Arhive etichetă: Vladimir Tismăneanu

Vorbe care contează: A cere claritate morală ține de bunul simț


A cere claritate morala tine de bunul simt, nu de vreo pasiune vindicativa. Totalitarismul, accentua Hannah Arendt, a urmărit distrugerea persoanei morale și a persoanei juridice. Cei care au rezistat au salvat umanitatea celor care nu au fost capabili sa o facă.

Vladimir Tismăneanu


Nu toata lumea a colaborat


Nu toată lumea a colaborat, nu toată lumea a îngenuncheat, complicitatea nu a fost universală.

Vladimir Tismăneanu

Vorbe care conteaza – Este o iluzie sa credem ca trecutul poate fi pur și simplu negat


Este o iluzie și o eroare sa credem ca trecutul poate fi pur și simplu negat.  O societate fără memorie este una decerebrată, redusă la condiția vegetativă.

Vladimir Tismăneanu, Felicitari, Alexandru Gussi! Despre salvarea si restituirea memoriei (6 aprilie 2011)

Pseudo-valorile care au rescris istoria


Aparatele ideologice comuniste au functionat prin actiunile unor indivizi concreti, servitorii zelosi ai dogmelor marxist-leniniste. Acesti oameni au asigurat inregimentarea culturala, rusificarea ca strategie pedagogica anti-nationala, eliminarea si distrugerea elitelor intelectuale din scoli si facultati, lichidarea mostenirilor spirituale democratice si impunerea pseudo-valorilor drept repere inconturnabile ale „noii civilizatii”. Acesti oameni au fost arhitectii utopiei.

Vladimir Tismăneanu, Un posedat ideologic. Cine a fost Mihail Roller?

Nu putem intelege marxismul fara analiza raportului dintre ideologie si utopie


Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici în 2000.

Vladimir Tismăneanu, Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

Valdimir Tismaneanu Comunismul este un ,,sistem ilegitim si inuman”


La 80 de ani, Mihail Gorbaciov are motive sa fie mandru: in mare masura gratie lui, un sistem ilegitim, inuman si irational s-a prabusit fara a genera un razboi civil precum cel care a insangerat Iugoslavia post-titoista.

Ereticul Gorbaciov: Ţarul revizionist si impenitentul Iliescu from Memorie, libertate, moderaţie by tismaneanu (27.02.2011)

Citiți în cadrul articolului menționat o fină analiză pertinentă despre rolul lui Gorbaciov în prăbușirea regimului comunist în spațiul european.

Vorbe care conteaza – Absenta claritatii morale


Absenta clarității morale se asociază întotdeauna cu amnezia, vulgaritatea și promiscuitatea.

Vladimir Tismăneanu, “Nu sunt zei, sunt maimute”: Uzurparea lui Adam Michnik (18.02.2011)

Mihail Neamtu despre incompatibilitatea dintre democratie si totalitarism


A apărut în librăriile din România volumul lui Mihail Neamțu intitulat Zeitgeist: tipare culturale

Mihail Neamțu, Zeitgeist

și conflicte ideologice. Cartea conține ample comentarii asupra  relației întotdeauna tensionate dintre ideologia comunistă și idealul libertății.

Predau în aceste zile problematica alienării (scrie Vladimir Tismăneanu), a obiectivarii si a reificarii la tânărul Marx, discutam despre Fichte, Hegel, tanarul Lukacs, Heidegger, Kojeve

, Korsch, Aron, Camus, Sartre si Merleau-Ponty, am recitit „Manuscrisele economico-filosofice” si am constatat, inca o data, ruptura dintre ganditorul hegelian de stanga, pasionat de destinul subiectivitatii, si Marx-maturul, tot mai putin interesat de spatiul libertatii, tot mai prins in studierea structurilor socio-economice si in activitatile miscarilor inspirate de ideile sale. In acelasi an, deci exact in 1844, Soeren Kierkegaard (un ganditor drag inimii lui Mihail Neamtu) scria  despre conceptul de anxietate, deschizand un camp filosofic si literar ce avea sa marcheze deceniile urmatoare.  Despre aceste aventuri ale spiritului, despre incompatibilitatea dintre democratie si totalitarism, despre sansele libertatii intr-o lume plina de capcane, visuri si arome ideologice, scrie cu erudita acuratete, cu vibranta luciditate, autorul acestei carti.  (….)

