este tocmai această aiuritoare gimnastică a valorilor în care dispar distincțiile dintre onoare și dezonoare. Un univers plumburiu unde totul este o apă și-un pămant, vorba Monicăi Lovinescu, așadar unul în care totul se transformă în noroi…
Vladimir Tismăneanu – „Comunismul a fost o modernitate deturnată, a definit, pentru mulți oameni, cadrele lor existențiale.”

Foto: http://www.frontpress.ro
Dacă vrem despărțirea de logocrația comunistă, trebuie să demistificăm teocrația comunistă, logosul său, teologia sa politică. Ce mesaj se poate oferi celor care cred că simplul fapt că au trăit sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toți cei care au făcut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnată, a definit, pentru mulți oameni, cadrele lor existențiale.
Prăbușirea comunismului a fost pentru multi oameni o ieșire din ceea ce părea etern.
Vladimir Tismăneanu, Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Cătălin Ștefănescu la “Garantat 100%”
Vezi emisiunea înregistrată aici:
http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882
Unul din motivele urmăririi acestei emisiuni este cea a modului în care profesorul Tismăneanu face apel la trecut și la necesitatea cunoașterii acestuia pentru a ne înțelege prezentul. Eu văd în acest apel și o trimitere la necesitatea studierii trecutului, a istoriei pentru a ne putea raporta corect la prezent. Un apel la cercetarea perioadei comuniste, inclusiv și sub aspectul relațiilor dintre Biserică și Stat, dar și sub raportul terorii. Am în vedere atât teroare fizică, cât și cea psihologică.
O emisiune extraordinară, dar spre deosebire de ceea ce spune profesorul Tismăneanu, cred că există acest principiu al Corectitudinii politice, care este promovat și uneori chiar impus.
Maxima zilei – 2 iulie 2015
Niciodată o societate, asemeni unui individ, nu poate funcționa normal în absența asumării trecutului.
Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă
Un articol foarte interesant al domnului Vladimir Tismăneanu în care acesta prezintă unele din caracteristicile leninismului, printre care și cea de religie politică, dar vorbește și despre atracția recurentă a acestei ideologii.
Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste “rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină revoluționară neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).
Am propus cândva termenul de “ruine leniniste” (Leninist debris), în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii…
Vezi articolul original 829 de cuvinte mai mult
Vladimir Tismăneanu – „Cuvântul se ofilește în absența libertății”

Freedom of speech & expression (slideshare.net/gcundiff)
Cuvântul se ofilește în absența libertății, iar intelectualul căruia i se pune călușul în gură,
direct sau indirect, se sufocă.
Vladimir Tismăneanu – Niciun popor nu este o colectivitate de sfinți
Niciun popor nu este o colectivitate de sfinți, există fracturi istorice, puncte de maximă glorie și unele mai puțin admirabile ori chiar condamnabile. Recursul la retorica narcisismului naționalist este ultimul refugiu pentru cei care nu au de oferit nimic altceva decât panglici, petarde și minciuni.
Vladimir Tismăneanu – Internetul nu este o enciclopedie a adevarurilor ultime
Internetul nu este o entitate omogenă, nu este o enciclopedie a adevărurilor ultime, acolo circulă tot felul de lucruri, ele trebuie verificate.
http://www.evz.ro/pionieri-mandria-tarii-victor-ponta-daciana-sarbu-si-intelectualii.html
Cine a fost Emil Bodnaraș? Fragmente biografice
Cine a fost Emil Bodnaraș? Fragmente biografice reprezintă titlul unui articol scris de Vladimir Tismăneanu prin intermediul căruia ne sunt prezentate fragmente biografice despre acest personaj care a avut un rol important în impunerea comunismului la noi în țară. Despre aceste aspecte, Vladimir Tismăneanu, menționează următoarele:
Bodnăraș a fost „unul dintre arhitectii eliminarii politice a conducerii Foris-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadarii lui Gheorghiu-Dej de la Targu-Jiu, implicat in arestarea lui Antonescu (nom de guerre in acele luni, inginerul Ceausu). Sef al SSI (Serviciul Special de Informatii) de pe langa presedintia guvernului, personaj temut si tenebros. Ministru al armatei in 1947, general de armata, membru al Biroului Politic. Principalul responsabil pentru sovietizarea armatei romane.”
