by Marius Vasileanu

 

 

Conform unui sondaj IMAS dat publicităţii săptămâna trecută (în „Adevărul”) în ultimii doi ani a scăzut atât încrederea populaţiei în Biserică, cât şi în Armată. De la 89,3% încredere în ianuarie 2009, Biserica a ajuns la 81,9% în ianuarie 2011 (încrederea în Armată a scăzut cam în aceeaşi proporţie). La o scădere de peste 7% în doar trei ani, în mod evident lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Dincolo de faptul că perioadele de criză slăbesc în general încrederea în instituţii – ceea ce s-a şi petrecut, o arată dramatic întregul sondaj -, măcar la nivel de imagine, şi Armata, şi Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară, au comis greşeli.

În ceea ce priveşte BOR, greşelile sunt atât de natură tactică, cât şi strategică. Dar lucrul cel mai îngrijorător pare a fi corupţia. În pofida faptului că, spre cinstea sa, Patriarhul Daniel a adus un nou stil, iar posturile de preot se pare că nu se mai iau pe şpagă în acelaşi procent ca pe vremea Patriarhului Teoctist, în ceea ce priveşte marea corupţie, cea din rândul ierarhilor, chestiunea rămâne neclară. Atâta vreme cât domnul care pretinde a păstori credincioşii din Constanţa nu va fi domolit sau trimis la onorabila statură iniţială, cea de simplu călugăr, lucrurile nu se vor astâmpăra. Iar personajul, în pofida nenumăratelor dovezi evidente din ultimii ani, a fost, inexplicabil, ”acoperit” de confraţii săi din Sf. Sinod (să precizăm că BOR este condusă de Sf. Sinod, iar nu de PF Patriarh). Poate fiindcă nu este chiar singur, ci doar cel mai mediatizat întru nevrednicii.

Dar şi tarifele nesimţite & ambigue, neafişate şi, de cele mai multe ori, nefiscalizate, care sunt cerute de unii preoţi pentru ceremoniile religioase au rolul lor în scăderea simpatiei românilor.

Zilele trecute a avut loc o şedinţă de bilanţ pe anul 2010 a Adunării Naţionale Bisericeşti. Ar fi păcat de Dumnezeu să nu subliniem consistenţa acţiunilor sociale existente deja în BOR, determinarea cu care fiecare episcopie a încercat să ajutoreze nevoiaşii, copii amărâţi, bătrânii nemângâiaţi, bolnavii săraci, sinistraţii etc. Problema este că la aceste bilanţuri anuale – care seamănă izbitor cu şedinţele PCR de odinioară, îmi mărturisea un participant direct, întrucât nu auzi decât nesfârşite laude – nu se rosteşte nici o vorbuliţă autocritică despre cazurile de corupţie din BOR ori despre alte forme, smintitoare, de derivă. Şi nici despre măsurile luate de organismele de control şi de decizie ale BOR (care, pe alocuri, chiar îşi fac treaba).

O altă problemă gravă este tupeul cu care clerul şi ierarhii, în primul rând, au ştiut a stoarce bani de la stat taman în perioadă de criză. Dacă aceşti bani mergeau exclusiv în restaurarea monumentelor istorice era de înţeles. Banii au mers însă pe construcţii noi – case parohiale, biserici şi, desigur, Catedrala Neamului (pentru care iniţial ierarhii s-au lăudat ba că nu vor lua nici un ban de la stat, ba că au făcut credit bancar). Sumele nu sunt din cale-afară de mari comparativ cu costul unei autostrăzi, se apără oficialii BOR, dar faptul că aceste sume intră în buzunarul Bisericii în momente atât de grele pentru cei mai mulţi dintre noi nu lasă indiferent pe nimeni. În pofida celorlalte acţiuni sociale, de toată lauda, de altfel, sărăcia românilor este prea mare, un ”post” financiar al BOR raportat la ”meniul” bugetului de stat, pentru care toţi am avut de pătimit, ar fi fost de dorit.

Cu siguranţă, cauzele scăderii încrederii în Biserică sunt numeroase şi mai complexe, iar BOR nu poate fi acuzată integral, există şi alte culte cu probleme asemănătoare. Dar mai există o mare problemă: gestionarea comunicarii instituţiei numite BOR.

Imaginea publică a unei instituţii se construieşte greu, iar relaţiile cu presa sunt determinante. Centrul de presă Basilica înseamnă, într-adevăr, o revoluţie pentru construcţia unei imagini pozitive a BOR. Dar niciodată nu  s-a discutat deschis, pe şleau, nici la Trinitas TV, nici în Ziarul Lumina ce e de făcut cu preoţii afemeiaţi sau alcoolici, de pildă, pornind de la cazurile concrete apărute în presa laică, nici despre problemele din justiţie ale arhiepiscopului numit (tot de clerici) Şpagoveanu etc.