Sursa: Vladimir Tismăneanu

Dezbatere despre moștenirea comunismului la Braila (21 febr.2011) via Memorie, libertate, moderaţie


Luni 21 februarie 2011, revista Obiectiv Cultural & ICCMER vor organiza la Teatrul Maria Filotti din Brăila o dezbatere despre reflexele ideologice și ambiguitățile culturale ale epocii post-comuniste. Invitați: Cătălin AVRAMESCU și Mihail NEAMȚU. Se anunță dezbateri similare la Cluj, Iași, Arad și în alte orașe.

Revista Obiectiv Cultural apare din decembrie 2010 la Braila, ca supliment lunar gratuit al cotidianului “Obiectiv Vocea Brailei”. Pe net, poate fi urmarita la adresa http://www.obiectivcultural.ro

Sursa:Vladimir Tismăneanu

Fantasme politice si fanatisme intelectuale: Kolakowski despre Sartre, stalinism si orbirea voluntara


Cum ajung intelectuali de marca, spirite de o incontestabila subtilitate, sa imbratiseze doctrine situate la antipodul umanismului?  Este problema rinocerizarii, a sacralizarii unui scop deliberat nebulos a carui atingere implica inevitabil recursul la mijloace abominabile, a orbirii voluntare, a nazuintei nesabuite spre o infaptuire a mileniului hic et nunc.  Cum este posibila orbirea intelectualilor, cum se exercita magnetismul radicalismelor utopice, particulariste (fascismul) ori universaliste (comunismul)? Sunt aceste intrebari perfect legitime ridicate de François Furet in Le passé d’une illusion, reluate de Monica Lovinescu in eseurile sale (exemplate exercitii de gandire politica, multe stranse in volumul Etica neuitarii aparut la Humanitas in 2008).

Despre Sartre a scris Leszek Kolakowski in volumul al III-lea, Prabusirea, din magistrala sa trilogie Principalele curente ale marxismului (trad. rom. de S. C. Dragan, Curtea Veche, 2010).  Recomand aici trilogia tuturor celor interesati de rolul ideilor in istorie, de destinul marxismului, de relatia dintre marxism, leninism, stalinism si alte orientari din acest univers doctrinar, de convertirea utopiei in practici terorist-totalitare, dar si de aventura revizionismului marxist in anii 60 si rolul acestui curent in dezintegrarea monolitului dogmatic. Iata un pasaj dedicat lui Sartre (subiect lansat pe contributors de articolul lui Cristian Bratu, el insusi o adancire a tematicii propusa mai devreme de Matei Visniec plecand de la Céline):

Fiind incredintat ca partidul comunist reprezinta aspiratiile proletariatului, Sartre nu doar s-a aliat o vreme cu comunismul politic, dar a si aclamt Uniunea Sovietica, in ultima faza a stalinismuluidrept cea mai mare speranta de eliberare a umanitatii.  Intreaga lui activitate politica a fost viciata de teama de a nu fi in situatia tipica a unui intelectual care condamna niste evenimente pe care nu are nicio putere de a le influenta; pe scurt ideologia sa a fost cea a unui manqué politic nutrind ambitia neimplinta de a se afla de partea buna. (p. 146).

Public mai jos prefata pe care am scris-o pentru acest volum, lucrare de o eruditie, de o rigoare si de o inteligenta morala inegalabile, punctul culminant al unui efort probabil indepasabil de analiza si interpretare a marxismelor trecute si prezente, reale si imaginare.