Articolul integral poate fi citit accesând link-ul de mai jos
http://tismaneanu.wordpress.com/2014/04/30/cine-a-fost-emil-bodnaras-fragmente-biografice/
Vorbe care contează – A scrie adevărul este o datorie
Este datoria oricărui om onest sa scrie adevărul
Anton Antonov-Ovseenko
Vladimir Tismăneanu, Imperiul terorii: În Memoriam Anton Antonov-Ovseenko
În original „Aproape orb și extrem de fragil, și-a consacrat toată energia colecționarii și publicării de documente despre ororile Gulagului. Cuvintele sale răsuna ca un memento, un îndemn răscolitor la neuitare: “Este datoria oricărui om onest să scrie adevărul despre Stalin”.
Vorbe care contează – Există oameni care întruchipează onoarea.
Chiar și în cele mai sumbre timpuri există oameni care întruchipează onoarea.
Vladimir Tismăneanu, Imperiul terorii: În Memoriam Anton Antonov-Ovseenko
Apariții editoriale (5) – Richard Crosssman (editor), The God that Failed (Zeul care a dat greș).
Din cadrul unui articol semnat de Vladimir Tismăneanu am aflat că a apărut la Editura Humanitas, în colecția “Zeitgeist”, traducerea volumului “The God that Failed” (“Zeul care a dat gres”).
„O carte într-adevăr esențială în care poate fi citit unul din marile eseuri ale lui Arthur Koestler. Tot acolo, textul lui Ignazio Silone care îl citează pe Palmiro Togliatti: “Lupta finală se va da între comuniști și ex-comuniști”. Cartea tratează problematica adeziunilor frenetice la religia politica comunistă.”
Vladimir Tismăneanu consideră că tema cărții este una de mare actualitate care „merită discutată cu acuratețe și fără prejudecăți.”
„O carte esenţială pentru înţelegerea fenomenologiei deşteptării din somnul dogmatic, din mirajul utopiei, din vraja religiei politice marxiste. De la Arthur Koestler şi Ignazio Silone la Richard Wright şi André Gide, autorii acestei cărţi decisive îşi privesc necruţător trecutul şi se întreabă: «Cum şi de ce am putut crede?» Dar mai ales este vorba de mecanismele trezirii, de agoniile rupturii cu un cosmos al certitudinilor în favoarea unei lumi a interogaţiilor libere. De fiecare dată cand predau ascensiunea şi căderea comunismului în veacul lagărelor de concentrare şi al ideologiilor pretins redemptive, această carte, o veritabilă gramatică a apostaziei, este bibliografie obligatorie.” (Vladimir TISMĂNEANU)
Vladimir Tismăneanu despre gestul admirativ în societatea contemporană
Trăim într-un timp în care, din stranii rațiuni, admirația devine suspectă. Scrii câteva rânduri în care îți exprimi prețuirea pentru cineva, prieten apropiat ori pur și simplu o ființă remarcabilă, ești automat taxat drept sicofant. Exercițiul dezinteresat al aprecierii este privit drept o mască pentru cine știe ce motivații ascunse. Gratuitatea gestului admirativ este negată din capul locului.
Vladimir Tismăneanu, Portret de intelectual hulit
În esenţă, comunismul a fost şi este o „religie seculară“
Comunismul ca și religie politică capătă o nouă formă, se dezvăluie mai clar cititorului prin cartea profesorului Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice. Acesta decriptează, după cum remarcă și doamna profesoară Marta Petreu în cadrul unei recenzii sintetice și bine conturată, pretențiile hegemonice ale comunismului. Dorința acestuia de a controla oamenii și societatea românească dacă ne referim la țara noastră. Comunismului ca religie politică i-am dedicat și eu un subcapitol în cadrul lucrării mele de doctorat intitulat Comunismul, ateism sau religie secularizată?. Revenind la cartea domnului Tismăneanu, redau mai jos așa cum am menționat acea parte din recenzia doamnei profesoare Marta Petreu în care aceasta reliefează argumentele domnului Tismăneanu care susțin afirmația conform căreia comunismul a fost o religie politică, o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă.