Odată cu instalarea la Bucureşti a PF Daniel, Patriarhia a difuzat constant comunicate către presa laică. Multe dintre acestea au fost replici la atacurile neprincipiale ale unor urechişti sau răuvoitori. Problema este că aceste comunicate au fost şi sunt încă prea adesea arogante şi mult prea mânioase, nu se disting cu nimic de replicile vreunui partid politic de mâna a treia. Iar asta se petrece fiindcă comunicarea Patriarhiei are – o spun profesioniştii – o proastă strategie. Este greşit amplasată în context. Dacă presupunem că un ziarist este şi parte a Bisericii, ştiindu-se duritatea tradiţională existentă între un îndrumător (duhovnic) şi ucenic, lucrurile ar fi cât de cât rezonabile. Problema este că trăim în plină (post)modernitate şi, exceptând binecunoscutele trompete din presa laică abonate la coliva cu care-i miluiesc câţiva ierarhi, presa din România este liberă. Cu toate consecinţele de rigoare. Nu discutăm acum gradul de libertate acordat de moguli sau de alte cercuri văzute şi nevăzute. Astfel, unii ziarişti sunt credincioşi sinceri (atâta cât înţelege fiecare credinţa), alţii sunt doar toleranţi, unii sunt ignoranţi, alţii de-a dreptul ostili. Comunicatele mânioase şi inflamate ale Patriarhiei se adresează însă pauşal, cădelniţând ironii en-gros la adresa ziariştilor incomozi de parcă aceştia ar fi elevi de seminar teologic sau ţârcovnici numai buni de trimis la exersat mătănii. Tonul instituţional părintesc şi totodată imperial al Bisericii lipseşte cu desăvârşire din comunicatele Patriarhiei. Inadecvarea aceasta aduce un plus de antipatie în media laică şi, implicit, un deficit proporţional de imagine al BOR.

…Fragmente din gândurile de mai sus au apărut în rubrica subsemnatului din săptămânalul „Timpul” . Nu credeam însă să primesc aproape instantaneu două exemple care să reconfirme cele scrise:

(1) Ca urmare a dezvăluirilor făcute în presa centrală cu privire la maicile care s-au trezit cântând „Sfântă tinereţe legionară” la o mănăstire din Neamţ, Patriarhia BOR a dat un comunicat în care porneşte – de unde credeţi? – de la acuzarea unuia dintre ziariştii care au scris despre subiect! Pentru un specialist în comunicare însăşi titlul arţăgos al comunicatului   „Patriarhia Română nu este instituţie de stat” spune totul – dezvăluind nervozitatea celor care au produs materialul. Altfel se aşază faţă de subiect comunicatul Mitropoliei din Iaşi: verticalizează discuţia şi aminteşte elocvent de spiritul evanghelic, chiar dacă admonestează fără echivoc clericii aflaţi în culpă.
De altfel, comunicatul venit de la Iaşi are titlul „Misiunea creştinilor este mărturisirea, în iubire, a lui Hristos”. Parcă sună ceva mai bine, în spirit creştin – pronunţându-se ferm, dar cu inteligenţă duhovnicească într-o problemă deloc facilă, cea legată de extremismul ortodox, încă rezidual pe alocuri. Iată de ce propunem ierarhilor să procedeze la un schimb de funcţionari: cei care au produs comunicatul Mitropoliei din Iaşi să fie transferaţi la Patriarhia din Bucureşti şi invers…
(2) Colega noastră Mirela Corlăţan („Evenimentul zilei”) a primit, miercuri, o ”replică” de la acelaşi Birou de Presă al Patriarhiei BOR, o alcătuire plină de insinuări şi mizerii demnă de revista „România Mare”: (ziarista) „trădează, de fapt, pentru cine lucrează şi, mai ales, ce urmăreşte” etc. Chiar adevărat să fie, şi tot nu faci astfel de afirmaţii în numele unei instituţii publice, cu atât mai puţin de la înălţimea sacră a Bisericii!
Personal, nu sunt un fan al performanţelor colegei noastre în materie de analize pe teme creştine, însă simt nevoia să mă solidarizez cu excelenta jurnalistă de investigaţii Mirela Corlăţan în faţa autosuficienţei şi a bădărăniei emanate de o instituţie care se pretinde divino-umană. Dar, întrucât am aflat că există oameni competenţi în comunicare care pregătesc deja o carte mai amplă de studii pe această temă a „profesionalismului” comunicatelor Patriarhie BOR, mă opresc aici.

Atunci când BOR va avea o altă strategie decât cea a unei cetăţi asediate, lucrurile s-ar putea îmbuna. Un proverb arab spune astfel: singura cetate care nu poate fi asediată este o cetate fără de ziduri. Şi, Slavă Domnului, zidurile Bisericii nu sunt vizibile – ceea ce ar putea atrage exprimări publice (fie şi prin comunicatele de presă) elegante, atractive intelectual şi spiritual, impregnate de fermitate patristică, dar zâmbitoare.

Adică, indiferent de păcatele destinatarului, replici generoase întru Hristos. Problema este că prin comportamentul lumesc, prin foamea de construcţii de cărămidă, prin atitudine, unii clerici par să fi uitat de zidirea cea de Sus.

De ce scade încrederea în Biserică? from Contributors by Marius Vasileanu (25.02.2011)