Leszek Kołakowski - Principalele curente ale marxismului – Vol. al III-lea: Prăbuşirea

 

Gnoza, apostazie, libertate

A doua jumătate a secolului XX a cuprins atât apogeul aventurii istorice a marxismului, dar si prăbusirea sa sub greutatea patologiei incarnarilor sale politice. Al treilea volum al istoriei marximului datatorata lui Leszek Kolakowski prezintă triumful stalinismului ca întrupare absolută  a bisericii universale a comunismului. In experienta stalinista s-a implinit de fapt ceea ce putem triumful nihilist al ecleziologiei si soteriologiei bolsevice.  În acelasi timp însă, fidel spiritului deschis al abordarii sale antidogmatice si opusa oricarei interpretari unidimensionale, regretatul fiolosof polonez analizează si alternativele la ortodoxia sovietismului. El se opreste (cu consecventa rigoare si fara a lasa loc iluziilor) asupra gândirii politice a competitorilor (mai bine spus victimelor) lui Stalin, precum Buharin sau Trotki. Mai mult decât atât, în ultima parte a trilogiei sale, Kolakowski disecă acele curente ale marxismului occidental care s-au definit sau au fost percepute drept încercări de revigorare si relansare a proiectului filozofic marxist: de la Georg Lukács si Antonio Gramsci la Karl Korsch la Scoala de la Frankfurt, de la revizionismul est si central european (din care a facut si el parte) la Herbert Marcuse si Noua Stângă. O analiză de o asemenea respiratie presupune desigur nenumărate nuante si calificări, dar concluzia epilogului celui de al treilea volum este necrutătoare: marxismul a fost expresia unei autodeificări a umanitatii, iar, indiferent de forma pe care a luat-o, el s-a dovedit drept o nouă formă de înrobire a individului.  Promitand emanciparea absoluta, demersul marxist a creat noi forme de subjugare, noi ipostaze ale heteronomiei spiritului.

Promisiunile si abdicarile „utopiei concrete”

Volumul de fată analizează marxismul în faza în care el ajunge să fie „la pensée planétaire”. Expresia palpabilă a acestei mondializări a comunismului a fost impunerea modelului sovietic ca exemplu de modernitate alternativă, ca civilizatie opusă celei capitalist-burgheze, execrata si denuntata drept esential inumana. „Utopia concreta” a Uniunii Sovietice (spre a relua formula lui Ernst Bloch, filosoful mesianismului revolutionar)  a fost însă fundamentata pe construirea un consens pasiv bazat pe angajamentul nelimitat fată de programul politic ideocratic al elitei conducătoare. Esenta acestui tip de regim a fost cultul personalitătii lui Stalin, contrapartea ireductibila a idolatrizarii partidului.. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui ‘demiurg’ a dus la o adoratie fortată de natură religioasă si la umilirea sado-masochista a subiectilor. Puritatea ideologică si vigilenta revolutionară au fost impuse drept imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea ei cea mai radicală, s-a materializat în urma sintezei dintre teroarea pură si propaganda permanentă. În perioada stalinismului matur, atât în Uniunea Sovietica cât si în Europa de Est, despotismul autocratic a reusit să submineze functionarea partidului ca institutie autonoma si să erodeze potentialul de “impersonalism carismatic” (termenul lui Ken Jowitt) intrinsec leninismului ca model oragnizational. Acest ultim element explică si caracteristicile neotraditionaliste ale stalinismului.

Pedagogia diabolică si ilogica stalinismului îsi au orginea în ceea ce Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii”, care a fost cauzat de „respingerea condiției umane în favoarea conditiei istorice.”[1] Asfel, individul este proclamat drept omnipotent, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizeză prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potential subversivă (atât obiectiv cât si subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenitătii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenklaturii, a urmărit să domine atât sfera publică cât si pe cea privată. Omul, ca individ dar si ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violentei si sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supusii absoluti, cei pentru care nici o crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminosi”.

Epurarea permanenta

Logica stalinismului a exclus îndoiala si interogarea de sine; a paralizat ratiunea critică si inteligenta, si a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevărului absolut. În consonantă cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul cărora Partidul a fost identificat cu Conducătorul, care la rândul său îsi obtinea nimbul carismatic ca emisar al întelepciunii leninismului stalinizat. Asadar, atunci când a avut loc în miscarea comunistă prima schismă post-1945,  logica demonizantă a epurării permanente a fost aplicată, începand cu 1949, în relatie cu elitele comuniste din regiune. Leszek Kolakowski considera că institutia epurării are functia de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producând un climat social care inhibă total alternativa critică: “obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existentei colective care nu sunt impuse de către stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolati unul de celălalt si devin simple instrumente la dispozitia statului. Cetăteanul îi apartine si îi este interzisă orice loialitate, în afară de cea fată de ideologia oficială.”[2] Stalinismul a functionat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambitii „pedagogice” si care a pretins că reprezenta triumful spiritului etic si al colectivismului egalitar. În aceeasi ordine de idei, Nicolas Werth emitea următorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluats si au căpătat varii forme si dimensiuni. Ele au reflectat transfigurările regimului însusi într-o lume în schimbare. Această violentă adaptabilă a fost caracterizată de multiple nivele de intensitate, de continue mutatii, de obiective în permanentă miscare, de numeroase episoade surprinzătoare, si, în final, de excese care au estompat linia dintre legalitate si extra-legalitate.”[3] Epurarea maniacală care a mers până la autodevorare a fost deopotrivă esenta practică si ‚legitimarea’ teoretică a sistemului exterminist-totalitar.