În esenţă, comunismul a fost şi este o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă, în care au fost prezente toate „temele religiei creştine“, precum căderea, fericirea originară, ispăşirea, venirea noului Mesia etc.; o religie care „făgăduieşte […] transformarea condiţiei umane“ în mod radical, adică promite o mîntuire; o religie care cere, în schimbul mîntuirii, chiar sufletul omului – căci, oare, ce altceva este formarea omului nou, programată şi de comunişti, şi de fascişti, decît o formă mascată şi secularizată a faimosului pact, în care omului îi este cerut, drept preţ al unor avantaje, sufletul însuşi? Vladimir Tismăneanu observă cu întemeiere că „demantelarea individului“, inclusiv a nucleului moral al acestuia, a mers mînă în mînă cu proiectul totalitar de „creare a omului nou“. Este de altfel o trăsătură a totalitarismelor secolului trecut, a amîndurora, faptul că, aşa cum a observat Cioran în anii treizeci (el, vorbind despre extrema dreaptă, a făcut-o cu încîntare), ele „nu lasă pe nimeni în pace“, ci se amestecă „în toate planurile vieţii – de la religie la sexualitate“.
Marta Petreu, Comunismul prin concepte şi biografii neromanţate, Revista Apostrof, anul XXII, nr. 12, (259) citat în Vladimir Tismăneanu, Istorie, naluciri si adevar: A scrie ca un om liber despre totalitarismele veacului XX.
Schimbare in conducerea IICCMER: Istoricul Cristian Vasile este noul director stiintific
Începând cu 15 septembrie 2011, printr-un acord stabilit cu Preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER, Prof. Vladimir Tismăneanu, Dr. Mihail Neamţu se retrage din activitatea executivă a Institutului. Motivaţia implică raţiuni de ordin personal, dl. Neamţu urmând să păstreze o relaţie de consecventă colegialitate şi parteneriat profesional cu personalul IICCMER.

Mihail Neamțu
Funcţia de Director Ştiinţific va fi preluată de Dr. Cristian Vasile (cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”). Numirea d-lui Vasile a fost făcută în conformitate cu HG Nr. 134 din 23 februarie 2010.
Cristian Vasile
Preşedintele Consiliului Ştiinţific şi Comitetul Director al IICCMER îi mulţumesc d-lui Mihail Neamţu pentru activitatea remarcabilă depusă în perioada 1 martie 2010-15 septembrie 2011 şi îi urează bun-venit d-lui Cristian Vasile – apreciat istoric, cunoscut publicului larg pentru volumele sale şi activitatea de cercetare în domeniul istoriei comunismului românesc.
Semnează în numele conducerii IICCMER,
Prof. Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv
Avem nevoie de un Muzeu al Dictaturii Comuniste?
Muzeul Dictaturii Comuniste „tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate”.
Stalinismul – copilul legitim al leninismului
Stalinismul s-a nascut din leninism, un marxism rusificat, a fost copilul sau legitim. Gramatica mitologiei staliniste a fost codificata in “Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist (bolsevic) al URSS”. Am discutat semnificatia acestui document esential al dogmatismului stalinist.
Vladimir Tismaneanu : „Totalitarismul a fost patologia absoluta a veacului trecut”
Totalitarismul a fost patologia absoluta a veacului trecut. In pofida predictiilor euforice, infrangerea nazismului si colapsul comunismului nu au dus la extinctia atractiei spre formulele de tip totalitar.
23 august 1939 – fraternizarea Hitler-Stalin
Stupoare, incredulitate, perplexitate, soc: acestea au fost reactiile mondiale cand s-a anuntat ca Joachim von Ribbentrop, seful diplomatiei naziste, a sosit la Moscova si a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietica, pana atunci considerata arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefasta pentru toti prietenii libertatii. Cosmarul devenit realitate punea capat iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistentei antifasciste.

Semnarea Pactului Molotov- Ribbentrop
După cum nota scriitorul Vasili Grossman in marele sau roman “Viata si destin”, dincolo de incongruentele ideologice, cele doua imperii totalitare impartaseau aceeasi ostilitate maniacala la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau constructii utopice expansioniste.