O altă traiectorie de evolutie a marxismului a fost cea definită de folozofi precum Antonio Gramsci sau Georg Lukacs. Antonio Gramsci  fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Adam Michnik, Jacek Kuron şi Vaclav Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societătii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Istorie şi conştiinţa de clasă, carte fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar, revoluţia nu trebuie căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, acea persoană este sortită să ajungă la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană.

Dialectica expresionista

Atât Gramsci cât si Lukács au fost profund influenţaţi de fervoarea eschatologică provocată de trauma primului război mondial. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am reamintit şi cu alte ocazii, personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukács. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie rascolitoare a momentului de orbire teocratică a adevărului produs de apariţia religiilor politice: “proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a întra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”

Neo-machiavelismul lui Gramsci

Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de acea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukács sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.

Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Ernst Bloch, Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani in volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirmă la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.

În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteza Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii,  prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră).  Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă).

Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor  (ori la Lenin) înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douazeci l-a dovedit dezastruos.  „Ipoteza comunista” celebrata de un Alain Badiou ori de Slavoj Zizek nu poate fi discutata in abstracto, ca si cum Gulagul ar fi fost doar o paranteza istorica, un ocol absurd, un cataclism asemeni celor naturale, fara legatura cu  proiectul reconstructiei radicale a conditiei umane asa cum s-a constituit acesta in doctrina salvationista marxista.

Un ultim curent dintre cele explorate de Kolakowski asupra căruia doresc să mă  opresc este cel care l-a inclus într-o perioadă dat chiar pe filozoful polonez: revizionismul est european. În acestă  traditie pot fi inclusi atât reprezentantii Scolii de la Budapesta („Kindergarten-ul lu Lukacs”), Ernst Bloch cât si grupul Praxis din fosta Iugoslavie. O parte din cei care au urmat această traiectorie în evolutia marxismului vor face ultimul pas în emanciparea de această gnoză. Ei vor fi teoreticienii reinventării politicului în Europa de Est. Generatia lui Agnes Heller, Ferenc Feher, György Markus, Jacek Kuron, Karel Kosik, Lesezk Kolakowski, etc. a fost cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar. Liberalismul născut din apostazia generată de tragedia istorică produsă de marxism în secolul XX este unul care  “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei directe a exceselor ideologice, provine din conştiinţa  mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere),” (Tony Judt, New York Review of Books, September 24, 2009). Într-adevăr, asa  cum accentuează  si Kolakowski, marxismul nu si-a epuizat potentialul de a fascina noi generatii, si implicit de a se afla la originea unei noi drame a istoriei. Dar, marxismul, odată demascat drept utopie totalizantă, a dus la revitalizarea antitezei sale, si anume, traditia umanismului occidental intemeiat pe respectul pentru viata spiritului si pe non-negociabila demnitate a individului.


[1] Alvin W. Gouldner, Against Fragmentation. The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals (new York; Oxford University Press, 1985), pp. 260-1. De asemenea, Vladimir Tismaneanu, ed., Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East Central Europe (New York and Budapest: Central European University Press, 2009).

[2] Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. II, The Golden Age (Oxford: Oxford University Press, 1978), p. 85

[3] Nicolas Werth, “Strategies of Violence in the Stalinist USSR”, p. 75, in Henry Russo ed., Stalinism & Nazism. History and Memory Compared (Lincoln/London: University of Nebraska Press, 2004), pp. 73-95.

 

Fantasme politice si fanatisme intelectuale: Kolakowski despre Sartre, stalinism si orbirea voluntara

from Contributors by Vladimir Tismaneanu

Sacralizarea Partidului, cultul Liderului via Memorie, libertate, moderatie


Intrebat in 1988, in ultimul sau important interviu acordat unei  reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul sau, secretarul general al PCR raspundea laconic, fara umor si fara echivoc: “Construirea socialismului in Romania”. Miturile politice au insa o durata de viata, as spune chiar o incapatanare si o persistenta  uluitoare. Sunt inca destui cei care se amagesc cu credinta ca Nicolae Ceausescu, patronul unui sistem intemeiat pe dispretul absolut pentru lege si pentru demnitatea umana, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistentei impotriva imperialismului rus.

Ceausescu a fost un militant din categoria dura, un spirit inflexibil, rigid, inversunat si intunecat. In fapt, partidul pe care Ceausescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere in anii postbelici fara sprijinul militar si politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atata cata a fost, s-a facut printr-o continua re-stalinizare.  Comunismul romanesc a interiorizat cu frenezie fixatiile cominternist-cominformiste, chiar si atunci cand pretindea a se debarasa de ele.  Ideea unei lupte intestine intre o factiune pro-moscovita (pasamite dominata de “minoritari”) si una “patriotica” a fost si este inca sustinuta de cei care refuza sa vada structurile adnaci ale sistemului.  In fapt, Ceausescu nu a fost mai “patriot” decat un Enver Hoxha.

Citește mai mult despre  Un mistic al revoluției comuniste: Nicolae Ceaușescu între internaționalism și șovinism by Vladimir Tismăneanu

“Sa tremure clasele dominante”: Profetul Marx si ucenicii sai


Karl Marx a fost un filosof care a vrut schimbarea lumii.  Interpretarea ei i se parea insuficienta,  o expresie a unei blamabile si, la limita, culpabile nevolnicii.  Nimeni nu a surprins mai bine paradoxul situatiei epistemice si morale in care s-a plasat Marx decat el insusi atunci cand a scris: ”Filosoful, parte alienata a acestei lumi, se pune pe sine ca masura a lumii”. Clocotitoare si amenintatoare, retorica lui Marx era apocaliptica si tocmai de aceea electrizanta. Este ceea ce-i atrage si azi pe multi dintre cei care prefera sa ignore costurile experimentelor utopice cata vreme se regasesc in noile fraternitati sectare.

Marti tin prelegerile inaugurale la doua cursuri legate intre ele tematic, diferite insa ca substanta si bibliografii: “Marxism and Post-Marxism” si “Rise and Fall of Communism in the 20th Century”. Pentru primul, vom citi textele clasice precum si excelenta carte a a marelui istoric al ideilor Andrzej Walicki, prietenul lui Leszek Kolakowski, “The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia” (Stanford University Press, 1995). Vom citi, fireste, capitole intregi din trilogia “Main Currents of Marxism” (aparuta acum complet in romaneste, gratie entuziasmului editurii Curtea Veche).  La cel de-al doilea, cartea de baza este “The Soviet Tragedy: The History of Socialism in Russia, 1917-1991″ (The Free Press, 1994) de Martin Malia. Pregatindu-mi prelegerile, am recitit introducerea si primul capitol din Malia (am recenzat cartea in 1995 in “Journal of Democracy”). Regretatul istoric se situa cu tarie impotriva directiilor revizioniste in analiza fenomenului total care a fost sovietismul, insista asupra faptului ca, fara a fi in vreun fel fetisizat, totalitarismul este unicul concept care poate da masura a ceea ce s-a intamplat, ca mult-laudata “history from below” nu poate inlocui “history from above”, ca sovietismul nu a fost inainte de toate o societate, ci un regim ideocratic.  Iar ideologia sa, consecventa, coerenta si constrangatoare, a fost rezultatul adoptarii si adaptarii de catre bolsevici a utopiei cu pretentii stiintifice pe care reprezentat-o si o mai reprezinta inca socialismul marxist.  Intr-adevar, cum scria Malia, “it was the all-encompassing pretensions of the Soviet utopia that furnished what can only be called the ‘genetic code’ of the tragedy.”