Recurs la memorie: Muzeul National al Dictaturii Comuniste din Romania
Ideea Muzeului National al Dictaturii Comuniste din Romania este formulata explicit in propunerile legate de memorializare din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii din Romania (editia Humanitas, 2007, p. 777). Raportul Final a fost asumat prin semnatura proprie de toti membrii Comisiei (intre care domnii Radu Filipescu, Sorin Iliesiu, N. Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Alexandru Zub, spre a-i numi doar pe cativa). Reproduc asadar propunerea :
“Infiintarea, in colaborare cu Academia Civica, AFDPR, CNSAS, IICCR, Institutul de Istorie ‘A. D. Xenopol’, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, Institutul de Istorie ‘George Barit’, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi in egala masura un loc de memorie si unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu stiintific numit de Presedintele tarii. Pe langa Muzeu ar fi necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice,cu acces neingraadit, in care sa fie colectionate documente esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrangere spirituala”. (…)
Memorializarea catastrofei comuniste, pedagogia nationala pe care o reprezinta eforturi precum Memorialul de la Sighet ori acest preconizat Muzeul National nu sunt nicicum chestiuni de ambitie personala ori de avantaj politic pentru pentru o grupare sau alta. Ele transcend zonele orgoliilor personale, a emotiilor si animozitatilor “umane, prea umane”, ci privesc insasi sansa unei comunitati de a-si salva identitatea prin recuperarea si pastrarea unei memorii nefalsificate. Un asemenea Muzeu ar servi neindoios binelui public.
Read more on
http://tismaneanu.wordpress.com
Cum va arăta Muzeul Comunismului din România
Acum o săptămână, PDL a anunţat că se va înfiinţa Muzeul Comunismului lângă Parcul Carol, în Hala Filaret.
Pentru asta vor intra în reorganizare administrativă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus de Vladimir Tismăneanu, şi Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), înfiinţat de Ion Iliescu.
Astfel va apărea o singură instituţie de cercetare, ataşată muzeului. Ion Iliescu a reacţionat la această iniţiativă acuzândcă este vorba despre o „ticăloşie ordinară”, care nu urmăreşte altceva decât să desfiinţeze Institutul Revoluţiei Române. Într-un interviu RL, Vladimir Tismăneanu a explicat cum o să arate Muzeul Comunismului şi cum se va înţelege cu viitorii lui colegi, pe care îi numeşte „comunişti luminaţi”.
De ce se înfiinţează abia acum?
V.T.: Muzeul este prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Această propunere a fost asumată de preşedinte.
Nu credeam atunci că va fi atât de dificilă crearea acestuia, întâmpinarea atâtor piedici: birocraţie şi absenţa iniţiativei politice. Peste 50% din români sunt în favoarea acestui muzeu, conform sondajelor de la finele anului 2010. Există şi sprijin exterior, de la Bruxelles la Washington.
De ce este nevoie de acest muzeu?
V.T.: Memoria este un organism viu şi are nevoie de hrană – altfel se atrofiază. Un muzeu de acest gen nu trebuie să fie doar o colecţie de exponate împietrite, ci o experienţă vie care să meargă mână în mână cu investigarea crimelor comunismului.
Sunt muzee în toate ţările ex-comuniste. Care va fi abordarea celui românesc?
V.T.: Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală. Tânărul care va vizita muzeul trebuie să înţeleagă de ce-ul acestei dictaturi – nu era o dictatură ca oricare alta, ci una care dorea să creeze Omul Nou, să schimbe sistemul de gândire umană.
Balticii au muzeele experienţei totalitare.
La Budaesta e Casa Terorii, centrată pe teoare şi represiune. Fără să diminuăm dimensiunea de represiune, vrem să arătăm ce era Partidul.
În Polonia nu există încă un muzeu naţional, ei au mai multe muzee locale. Nu mi se pare o idee rea nici aceasta.
Ce expoziţii vor fi?
V.T.: Anual se vor face expoziţii, timp de 5 ani, după care se va stabili o colecţie permanentă.
Prima expoziţie va avea tematica „Omul Nou – construct al socialismului”. Vor urma: colectivizarea, geografia represiunii şi organizaţiile de masă (precum UTC). Ideea e să fie un muzeu dinamic, apropiat de modelul Tate din Marea Britanie: o hală artistică.
Se cunosc deja exponatele?
V.T.: Da, însăşi arhitectura muzeului a fost realizată pornind de la obiectele care vor fi expuse. Există un catalog întreg cu exponate pentru prima colecţie, alcătuit de curatori care, din 2009, au cercetat muzeele din Bucureşti, Iaşi, Cluj – au făcut fotografii obiectelor din depozite şi arhive. La intrare s-ar putea să apară o murală cu Lenin care întâmpina Armata Roşie la intrarea în Bucureşti. Vor fi şi videoproiecţii, ale unor artişti contemporani români.
De ce Hala Filaret?
V.T.: Bucureştiul, în pofida aparenţelor, nu are multe spaţii potrivite pentru un astfel de muzeu. Hala Filaret întruneşte numeroasele condiţii necesare: localizare, temperatură, spaţiu şi alte detalii. Problemele vor fi cauzate de faptul că este unul dintre terenurile cele mai dorite din Bucureşti, aflat în prezent în proprietatea Ministerului Economiei.
De ce nu Palatul Parlamentului?
V.T.: S-a discutat şi această versiune, dar sălile care ne-au fost puse la dispoziţie nu puteau acomoda tipul de muzeu pe care îl dorim. Erau fie probleme de spaţiu, fie de umiditate sau temperatură. Plus că Palatul Parlamentului este el însuşi un exponat, iar exponatul şi muzeul nu pot fi unul şi acelaşi.
Se poate face muzeul în plină criză economică?
V.T.: Criza s-a atenuat, iar costurile muzeului nu mi se par mari, mai ales dacă se va recurge la strângere de fonduri. Există totodată fonduri europene care pot fi folosite în această direcţie.
A existat la un moment dat iniţiativa unui regretat om de ştiinţă, Claudiu Matasa, fost deţinut politic, consul onorific al României în Florida. El a dorit să doneze 100.000 dolari pentru înfiinţarea unui muzeu, în jurul anului 2005, dar nu a avut cui.
Cum aşa?
V.T.: Suma a fost oferită Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea la acel moment. Fiindcă nu exista o structură instituţională potrivită, Institutul nu putea primi banii. Astfel, Claudiu Matasa a plecat pe lumea cealaltă mâhnit că a oferit o sumă şi nu a avut cine să o primească.
Continuarea aici
O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu
Institutul de Studii Populare (ISP), Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi
Editura Curtea Veche
vă invită
miercuri, 29 iunie, cu începere de la ora 14:45, la sediul ISP (strada Alecu Russo, Nr. 13-19, ap. 3, sector 2, Bucureşti)
să participaţi la dezbaterea în jurul cărţii:
O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Nicolae Ceauşescu
Autori: Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş
Moderator: Valeriu Stoica
Vor lua cuvântul:
Vladimir Tismăneanu
Mircea Mihăieş
Horia-Roman Patapievici
Grigore Arsene
Cătălin Avramescu
Vladimir Tismaneanu conferentiaza despre Viata, moartea si viata de apoi a comunismului romanesc
IICCMER organizează conferinţa Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului românesc, susţinută de Prof. Dr. Vladimir Tismăneanu (University of Maryland). Evenimentul se va desfăţura marţi, 21 iunie, ora 17.30, la sediul IICCMER (Institutul de Invstigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) Str. Alecu russo, nr.13-19, et. 5, ap. 11, sector 2 bucureşti, lângă Piaţa Spaniei, Bulevardul Dacia.
Motto: “A faith is not acquired by reasoning. One does not fall in love with a woman, or enter the womb of a church, as a result of logical persuasion. Reason may defend an act of faith–but only after the act has been committed, and the man committed to this act. Persuasion may play a part in a man’s conversion, but only the part of bringing to its full and conscious climax a process which has been maturing in regions where no persuasion can penetrate. A faith is not acquired, it grows like a tree. … Devotion to pure Utopia, and revolt against a polluted society, are thus the two poles which provide the tension of all militant creeds.” (Arthur Koestler, The God that Failed)
Rezumat: Comunismul a fost o expresie codificată ideologic a resentimentului, a fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect istoric absolut. În cazul României, proiectul totalitar şi-a accentuat nocivitatea şi din cauza incapacităţii comuniştilor locali de a-şi depăşi pe deplin genealogia de paria. Acest complex s-a manifestat nu doar prin preocuparea obstinată a liderilor P.C.R. de a cosmetiza istoria partidului şi de a-i camufla statutul originar de sucursală kominternistă, în contra intereselor naţionale, ci şi la nivel mai general, prin obsesia fără limite pentru identitate naţională şi predestinare istorică în rândurile intelighenţiei româneşti, fie ea comunistă, noncomunistă sau anticomunistă. Aşadar, viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului românesc nu pot fi înţelese decât printr-o descifrare atentă a modului în care identitatea partidului leninist s-a construit şi a fost reinventată raportat la istoria naţională în cadrul proiectului radical şi imperativelor atotcuprinzătoare ale stalinismului.