Marx a fost un filosof oracular, a anuntat mileniul, a proclamat iminenta venire a unei revolutii menita sa incheie “pre-istoria” umanitatii.  In termenii lui Voegelin, a incercat imanentizarea eshatonului.  Predictiile sale s-au dovedit false.  Proletariatul ca subiect revolutionar absolut a fost mai degraba o entitate fantasmata decat acea Messiaklasse der Geschichte despre care scria inflacaratul tanar hegelian in “Mizeria filosofiei”.  Il putem citi pe Marx cu mare atentie, chiar trebuie citit pentru a sti care au fost premisele unei incercari disperate de a “lua cu asalt cerul”.  Pan-metodologismul lukacsian, celebrat astazi de Slavoj Zizek si admiratorii sai, nu poate fi despartit de dimensiunea gnostica a utopiei.  O utopie in care promisiunile universaliste se ingemanau, rau-prevestitor, cu exaltarea resentimentului social (reluata azi, aceasta fervoare, de apostolii anti-globalismului).

citește mai departe …

Articole similare

Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin

Vladimir Tismăneanu: Stalinismul este întruparea absolută a bisericii universale

Intr-o lume din care Dumnezeu a fost expulzat, cum se mai poate distinge intre Bine si Rau?


În avanpremiera recenziei la cartea lui  Timothy Snyder, Bloodlands. Europe Between Hitler and Stalin,  Vladimir Tismăneanu  scrie un eseu și poartă un dialog menit să schimbe perspective. Întrebarea de final este una de reflecție asupra căreia consider că trebuie mediat: ,,Într-o lume din care Dumnezeu a fost expulzat, cum se mai poate distinge intre Bine si Rau?”

Exista carti menite sa schimbe perspective mult-timp sedimentate, sa ne scoata din confortul conventiilor istoriografice.  Cartea lui Timothy Snyder, Bloodlands. Europe Between Hitler and Stalin, Basic Books, 2010) propune o noua viziune asupra regimurilor genocidare din Europa intre 1930 si 1945.  (…)  Intr-un schim de mesaje cu H-R. Patapievici ii semnalam un pasaj extraordinaraordinar (il sintetizez):

“Sediul NKVD-ului din Kozelsk (locul de unde aveau sa fie transportati la Katyn spre a fi impuscati aproape cinci mii de militari si civili polonezi) era in manastirea Optyn in care se petrece discutia dintre Ivan Karamazov si Zosima despre ceea ce este ingaduit cand nu mai exista transcendenta (posibiltatea ori imposibiltatea unei moralitati fara divinitate). Dumnezeu fusese ucis, polonezii insa erau convinsi ca El traieste si se inchinau, faceau rugaciuni, praznuiau Invierea.  Amintesc ca armata poloneza era multinationala, ca ofiterii din cele trei lagare care aveau sa fie ucisi, deci si de la Kozelsk, erau civic, nu limitativ etnic polonezi.  Asadar:  ‘They (NKVD-istii) represented a Soviet answer to that question: only the death of God allowed for the liberation of humanity.  Unconsciously, many of the Polish officers provided a different answer: that in a place where everything is permitted, God is a refuge.  They saw their camps as churches, and prayed in them.  Many of them attended Easter services before they were dispatched to their deaths.’ (p. 138)  Intr-adevar, intr-o lume din care Dumnezeu a fost expulzat, cum se mai poate distinge intre Bine si Rau?”

Despre Katyn, Dostoievski si Diavolul in carne si oase (un dialog cu H.-R. Patapievici) from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu (05.01.2011)

In Memoriam Marin Constantin


,,A incetat din viata un mare artist, un om care si-a dedicat viata valorilor inaltatoare ale spiritului ”  este opinia lui Vladimir Tismăneanu

Maestrul Marin Constantin, fondatorul şi dirijorul celebrului cor Madrigal, a murit, aseară, la vârsta de 85 de ani, informează Agerpres.

Compozitor şi dirijor, Marin Constantin a pus bazele corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian şi baroc precum şi muzica tradiţională românească.