FRICA implementata ca modalitate de control in lagarul comunist
Am primit următorul comentariu de la Clepe Cornel pe care îl reproduc aici în totalitate adăugând la final și comentariul meu pentru că unele lucruri sunt exagerate. Ca un preambul al răspunsului meu integrez aici un pasaj magistral dintr-un articol al domnului Vladimir Tismăneanu: „Nu toată lumea a colaborat, nu toată lumea a îngenuncheat, complicitatea nu a fost universală”.
Comentariu:
Fostul lagar comunist a implementat FRICA pentru a tine sub control, pe viitor, intregul popor. In timpul stagiului militar obligatoriu i-au facut pe toti barbatii colaboratori ai securitatii cu nume conspirativ. Cu multa suferinta au platit cei putini care s-au impotrivit.Tragic este faptul ca cei mai multi au aderat din elan liber consfintit.
Sarcina aceasta era a ofiterului de contra-informatii. Daca nu reusea 100% si-i scapa cate un soldat era pedepsit prin mutarea intr-o unitate militara aflata undeva prin fundul Baraganului. Asa ca dadea dovada de mult sarg in ai determina pe toti soldatii sa devina turnatori. Acesta chema la el, la discutii, pe fiecare soldat in parte. La inceput ii vorbea frumos:” Tara are nevoie de copii de muncitori( sau intelectuali dupa caz )…astfel ca ne-am gandit la tine in mod special!” Marea majoritate au semnat din convingere imediat. Fiecare credea ca el este „CEL ALES”, un fel de Jeames Bond actual.
Pe cei care inca stateau pe ganduri ii stimula cu:”Nu e nici o problama! Dar gandeste-te ca o sa ai parte de o armata in care o sa-ti rogi moartea!” Frica ii inmuia si pe ei. Barbatii Romaniei! Foarte rar ramanea cate unul care se impotrivea. Acesta avea, pe urma, parte de un tratament ingrozitor din partea colegilor murdariti in constiinta lor, a fruntasilor, caporalilor si a sergentilor.
Ajungea la disperare si ori se impusca in post, ori isi pusca calai, ori murea din batai. In cel mai fericit caz ajungea, batut in ultimul hal, la spital de unde pleca acasa handicapat pentru tot restul vietii. Tratamentul terorist si criminal la care era supus, din ordinul ofiterului de contra-informatii, ajungea sa fie indeplinit cu mult elan si abnegatie de catre colegii de armata. Astazi acesti mini criminali umplu tara. Aceasta modalitate a continuat si dupa Revolutia din 1989 pana la data de 01.01.2007 cand s-a desfiintat stagiul militar obligatoriu.
La terminarea armatei li se inmana, tot parsonal si fara martori, un plic nelipit in care se afla adeziunea lor cu numele conspirativ. Aveau misiunea de al preda, necitit, ofiterului de legatura din municipiul resedinta de judet al fiecaruia, cu precizarea:”Vezi sa nu ne dezamagesti, ca de vei povesti cuiva si te deconspiri Curtea Martiala te mananca!”
Toti barbatii din fostele tari comuniste care au terminat cu bine stagiul militar obligatoriu sunt persoane cu nume conspirativ, de care astazi le este rusine, fiind controlabili si manevrabili de fosta-actuala Securitate.