Născut în Uretea, judeţul Prahova, la 27 februarie 1925, a absolvit Conservatorul din Bucureşti (1949) şi a urmat în paralel Facultatea de Filosofie (pedagogie-psihologie). A fost doctor în muzicologie şi filosofie a muzicii (1985). S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studenţeşti şi de amatori (1949-1953). Din 1954, a fost şeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creaţiei Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului Tineretului din România (1951-1974), secretar al Consiliului muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi conferenţiar la catedra de dirijor de cor la Conservator (din 1960). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

A fost fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la concertul de adio din 1999, a fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului Bucureşti, un ansamblu de excepţie, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee în toată lumea, întreprinse de-a lungul anilor. Maestrul a susţinut peste 3.500 de concerte în ţară şi în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franţa), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franţa), Toamna Varşoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneţia, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto şi Belef (Belgrad), Olanda etc.

A înregistrat zece discuri sub genericul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (comandă Columbia, SUA), CD-uri şi DVD-uri cu Madrigal, filme documentare.

Contribuţia în domeniul muzicii corale, ca dirijor şi compozitor, i-a fost recunoscută prin premii şi distincţii: premii la Concursul internaţional al Festivalului Mondial al Tineretului (Bucureşti -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Il Sagitario d’Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare şi Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepţional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO’” (1992), titlul „Omul Internaţional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2000), Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice”, oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006). Pentru întreaga activitate este menţionat în şapte ediţii „Who’s Who” din Anglia şi America şi în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.

In Memoriam Marin Constantin from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu

 

Marius Cruceru scrie că A murit organistul de voci umane.

Numai cine a participat vreodată la un concert pe viu al Madrigalului înţelege ce spun prin “orgă de voci”.

Sunetul era cu totul altfel faţă de celelalte coruri. Timbrul? Parcă tot corul avea un singur timbru vocal.

Suprinzător este faptul că atunci cînd un corist intră într-un astfel de cor, îşi modifică vocea substanţial şi sună diferit.

Marin Constantin parcă avea nişte registre nevăzute şi schimba culorile sunetului pentru fiecare bucată, crescendouri şi descrescendouri atît de bine conduse!

Vorbe care contează- 2 ianuarie 2011


Rostirea adevărului este singura cale de salvare

Barbarie, poezie, adevar from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu (01.01.2011)

Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin


Am mai scris pe acest blog despre religiile politice și în particular despre faptul că una dintre aceste religii este comunismul. Anunț acum, preluând informația de pe blogul lui Vladimir Tismăneanu, apariția în limba română a cărții lui Eric Voegelin, Religiile politice, Editura Humanitas, București 2010.

„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)

Sursa: Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu

Eric Voegelin

ERIC VOEGELIN (1901-1985) este unul dintre filozofii importanţi ai secolului XX. S-a format şi afirmat în atmosfera intelectuală emulativă a Vienei interbelice şi, din cauza inaderenţei sale la nazism, a fost silit să emigreze, în 1938, în Statele Unite. Cauza a fost tocmai volumul Religiile politice, în care Voegelin dezvăluia asemănarea ideologiilor totalitare care seduceau Europa de dinainte de război cu religiile propriu-zise. În Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit după o scurtă şedere în Elveţia, a predat filozofie şi ştiinţe politice la mai multe universităţi, ocupând un post de profesor la Universitatea de Stat din Louisiana. În 1958, a fost invitat în Germania, pentru a preda ştiinţele politice la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. A revenit în Statele Unite ale Americii pentru a se alătura corpului academic şi ştiinţific de la Institutul Hoover al Universităţii Stanford. Voegelin şi-a dedicat viaţa studierii fenomenelor prin care se extinde violenţa politică şi a consecinţelor pe care le au ideologiile totalitare, lăsând în urmă o operă pe cât de vastă, pe atât de cuprinzătoare din punct de vedere tematic şi intelectual – ştiinţe politice, filozofie politică, filozofia istoriei, din care trebuie menţionate volumele The New Science of Politics (1952), Wissenschaft, Politik und Gnosis (1959), Anamnesis. Zur Theorie der Geschichte und Politik (1966) şi monumentala serie Order and History (1957-1987).

Sursa Humanitas.ro

 

Vorbe care contează:,,Confruntarea onestă cu trecutul rămâne o problemă spinoasă”


Confruntarea onestă cu trecutul rămâne o problemă spinoasă în societățile post-comuniste.