La sfarsitul anilor ’80 la Seminariile de pastori sau popi nu au mai fost admisi decat barbatii care au satisfacut stagiul militar. De ce au recurs comunistii la aceasta metoda? Pentru ca numai in acel mediu inchis ii puteau racola pe toti barbatii tarii. Inclusiv domnii viitori pastori. Iar a invins satana putand avea controlul asupra bisericilor inclusiv BAPTISTE.
Pe vremea lui Ceausescu se spunea ca:”Cine nu a facut armata nu-i barbat!” Pe un asstfel de individ toti il priveau cu dispret. Adevarat e faptul ca o data veniti acasa din armata pareau mai seriosi, mai ganditori si nu mai vorbeau vrute si nevrute. Acest fapt se datora doar FRICII ca nu cumva sa se scape cu vreo vorba si sa fie la randul lor turnati, sau la vreo discutie sa se scape ca-i turnator si ca atunci cand ar fi trebuit sa-si arate barbatia si taria de caracter au fost slabi, lasi si fricosi.
Dupa Revolutia din ’89 multi au dorit sa devina revolutionari reformatori seriosi. Acestia primeau cate un telefon de la ofiterul de legatura care-i admonesta cam in felul urmator:” Ce-i ma? Ha? Nu care cumva vrei sa afle sotia ta, copii tai, fratii, parintii, socrii, vecinii sau chiar colegii de munca cine esti cu adevarat? Sa vezi atunci ce rusine o sa-ti fie de toti. De noi nu vei scapa niciodata ca ti-e rusine sa marturisesti adevarul cu privire la adevarata ta fata!
Asa ca fii tu baiat cuminte si stai in banca ta! Ne-am inteles!..Da?” TOTI acestia sunt printre noi. Poporul roman. Frati, tati, PASTORI, POPI..niste tradatori lasi.
N-ar da innapoi cu piciorul intr-o tepusa, marturisindu-si pacatul si sa fie astfel eliberati de povara pacatului.
Interesant este faptul ca se cred si azi Unici si totusi cu frica de ceilalti. Dar toti ceilalti sunt la randul lor tot niste lepadaturi asemenea lor. Absolut toti! Printre putinele exceptii pe care le-am aratat mai fac parte cei care au fost scutiti de militarie. Priviti-va in ochi dragii vostri soti, tati, preoti,etc.
Consider că frica a fost unul din elementele cheie în atragerea la colaborare însă de la cazuri pe care le consider totuși particulare la a extrapola și a spune că toată lumea a colaborat este un drum lung. După cum spunea Tismăneanu, nu toată lumea a colaborat și nu toți s-au frânt. Pe de altă parte a afirma toți cei care au făcut armata au fost colaboratori este o aberație. Tatăl meu a făcut armata și nu a fost colaborator, bunicul meu a făcut armată și din contră a fost persecutat și nu colaborator al Securității. Eu însumi am făcut armata în anii 90 în cadrul Ministerului de Interne și nu mi s-a propus niciodată să devin colaborator și nici nu mi s-a înmânat acel plic de care amintește Clepe Cornel. Pastorul meu a făcut armata și nu a fost colaborator, din contră a avut dosar de urmărire informativă.
Cât privește spațiul religios lucrurile au stat similar. Este adevărat că seminariștii trebuiau să aibă armata făcută înainte de a intra la Seminarul Teologic (mă refer la seminariile teologice ale cultelor evanghelice care erau echivalentul facultăților de teologie în timpul regimului comunist) dar nu era o regulă de admitere sau respingere. Cred că era vorba mai degrabă de faptul că acolo se intra după absolvirea liceului, moment în care orice tânăr din România era obligat să urmeze stagiul militar obligație care putea fi amânată numai în cazul intrîrii la facultate, urmând a-și realiza stagiul militar cu termen redus după absolvirea instituției de învățământ superior. Cred că preoții erau scutiți de stagiul miliatr, dediucție pe care o fac gândindu-mă la o solicitare a Uniunii Baptiste prin care cerea Departamanetului Cultelor ca pastorii baptiști să fie scutiți de stagiul militar. Cu toate acestea, este adevărat că au fost și cazuri de colaborare în rândul cultelor religioase și că este posibil ca unii dintre vechii colaboratori să fie în continuare activi. Nu știu acum însă care este natura relației dintre personalul de cult și actualele servicii de informații însă tind să cred că este diferită de cea din timpul regimului comunist.