Vladimir Tismăneanu în cadrul articolului Mulțumesc pentru solidaritate

Vorbe care contează: ,,Dictaturile totalitare au urmărit cu diabolică obstinație distrugerea persoanei morale”


Dictaturile totalitare au urmărit cu diabolica obstinație distrugerea persoanei morale și plăsmuirea, cu orice preț, a “Omului Nou”.  S-au născocit astfel adevărate laboratoare ale torturii (fizice si psihologice) menite sa transforme deținuții (…) în instrumente obediente, decerebrare, ale unui sistem presupus a fi etern.

Vladimir Tismăneanu

Vorbe care contează: Libertatea este o condiție de la sine înțeleasă


Libertatea este o condiție care ni se pare de la sine înțeleasă atunci când o avem, îi simțim lipsa însă, psihologic și, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Vladimir Tismăneanu,Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate , pe blogul Memorie, libertate, moderație (15 decembrie 2010)

”A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat”


A ierta nu înseamnă a uita, dar a uita este de neiertat. În plus, iertarea este o vorbă deșartă în absența căinței.

Vladimir Tismăneanu, Timisoara in sufletele noastre, pe blogul Memorie, libertate, moderație (16.12.2010)

Vladimir Tismăneanu: Democrația este un teritoriu al confruntării


Democraţia este, prin defini­ţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei.

Vladimir Tismăneanu,Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate , pe blogul Memorie, libertate, moderație (15 decembrie 2010)

Relația dintre vinovăție directă și vinovăție morală


Extrem de interesant [scrie Vladimir Tismăneanu], mi se pare studiul propus ca dezbatere, scris de dr. Robert D. Reisz, “despre vinovati si vinovatii in procesul comunismului”.  Bine-informat, atent la nuante, dovedind acea seriozitate analitica si constiinta morala pe care nu a regasim, din pacate, in atatea interventii zgomotoase si adeseori de o imensa ipocrizie care contesta insasi legitimitatea demersului confruntarii continue cu trecutul traumatic. […]  Iata cateva din temele explorate: […] Relatia dintre vinovatie directa si vinovatie morala; Regimul totalitar si transferul responsabilitatii morale individuale; Ar fi putut ideologia comunista sa produca o societate care sa nu fie totalitara?  Scrie Robert Reisz: “ Nu incerc in acest text, in nici un fel sa relativizez crimele comise in perioada menționată, nu consider insa principala problema a unui proces al comunismuluicea de identificare sau de analizare a faptelor, pe care le consider dincolo de orice dubiu, ci aceea de interpretare a sensului dat ‘vinovatiei’”.  Ceea ce implica recunoasterea primatului ideologiei in sistemul totalitar, comunist sau fascist, faptul ca aceste regimuri utopic-revolutionare, inspirate de religii seculare, erau experimente exacerbate de inginerie sociala, de “purificare” prin “îmbunatățirea parcului uman” (Robert Reisz il citeaza pe Peter Sloterdijk), actiuni sistematice de reconstructie a conditiei umane prin persecutarea si chiar eliminarea fizica a grupurilor considerate “nedemne de a trai”.

Vladimir Tismăneanu, “Colloquium politicum”: O excelenta revista despre universul politicului

“Colloquium politicum” este o revistă semestrială de analiză pluridisciplinara a politicului, care apare pare sub egida Centrului interdisciplinar de studii regionale, avându-i ca editori pe Vasile Docea, Robert Reisz si Smaranda Vultur. Primul numar (ianuarie-iunie 2010) a fost publicat a la Editura Universitatii de Vest din Timișoara.

Vladimir Tismăneanu: Stalinismul este întruparea absolută a bisericii universale


În prezentarea volumului Principalele curente ale marxismului (vol. III- Prăbușirea) de Leszek Kalakowsky, Vladimir Tismăneanu scrie următoarele: ,,Al treilea volum al istoriei marxismului datorate lui Leszek Kalakowsky prezintă triumful stalinismului ca întrupare absolută a bisericii universale a comunismului.”(subl. n MS), Vladimir Tismăneanu, ,,Institutul Polonez: Kalakowsky & Tismăneanu”, pe site-ul Tismăneanu.wordpress.com

%d blogeri au apreciat: