Arhive etichetă: contributors.ro

Contributors.ro: Cum s-au întâlnit românii cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii” – un articol de Teofil Stanciu


Pe platforma Contributors Teofil Stanciu publică un articol despre întâlnirea românilor cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii”. Este vorba de întâlnirea din septembrie 1985 cu prilejul vizitei în România, dar și întâlnirea pe calea undelor radio, a imaginii video sau a cărților sale.

După cum a menționat și Teofil, recomand celor interesați de vizita lui Billy Graham în România, cartea Afacerea „Evanghelistul” vizita lui Billy Graham în România (1985) avându-i ca autori pe Denisa Bodeanu și Valentin Vasile. După informațiile pe care le am, aceasta este singura lucrare cu un studiu consistent și documentat despre vizita din 1985 împreună cu 70 de documente.

Articolul lui Teofil Stanciu este binevenit prin prezentarea sintetică a interacțiunii dintre Billy Graham și români, precum și a activității evanghelistului american. Personal am aflat lucruri interesante și cu siguranță veți descoperi și voi.

Iată mai jos prima parte a articolului, restul poate fi citit pe platforma contributors.ro

Deși prea puțin cunoscut în România, revista Time l-a inclus pe William Franklin Graham Jr (alias Billy Graham) în lista celor mai influenți 100 de oameni ai secolului XX, clasament în care s-a situat pe locul 4. De asemenea, în sondajele Gallup, „Most Admired Men in the World”, Graham are 60 de prezențe în top 10, mai multe decât orice altă personalitate, în cei 71 de ani de când se efectuează acest sondaj.

A consiliat mai activ sau mai discret președinții americani de la Truman la Obama, fiind mai apropiat de Dwight D. Eisenhower, Lyndon Johnson și Richard Nixon. Supranumit „pastorul Americii” sau „papa protestant al Americii” (nume dat cu reproș), a fost invitat și consultat în momente-cheie ale istoriei recente a SUA. A întreținut relații de prietenie cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii, cu Johnny Cash sau cu Papa Ioan Paul al II-lea. Începând cu 1967 (Iugoslavia), a obținut permisiunea să viziteze mai multe țări din spatele „Cortinei de Fier”, ajungând și în România, unde, în anul 1985, a predicat în fața a peste 100 de mii[1] ascultători, inclusiv în lăcașuri de cult ortodoxe[2].

Activitatea sa îndărătul „Cortinei de Fier” rămâne însă una controversată. Deși o foarte importantă realizare într-un context politic extrem de ostil religiei, a fost privită cu nemulțumire de către anumiți reprezentanți ai bisericilor persecutate din țările comuniste. Unii îl considerau naiv, alții, trădător sau chiar „o unealtă a propagandei” comuniste, fiindcă nu a adus în atenția publică oprimarea creștinilor de către regimurile totalitare din țările vizitate.

Reclame

Contributors.ro – De unde ne documentăm când vorbim despre Reforma protestantă – un inventar la zi al resurselor disponibile în limba română –


Un articol bine documentat și scris despre resursele în limba română disponibile despre Reforma protestantă. Materialul este realizat de un om al cărților, Teofil Stanciu, care a citit sau răsfoit majoritatea, dacă nu toate lucrările menționate. 

http://www.contributors.ro/cultura/de-unde-ne-documentam-cand-vorbim-despre-reforma-protestanta-%E2%80%93-un-inventar-la-zi-al-resurselor-disponibile-in-limba-romana-%E2%80%93?attest=true&wpmp_tp=3

Aș mai adăuga la listă încă trei cărți la lista prezentată. 

 Stefan Zweig,  Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva Calvin , lucrare care îl prezintă pe Calvin ca un mic dictator la Geneva, cel care a fost de acord și cu arderea pe rug al lui Servetus. Citind această carte ai cumva impresia, falsă de altfel că George Orwell s-a inspirat din viața Genevei din timpul lui Calvin pentru a scrie celebrul său roman 1984 în care se prezintă un regim politic dictatorial care dorea nu numai controlul vieții politice, ci și pe cel al societății în ansamblul acesteia prin controlarea oamenilor. Revenind la lucrare, cred că autorul a scris unele lucruri și le-a privit prin filtrul raționalismului și umanismului. 

Ce-a de-a doua lucrare pe care doresc să o Menționez este cea a istoricului român Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma.  


Lucrarea a fost publicată inițial de către  Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941 fiind republicată într-o ediție puțin diferită, din câte am înțeles, adică cenzurată, în anul 1968 la Editura Științifică din București. 

Cea de-a treia lucrare pe care doresc să o menționez este cea a istoricului Sorin Bulboacă, Structuri politice și confesionale în Banatul Lugojului și Caransebeșului (1552-1658)


Dacă mai sunt și alte resurse vă rog să le menționați în comentariii. 

Carul cu boi şi originea imnului Israelului – Hatikva


Public aici un articol preluat de pe platforma contributors.ro scris de Gelu Trandafir. În cadrul acestui articol, autorul demonstrează legătura care există între imnul statului Israel, stat care și-a sărbătorit ieri, 16 aprilie 2013, 65 de ani de la obținerea independenței în anul 1948 și melodiile tradiționale românești care au stat la baza imnului Israelului – Havika.

Hatikva-Hope (contributors.com 17.04.2013)

Imnul statului Israel (Hatikva – Speranţa) ne sună atât de familiar. Şi nu e de mirare, după cum vom vedea mai jos, căci are legătură cu România.

Până atunci – o înălţătoare mărturie despre acest cântec de speranţă înregistrat de un reporter BBC în aprilie 1945 când lagărul Bergen-Belsen a fost eliberat de armata britanică. Reportajul a fost redescoperit în arhive ani mai târziu. „Un cântec al libertăţii”cântat atunci, în aprilie 1945, de puţinii supravieţuitori ai acestui lagăr.

Cel care a compus în 1888 melodia imnului Israelului, Samuel Cohen, s-a născut la Ungheni, în Basarabia.

  

Samuel Cohen a mărturisit că s-a inspirat din vechi melodii populare româneşti, care circulau în nordul Ardealului:

 Cucuruz cu frunza-n sus

Păi, cucuruz cu frunza-n sus, ţucu-i ochii cui l-o pus,
Că l-o pus cu patru boi, ţucu-i ochii amândoi.

şi Luncile s-au deşteptat (Cântecul de mai).

Exista pe atunci şi o cunoscută variantă umoristică, intitulată Carul cu boi ori Hăis-Cea.

Pân ce electricitate
Căi ferate şi vapori
Încă nu erau aflate
Mergeau toate fără zori
Căci bătrânii erau moi
Îşi mânau caruri cu boi

De fapt melodia este mult mai veche şi o regăsim sub diferite variante în mai multe regiuni europene.

 Se numeşte La Mantovana şi a fost compusă la sfârşitul secolului XVI de tenorul Giuseppino del Biado. Pe acastă melodie, cântecul Fuggi, Fuggi, Fuggi da questo cielo s-a răspândit sub diverse forme în Europa, mai ales în Europa centrală şi de est.

Marele compozitor ceh Smetana s-a inspirat din aceasta melodie în cea de-a doua simfonie a lui, Vltava.

 

În orice caz, Samuel (Shmuel) Cohen, ţăran născut Basarabia cu darul cântării la vioară, unul dintre primii colonişti de la Rishon Le Zion, s-a inspirat din variantele româneşti ale melodiei. În această colonie (Rishon Le Zion – Cel dintâi Sion) a fost intonat pentru prima dată Hatikva, imnul mişcării sioniste care avea să devină imnul statului Israel.

 Şi nu numai melodia acestui imn are legătură cu România, ci şi versurile. Prima versiune a textului a fost compusă la Iaşi, în 1877, de către Naftali Herz Imber, poet evreu născut în Galiţia.

Citește mai departe pe contributors.ro

Nicolae Steinhardt despre Perfectiune si Politica


Despre “utopia perfectiunii”, N. Steinhardt spunea ca “este o utopie primejdioasa, ca orice utopie. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Regimurile care fac din ea un scop ajung in cele din urma la tiranie si oroare, la

 bãi de sânge, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi ci lagare. In asemenea regimuri se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Antidotul: constiinta limitelor si a relativitatii, aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.”

Observația de mai sus nu trebuie citita ca o simpla remarca bazata pe o tragica experienta personala intr-un regim comunist. Chiar si asa, mesajul ei este profund. Realitatea este insa ca observatia contine in nuce o intreaga filosofie politica. Sau mai bine zis, o ilustrare magistrala a modului in care o tema teologica este continuata -prin implicatiile sale- in planul gandirii politice. Dacă elaboram ideea, vedem cum opereaza logica teologica a temei pacatului originar si a imperfectiunii umane, cand trece granita, in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie.

Sursa: Dragoș Paul Aglică pe http://www.contributors.ro/fara-categorie/n-steinhardt-despre-perfectiune-si-politica/

Vladimir Tismăneanu – „Trebuie spus doar adevărul”


 Despre morți, ca și despre vii, trebuie spus doar adevarul.

Vladimir Tismăneanu

Noi prevederi legislative impotriva plagiatorilor


A trecut oarecum neobservata modificarea si completarea orin ordonanta 28 din 31 august 2011, aparuta in MO  628 din 02 septembrie 2011, a Legii 206/2004, privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare.

Ordonanta contine prevederi extrem de dure impotriva plagiatorilor de meserie sau doar de ocazie, asa incat sper ca expunerea publica cat mai larga a prevederilor sale sa-i determine pe amatorii de „inspiratii” nelegale sa se gandeasca de doua ori inainte de a da „copy-paste”.

Abaterile de la buna conduita in   activitatea de cercetare-dezvoltare sunt detaliate intr-un supliment de articol:

“Art. 21. –

(2) Abaterile de la normele de buna conduita prevazute la art. 2 lit. b), in masura in care nu constituie infractiuni potrivit legii penale, includ:

a) plagiatul;

b) autoplagiatul;

c) includerea in lista de autori a unei publicatii stiintifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la publicatie ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la publicatie;

d) includerea in lista de autori a unei publicatii stiintifice a unei persoane fara acordul acesteia;

e) publicarea sau diseminarea neautorizata de catre autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode stiintifice nepublicate;

f) introducerea de informatii false in solicitarile de granturi sau de finantare, in dosarele de candidatura pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare.

Descrierea este mult mai ampla, amatorii o pot gasi  aici.

Sursa: http://www.contributors.ro

Despre vectorii de apărare împotriva extremismului religios


by Marius Vasileanu
 Citind mai multe editoriale publicate în aceste zile, m-am întrebat din nou care a fost lecţia de învăţat pe 9/11 şi de pe ce poziţii criticăm fanatismul & extremismul religios.

Mai întâi, o întâmplare. Eram pentru prima oară în Anvers (Belgia) în această vară când mi-am propus, într-o după-amiază, după ce am vizitat oraşul şi două muzee, să ajung într-un cartier şi să caut o anume biserică. Cum nu-mi place să mă uit pe hartă din cinci în cinci minute în timp ce merg pe jos, m-am lăsat dus de intuiţie şi de simţul orientării. Numai că de această dată am ajuns în cu totul altă parte. Am descoperit o biserică, era, desigur, închisă, cum sunt majoritatea în zona flamandă. Mai exact, cu excepţia marilor catedrale, sunt deschise (unele) doar trei (!) ore pe zi. În faţă era o mică piaţetă unde toate băncile erau ocupate numai de arabi îmbrăcaţi în binecunoscutul costum tradiţional. Unii jucau table, alţii vorbeau zgomotos etc. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că la uşa bisericii (catolică, cel mai probabil) erau 3-4 copii care jucau mingea trimiţând-o în uşa edificiului religios. Am scos aparatul de fotografiat ca să reţin momentul. Unul dintre tineri, mai măricel, de vreo 15-16 ani, îmbrăcat la rândul său în costumul tradiţional, a zbughit-o din cadru astfel încât să nu-l prind. Nu ştiu dacă se simţea cu musca pe căciulă, dar i-am mulţumit amical (în realitate, am apucat să-l prind la marginea pozei). Şi, vorbind în engleză, l-am chemat mai aproape. Unde este moscheea voastră, l-am întrebat? Uite-acolo, la vreo 300 de metri, mi-a răspuns tânărul încântat de întrebare. OK, să ştii că fiul meu nu va juca niciodată mingea cu uşa moscheii tale, i-am spus zâmbind. Încredinţat că tânărul a înţeles ceea ce i-am zis, după figura pe care a făcut-o, m-am îndepărtat, înconjurând biserica, ca să mai fac câteva fotografii, chiar dacă, aveam să descopăr, nu era cea pe care o căutam. După doar două-trei minute tânărul a apărut însoţit de un altul, cam de aceeaşi vârstă, şi, de pe celălalt trotuar, a strigat arţăgos către mine, ca şi cum ar vrea să mă înjure, într-o engleză aproximativă: “You are American or Great Britain?”. I-am dat un răspuns parţial greşit: i-am spus că sunt român.

Puteți citi continuarea articolului pe http://www.contributors.ro/

Post Scriptum: Articolul  exprimă punctul de vedere al autorului cu care editorul site-ului istorieevanghelica.ro nu este întru totul de acord (referire la partea a doua a articolului pe care nu am preluat-o).

Primăvara arabă şi războaiele petrolului


Nu stiu daca cel de al doilea razboi din Golf (2003) a fost din cauza resurselor petroliere ale Irakului, stiu insa cu siguranta ca primul razboi din Golf a fost din cauza resurselor petroliere ale Kuwaitului (1991).  Faptele arata clar ca si Razboiul civil din Libia isi are radacini substantiale in necesitatile de hidrocarburi ale lumii industrializate. Cu toata simpatia pe care o putem avea pentru “primavara araba”, faptele arata clar ca miza interventiei occidentale in Libia a fost si este petrolul Nord-African.

http://www.contributors.ro/global-europa/primavara-araba-si-razboaiele-petrolului/

…religia a murit, filosofia a murit, noroc ca Hawking se simte mai bine!


by Alin Fumurescu

Motto: “Fumurescule, bunica-mea zicea ca acolo unde-i minte multa e si prostie cat caru’!” (Profesorul meu de fizica din liceu)

…la inceput nu i-am acordat atentie. Stephen Hawking e un fizician cunoscut si recunoscut cu usurinta pana si de muritorul de rand, mai putin interesat de fizica teoretica. Dar un fizician. Parerile sale despre religie, Dumnezeu si viata de apoi ma intereseaza in mod normal cel mult la nivel anecdotic. (Cum m-ar interesa ca Einstein a spus ca « Dumnezeu nu joaca zaruri », bunaoara.) Atat si nimic mai mult. La subiectele astea toata lumea e indreptatita la o parere : buna sau proasta, mai mult sau mai putin informata. Daca, dupa un traseu suficient de tortuos pe aceasta tema (a se vedea declaratiile si lecturile sale din ultimii vreo douazeci de ani), Hawking a ajuns la concluzia ca nu exista viata de apoi si ca moartea e un soi de dezactivare a vreunui computer, sa-i fie de bine.

Am lasat la o parte si o usoara contradictie logica din cartea sa « The Grand Design » (« Marele Plan ») in care sustine ca nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul. Asa o fi. Nu ma pricep la fizica teoretica. Poate ca legea gravitatiei va fi fiind suficienta. Dar stiu, dupa cum observa si John C. Lennox, profesor de matematica la Oxford University (God and Stephen Hawking: Whose Design is it Anyway?), ca atata vreme cat exista un plan exista si un proiectant. Daca exista vreun computer, dezactivat sau nu, trebuie ca mai intai de toate, cineva sa-l fi gandit. In cuvintele lui Lennox,

Suppose … we replace the universe by a jet engine and then are asked to explain it. Shall we account for it by mentioning the personal agency of its inventor, Sir Frank Whittle? Or shall we follow Hawking: dismiss personal agency, and explain the jet engine by saying that it arose naturally from physical law?

It is clearly nonsensical to ask people to choose between Frank Whittle and science as an explanation for the jet engine. For it is not a question of either/or. It is self-evident that we need both levels of explanation in order to give a complete description.”

(Imaginati-va … ca avem in locul universului un motor cu reactie si-apoi suntem rugati sa-l explicam. Trebuie sa dam socoteala de el mentionand actiunea personala a inventatorului sau, Sir Frank Whittle ? Sau trebuie sa-l urmam pe Hawking : dam la o parte interventia personala si sustinem ca motorul cu reactie a aparut in mod natural, ca o consecinta a legilor fizicii ?

E lipsit de noima sa le ceri oamenilor sa aleaga intre Frank Whittle si stiinta ca explicatie pentru motorul cu reactie. Pentru ca nu e o chestiune de ori-ori. E de la sine evident ca avem nevoie de ambele niveluri explanatorii pentru a oferi o descriere completa.)

Trecem si pe asta. Dar Hawking recidiveaza. In cadrul recentei conferinte Google Zeitgeist, el afirma nici mai mult, nici mai putin decat ca ‘filosofia e moarta’. Nu ca e ineficienta, nu ca e insuficenta, ci ca e moarta de-a binelea, ca nu mai poate tine pasul cu stiinta, in particular cu fizica, si ca de-acum inainte oamenilor de stiinta le revine sarcina de « a purta mai departe torta cunoasterii ».

Mai sa fie ! Devine limpede ca aici avem de-a face cu un pattern de gandire. Atat religia cat si filosofia functioneaza, prin insasi natura lor, in domeniul speculatiei. Obiectul lor poate fi absolutul sau transcendentul, dar domeniul lor e unul in permanenta supus indoielii si ambele si-l asuma ca atare. Un finit, rational vorbind, nu poate avea acces deplin la infinit. Un limitat, la nelimitat. Religia nu face demonstratii despre existenta lui Doamne-Doamne (in fine, n-ar trebui sa faca, desi incercari in directia asta au mai existat, unele dintre ele chiar faimoase). Face doar apropieri piezise. De aceea necesita credinta (ceea ce nu neaga catusi de putin investigatia rationala, ba dimpotriva, o presupune). Si de aceea nici un sfant nu va spune despre sine insusi ca e sfant.

La fel si filosofia – filo-sofia – e dragoste de intelepciune, nu intelepciune. E cautare, nu statia terminus. Nici un filosof demn de acest nume nu a pretins vreodata ca a atins intelepciunea suprema, nici macar Hegel, desi a cochetat putintel cu ideea (Ideea ?). Hobbes, doar, a sustinut ca va prezenta un sistem filosofic la fel de incontestabil precum teoremele geometrice si ca, de fapt, ‘adevarata’ filosofie’ se-ncepe cu el. Estimp s-a mai descoperit si geometria ne-euclidiana, cat despre indisputabilitatea lui teoriei Hobbesiene nici nu mai are rost sa povestim.

Si cu asta ajungem la patternul lui Hawking : refuzul indoielii, setea de certitudini. La scara omeneasca, omul e de inteles – si asta din motive evidente. Asta nu scuza, insa, siluirea logica. Da. Poate ca nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica originile Universului. Da, poate ca nu exista viata de apoi. Cred, Doamne, ajuta necredintei mele. Da, poate ca nici nu exista intelepciune si poate ca totul este desertaciune si vanare de vant. Poate. Dar poate ca nu.

In momentul in care Hawking declara ca « nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul » si o face in absenta unei teorii indisputabile, verificata stiintific (singur recunoaste ca M-theory e decomadata doar atat – o teorie promitatoare si nimic mai mult), se plaseaza automat in afara stiintei pe care pretinde ca o slujeste. Cand afirma raspicat ca nu exista viata de apoi – si o face punand in joc toata reputatia omului de stiinta – isi tradeaza vocatia, pentru simplul motiv ca nu poate avea certitudini stiintifice pe aceasta tema. Iar cand afirma ca filosofia, i.e., iubirea de intelepciune a murit, orice consideratii pe marginea purtatorilor vreunei flacari a cunoasterii isi pierd noima si aluneca, usurel, in penibil.

Repet, omeneste vorbind, dupa o asemenea viata aparent lispita de noima, ii pot intelege setea de certitudini demonstrabile matematice. I-o pot chiar admira. Dar asta nu ma-mpiedica sa-mi amintesc « schimbul de grafitti » de pe zidurile Sorbonei, pe vremea revoltelor studentesti din ’68 :

« Dumnezeu a murit ! – Nietzsche » a scris, cu litere de-o schioapa, un student inflacarat.

Dedesubt, o alta mana a adaugat sec :

Nietzsche a murit! – Dumnezeu

Pana la proba contrara, a doua afirmatie ramane singura demosntrabila stiintific.

…religia a murit, filosofia a murit, noroc ca Hawking se simte mai bine! by Alin Fumurescu

Va doriti o Maica Tereza a crestinismului romanesc?


Va doriti o Maica Tereza a crestinismului ortodox? este titlul articolului scris de Marius Vasileanu și apărut pe site-ul contributors.ro.

În introducere autorul scrie:

Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale. Aceasta a condus la multiple discuţii şi critici, ceea ce mă face să întreb: este cineva care nu şi-ar dori o Maică Tereza a creştinismului ortodox românesc?

Un punct interesant al articolului este și cel care tratează punctele slabe ale legii.

În altă ordine de idei, – scrie autorul articolului,  – suntem obligaţi să vorbim şi despre părţile slabe ale legii în discuţie, care ţin de păcate noastre dintotdeauna.

Puetți citi articolul integral aici.

Biserica si politica


Rolul Bisericii in politica ar trebui sa fie:

  1. Mai mare 19%
  2. Mai mic 11%
  3. Nici un rol 64%
  4. NS/NR 6%

Cat de des mergeti la Biserica?

  1. Foarte des – in fiecare duminica si de sarbatori         13%
  2. Destul de des   27%
  3. Rar 50%
  4. Deloc     9%
  5. NS/NR 1%

 

Nota privind parametrii cercetarii citate:

Volumul esantionului: 1.500 indivizi de 18 ani si peste. Tipul esantionului: multi-stratificat, probabilist. Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,6%, la o probabilititate de 95%. Chestionarele au fost aplicate face to face, la domiciliul subiectilor. Metoda de selectie a gospodăriilor: random route. Perioada de teren a anchetei: 12-18 ianuarie 2011

Un nou partid: plan subspecificat, identitate eluziva from Contributors by Dragos Paul Aligica (24.02.2011)

BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors


by Marius Vasileanu

 

post thumbnail

 

Conform unui sondaj IMAS dat publicităţii săptămâna trecută (în „Adevărul”) în ultimii doi ani a scăzut atât încrederea populaţiei în Biserică, cât şi în Armată. De la 89,3% încredere în ianuarie 2009, Biserica a ajuns la 81,9% în ianuarie 2011 (încrederea în Armată a scăzut cam în aceeaşi proporţie). La o scădere de peste 7% în doar trei ani, în mod evident lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Dincolo de faptul că perioadele de criză slăbesc în general încrederea în instituţii – ceea ce s-a şi petrecut, o arată dramatic întregul sondaj -, măcar la nivel de imagine, şi Armata, şi Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară, au comis greşeli.

În ceea ce priveşte BOR, greşelile sunt atât de natură tactică, cât şi strategică. Dar lucrul cel mai îngrijorător pare a fi corupţia. În pofida faptului că, spre cinstea sa, Patriarhul Daniel a adus un nou stil, iar posturile de preot se pare că nu se mai iau pe şpagă în acelaşi procent ca pe vremea Patriarhului Teoctist, în ceea ce priveşte marea corupţie, cea din rândul ierarhilor, chestiunea rămâne neclară. Atâta vreme cât domnul care pretinde a păstori credincioşii din Constanţa nu va fi domolit sau trimis la onorabila statură iniţială, cea de simplu călugăr, lucrurile nu se vor astâmpăra. Iar personajul, în pofida nenumăratelor dovezi evidente din ultimii ani, a fost, inexplicabil, ”acoperit” de confraţii săi din Sf. Sinod (să precizăm că BOR este condusă de Sf. Sinod, iar nu de PF Patriarh). Poate fiindcă nu este chiar singur, ci doar cel mai mediatizat întru nevrednicii.

Dar şi tarifele nesimţite & ambigue, neafişate şi, de cele mai multe ori, nefiscalizate, care sunt cerute de unii preoţi pentru ceremoniile religioase au rolul lor în scăderea simpatiei românilor.

Zilele trecute a avut loc o şedinţă de bilanţ pe anul 2010 a Adunării Naţionale Bisericeşti. Ar fi păcat de Dumnezeu să nu subliniem consistenţa acţiunilor sociale existente deja în BOR, determinarea cu care fiecare episcopie a încercat să ajutoreze nevoiaşii, copii amărâţi, bătrânii nemângâiaţi, bolnavii săraci, sinistraţii etc. Problema este că la aceste bilanţuri anuale – care seamănă izbitor cu şedinţele PCR de odinioară, îmi mărturisea un participant direct, întrucât nu auzi decât nesfârşite laude – nu se rosteşte nici o vorbuliţă autocritică despre cazurile de corupţie din BOR ori despre alte forme, smintitoare, de derivă. Şi nici despre măsurile luate de organismele de control şi de decizie ale BOR (care, pe alocuri, chiar îşi fac treaba).

O altă problemă gravă este tupeul cu care clerul şi ierarhii, în primul rând, au ştiut a stoarce bani de la stat taman în perioadă de criză. Dacă aceşti bani mergeau exclusiv în restaurarea monumentelor istorice era de înţeles. Banii au mers însă pe construcţii noi – case parohiale, biserici şi, desigur, Catedrala Neamului (pentru care iniţial ierarhii s-au lăudat ba că nu vor lua nici un ban de la stat, ba că au făcut credit bancar). Sumele nu sunt din cale-afară de mari comparativ cu costul unei autostrăzi, se apără oficialii BOR, dar faptul că aceste sume intră în buzunarul Bisericii în momente atât de grele pentru cei mai mulţi dintre noi nu lasă indiferent pe nimeni. În pofida celorlalte acţiuni sociale, de toată lauda, de altfel, sărăcia românilor este prea mare, un ”post” financiar al BOR raportat la ”meniul” bugetului de stat, pentru care toţi am avut de pătimit, ar fi fost de dorit.

Cu siguranţă, cauzele scăderii încrederii în Biserică sunt numeroase şi mai complexe, iar BOR nu poate fi acuzată integral, există şi alte culte cu probleme asemănătoare. Dar mai există o mare problemă: gestionarea comunicarii instituţiei numite BOR.

Imaginea publică a unei instituţii se construieşte greu, iar relaţiile cu presa sunt determinante. Centrul de presă Basilica înseamnă, într-adevăr, o revoluţie pentru construcţia unei imagini pozitive a BOR. Dar niciodată nu  s-a discutat deschis, pe şleau, nici la Trinitas TV, nici în Ziarul Lumina ce e de făcut cu preoţii afemeiaţi sau alcoolici, de pildă, pornind de la cazurile concrete apărute în presa laică, nici despre problemele din justiţie ale arhiepiscopului numit (tot de clerici) Şpagoveanu etc.

Odată cu instalarea la Bucureşti a PF Daniel, Patriarhia a difuzat constant comunicate către presa laică. Multe dintre acestea au fost replici la atacurile neprincipiale ale unor urechişti sau răuvoitori. Problema este că aceste comunicate au fost şi sunt încă prea adesea arogante şi mult prea mânioase, nu se disting cu nimic de replicile vreunui partid politic de mâna a treia. Iar asta se petrece fiindcă comunicarea Patriarhiei are – o spun profesioniştii – o proastă strategie. Este greşit amplasată în context. Dacă presupunem că un ziarist este şi parte a Bisericii, ştiindu-se duritatea tradiţională existentă între un îndrumător (duhovnic) şi ucenic, lucrurile ar fi cât de cât rezonabile. Problema este că trăim în plină (post)modernitate şi, exceptând binecunoscutele trompete din presa laică abonate la coliva cu care-i miluiesc câţiva ierarhi, presa din România este liberă. Cu toate consecinţele de rigoare. Nu discutăm acum gradul de libertate acordat de moguli sau de alte cercuri văzute şi nevăzute. Astfel, unii ziarişti sunt credincioşi sinceri (atâta cât înţelege fiecare credinţa), alţii sunt doar toleranţi, unii sunt ignoranţi, alţii de-a dreptul ostili. Comunicatele mânioase şi inflamate ale Patriarhiei se adresează însă pauşal, cădelniţând ironii en-gros la adresa ziariştilor incomozi de parcă aceştia ar fi elevi de seminar teologic sau ţârcovnici numai buni de trimis la exersat mătănii. Tonul instituţional părintesc şi totodată imperial al Bisericii lipseşte cu desăvârşire din comunicatele Patriarhiei. Inadecvarea aceasta aduce un plus de antipatie în media laică şi, implicit, un deficit proporţional de imagine al BOR.

…Fragmente din gândurile de mai sus au apărut în rubrica subsemnatului din săptămânalul „Timpul” . Nu credeam însă să primesc aproape instantaneu două exemple care să reconfirme cele scrise:

(1) Ca urmare a dezvăluirilor făcute în presa centrală cu privire la maicile care s-au trezit cântând „Sfântă tinereţe legionară” la o mănăstire din Neamţ, Patriarhia BOR a dat un comunicat în care porneşte – de unde credeţi? – de la acuzarea unuia dintre ziariştii care au scris despre subiect! Pentru un specialist în comunicare însăşi titlul arţăgos al comunicatului   „Patriarhia Română nu este instituţie de stat” spune totul – dezvăluind nervozitatea celor care au produs materialul. Altfel se aşază faţă de subiect comunicatul Mitropoliei din Iaşi: verticalizează discuţia şi aminteşte elocvent de spiritul evanghelic, chiar dacă admonestează fără echivoc clericii aflaţi în culpă.
De altfel, comunicatul venit de la Iaşi are titlul „Misiunea creştinilor este mărturisirea, în iubire, a lui Hristos”. Parcă sună ceva mai bine, în spirit creştin – pronunţându-se ferm, dar cu inteligenţă duhovnicească într-o problemă deloc facilă, cea legată de extremismul ortodox, încă rezidual pe alocuri. Iată de ce propunem ierarhilor să procedeze la un schimb de funcţionari: cei care au produs comunicatul Mitropoliei din Iaşi să fie transferaţi la Patriarhia din Bucureşti şi invers…
(2) Colega noastră Mirela Corlăţan („Evenimentul zilei”) a primit, miercuri, o ”replică” de la acelaşi Birou de Presă al Patriarhiei BOR, o alcătuire plină de insinuări şi mizerii demnă de revista „România Mare”: (ziarista) „trădează, de fapt, pentru cine lucrează şi, mai ales, ce urmăreşte” etc. Chiar adevărat să fie, şi tot nu faci astfel de afirmaţii în numele unei instituţii publice, cu atât mai puţin de la înălţimea sacră a Bisericii!
Personal, nu sunt un fan al performanţelor colegei noastre în materie de analize pe teme creştine, însă simt nevoia să mă solidarizez cu excelenta jurnalistă de investigaţii Mirela Corlăţan în faţa autosuficienţei şi a bădărăniei emanate de o instituţie care se pretinde divino-umană. Dar, întrucât am aflat că există oameni competenţi în comunicare care pregătesc deja o carte mai amplă de studii pe această temă a „profesionalismului” comunicatelor Patriarhie BOR, mă opresc aici.

Atunci când BOR va avea o altă strategie decât cea a unei cetăţi asediate, lucrurile s-ar putea îmbuna. Un proverb arab spune astfel: singura cetate care nu poate fi asediată este o cetate fără de ziduri. Şi, Slavă Domnului, zidurile Bisericii nu sunt vizibile – ceea ce ar putea atrage exprimări publice (fie şi prin comunicatele de presă) elegante, atractive intelectual şi spiritual, impregnate de fermitate patristică, dar zâmbitoare.

Adică, indiferent de păcatele destinatarului, replici generoase întru Hristos. Problema este că prin comportamentul lumesc, prin foamea de construcţii de cărămidă, prin atitudine, unii clerici par să fi uitat de zidirea cea de Sus.

De ce scade încrederea în Biserică? from Contributors by Marius Vasileanu (25.02.2011)

 

Pacea intr-o lume fără imperi


Conceptia pacii imperiale este un termen folosit pentru prima data de Edward Gibbon intr-una din cele mai importante lucrari istorice din toate timpurile, “Declinul şi căderea imperiului Roman.” Istoria  umanitatii a cunoscut astfel de perioade in care hiper-puterea dominanta  care a impus o pacificare fortata in teritoriile de influenta (sau ocupate) pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin indelungata. Putem mentiona in afara de consacrata Pax Romana si Pax Mongolica, Pax Hispanica, Pax Britannica si in sfarsit, ultima dintre toate, Pax Americana.

Pax Romana este (a fost) un concept politic, caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman. Pax Romana însemna în primul rând ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.

Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă patricieni, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare. Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu.

Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multietnic cu centrul în Mediterana, a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Aporturi esenţiale în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani – ca şi mândria lor – şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire – inclusiv a geto-dacilor – s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.

Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion locuitori) într-un impresionant centru. Pax romana a durat aproape doua secole (207 ani) intre 27 î.Hr si 180 d.Hr.

O a doua “pace imperiala”, care adurat aproximativ un secol si jumatate (aproape doua), a fost Pax Mongolica sau Pax Tatarica. Perioada de dominatie mongola asupra majoritatii teritoriilor din Estul Asiei si pana in Centrul si Estul Europei a durat pe majoritatea teritoriilor mentionate cam un secol si jumatate, de la inceputul secolului al XIII-lea pana la mijlocul secolului al XIV-lea.  O administratie competenta (de sorginte chineza) a dus la dezvoltarea comertului si siguranta legaturilor comerciale printr-o retea de drumuri conectate la “Drumul Matasii.” Infiintarea unui  serviciu postal eficient, o integrare a supusilor si o toleranta religioasa de durata care au transformat aceasta perioada intr-una infloritoare din multe puncte de vedere, infirmand multe din neadevarurile istorice legate de hegemonia Mongola.

O alta perioada de hegemonie imperiala dupa razboaiele napoleonice si pana in preajma primului Razboi Mondial a fost caracterizata drept Pax Britanica. Perioada in care Imperiul Britanic domina oceanele lumii si facea jocurile geopolitice, cele mai  importante devenind “imperiul in care soarele nu apune niciodata.” Imperiul Britanic a fost fara indoiala primul imperiu capitalist, insotit din nefericire de un colonialism atroce si lipsit de scrupule, care se razbuna din plin astazi pe Marea Britanie a zilelor noastre.

In sfarsit, se poate vorbi de o hegemonie americana “intre doua doctrine”. Ambele din nefericire nerespectate. Hegemonia americana incepe cu devenirea Americii intr-un pol de putere absolut in continentele Americane (Sud si Nord) prin aplicarea doctrinei Monroe, acceptata de voie sau nevoie de puterile Europene. Doctrina Monroe proclama la 2 decembrie 1823 că puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene şi coloniile lor. Daca aceste războaie ar fi apărut totuşi, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagraţii ca pe nişte acţiuni ostile la adresa lor. Preşedintele SUA, James Monroe, a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul discursului anual asupra stării Uniunii, ţinut în faţa Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe ale SUA.

De fapt, interventionismul (aproape silit) in treburile mondiale in general si in cele ale Europei in special sunt considerate de mine o incalcare a acestei doctrine. Interventionismul american este stopat dupa Primul Razboi Mondial, cand exista o presiune a opiniei publice americane pentru o reconstructie si o iesire din “afacerile altora”. Aceasta perioada a fost numita “izolationism” si a fost caracterizata prin  “neintervenirea” in politica externa a altor state (realizata extrem de precar) si prin protectionism economic si bariere vamale pentru importurile de produse finite (aproape nerealizate). Aceasta politica s-a terminat de facto dupa inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Secolul American” (American Century), inceput in 1918, s-a terminat in mai putin de un secol. Din punct de vedere istoric, consider finalul acestui “secol american” in 2005, mai exact pe data de 26 ianuarie 2005, cand  Colin L. Powell a demisonat si a parasit administratia Bush. Doctrina care a permis hegemonia aceptata si acceptabila a Statelor Unite, numita si “Doctrina Powell”,  a fost bazata pe principii care,  de consens, care includeau punctele urmatoare:

1. Interventie numai daca interesul vital al SUA este amenintat;
2. Este necesara fezabilitatea si succesul obiectivelor interventiei;
3. Analizarea riscurilor si verificarea adevarata a acestora;
4. Toate mijloacele neviolente trebuie epuizate anterior;
5. Existenta unei strategii plauzibile de iesire din conflict inainte de declansarea lui;
6. Toate consecintele posibile trebuie luate in considerare;
7. Trebuie sa existe o sustinere a majoritatii poporului American;
8. Interventia trebuie sa fie conform normelor constitutionale Americane si legilor internationale;

O mare parte din aceste puncte nu au fost respectate in conflictul din Irak. Conflictul din Afganistan a intrunit majoritatea celor 8 puncte, inclusiv strategia de iesire.

Despre o posibila, dar improbabila Pax Sinica, intr-o postare viitoare. Deocamdata vom trai intr-o lume multipolara, sa speram ca alegerile noastre vor fi cele benefice Romaniei.

Bibliografie, note si citate:

Michael Prawdin. The Mongol Empire: its rise and legacy. New Brunswick: Transaction, 2006.
Laurence Bergreen. Marco Polo: From Venice to Xanadu. New York: Vintage, 2007.
Herring, George C., From Colony to Superpower: U.S. Foreign Relations Since 1776, 2008
Donald Dozer. The Monroe Doctrine: Its Modern Significance. New York: Knopf, 1965.
Politeia Geopolitical Analyses – din seria “Lumea in care traim”.
Wikicomons (poze si citate)

Pacea intr-o lume fără imperii from Contributors by Theophyle (12.02.2011)

Fantasme politice si fanatisme intelectuale: Kolakowski despre Sartre, stalinism si orbirea voluntara


Cum ajung intelectuali de marca, spirite de o incontestabila subtilitate, sa imbratiseze doctrine situate la antipodul umanismului?  Este problema rinocerizarii, a sacralizarii unui scop deliberat nebulos a carui atingere implica inevitabil recursul la mijloace abominabile, a orbirii voluntare, a nazuintei nesabuite spre o infaptuire a mileniului hic et nunc.  Cum este posibila orbirea intelectualilor, cum se exercita magnetismul radicalismelor utopice, particulariste (fascismul) ori universaliste (comunismul)? Sunt aceste intrebari perfect legitime ridicate de François Furet in Le passé d’une illusion, reluate de Monica Lovinescu in eseurile sale (exemplate exercitii de gandire politica, multe stranse in volumul Etica neuitarii aparut la Humanitas in 2008).

Despre Sartre a scris Leszek Kolakowski in volumul al III-lea, Prabusirea, din magistrala sa trilogie Principalele curente ale marxismului (trad. rom. de S. C. Dragan, Curtea Veche, 2010).  Recomand aici trilogia tuturor celor interesati de rolul ideilor in istorie, de destinul marxismului, de relatia dintre marxism, leninism, stalinism si alte orientari din acest univers doctrinar, de convertirea utopiei in practici terorist-totalitare, dar si de aventura revizionismului marxist in anii 60 si rolul acestui curent in dezintegrarea monolitului dogmatic. Iata un pasaj dedicat lui Sartre (subiect lansat pe contributors de articolul lui Cristian Bratu, el insusi o adancire a tematicii propusa mai devreme de Matei Visniec plecand de la Céline):

Fiind incredintat ca partidul comunist reprezinta aspiratiile proletariatului, Sartre nu doar s-a aliat o vreme cu comunismul politic, dar a si aclamt Uniunea Sovietica, in ultima faza a stalinismuluidrept cea mai mare speranta de eliberare a umanitatii.  Intreaga lui activitate politica a fost viciata de teama de a nu fi in situatia tipica a unui intelectual care condamna niste evenimente pe care nu are nicio putere de a le influenta; pe scurt ideologia sa a fost cea a unui manqué politic nutrind ambitia neimplinta de a se afla de partea buna. (p. 146).

Public mai jos prefata pe care am scris-o pentru acest volum, lucrare de o eruditie, de o rigoare si de o inteligenta morala inegalabile, punctul culminant al unui efort probabil indepasabil de analiza si interpretare a marxismelor trecute si prezente, reale si imaginare.

Leszek Kołakowski - Principalele curente ale marxismului – Vol. al III-lea: Prăbuşirea

 

Gnoza, apostazie, libertate

A doua jumătate a secolului XX a cuprins atât apogeul aventurii istorice a marxismului, dar si prăbusirea sa sub greutatea patologiei incarnarilor sale politice. Al treilea volum al istoriei marximului datatorata lui Leszek Kolakowski prezintă triumful stalinismului ca întrupare absolută  a bisericii universale a comunismului. In experienta stalinista s-a implinit de fapt ceea ce putem triumful nihilist al ecleziologiei si soteriologiei bolsevice.  În acelasi timp însă, fidel spiritului deschis al abordarii sale antidogmatice si opusa oricarei interpretari unidimensionale, regretatul fiolosof polonez analizează si alternativele la ortodoxia sovietismului. El se opreste (cu consecventa rigoare si fara a lasa loc iluziilor) asupra gândirii politice a competitorilor (mai bine spus victimelor) lui Stalin, precum Buharin sau Trotki. Mai mult decât atât, în ultima parte a trilogiei sale, Kolakowski disecă acele curente ale marxismului occidental care s-au definit sau au fost percepute drept încercări de revigorare si relansare a proiectului filozofic marxist: de la Georg Lukács si Antonio Gramsci la Karl Korsch la Scoala de la Frankfurt, de la revizionismul est si central european (din care a facut si el parte) la Herbert Marcuse si Noua Stângă. O analiză de o asemenea respiratie presupune desigur nenumărate nuante si calificări, dar concluzia epilogului celui de al treilea volum este necrutătoare: marxismul a fost expresia unei autodeificări a umanitatii, iar, indiferent de forma pe care a luat-o, el s-a dovedit drept o nouă formă de înrobire a individului.  Promitand emanciparea absoluta, demersul marxist a creat noi forme de subjugare, noi ipostaze ale heteronomiei spiritului.

Promisiunile si abdicarile „utopiei concrete”

Volumul de fată analizează marxismul în faza în care el ajunge să fie „la pensée planétaire”. Expresia palpabilă a acestei mondializări a comunismului a fost impunerea modelului sovietic ca exemplu de modernitate alternativă, ca civilizatie opusă celei capitalist-burgheze, execrata si denuntata drept esential inumana. „Utopia concreta” a Uniunii Sovietice (spre a relua formula lui Ernst Bloch, filosoful mesianismului revolutionar)  a fost însă fundamentata pe construirea un consens pasiv bazat pe angajamentul nelimitat fată de programul politic ideocratic al elitei conducătoare. Esenta acestui tip de regim a fost cultul personalitătii lui Stalin, contrapartea ireductibila a idolatrizarii partidului.. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui ‘demiurg’ a dus la o adoratie fortată de natură religioasă si la umilirea sado-masochista a subiectilor. Puritatea ideologică si vigilenta revolutionară au fost impuse drept imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea ei cea mai radicală, s-a materializat în urma sintezei dintre teroarea pură si propaganda permanentă. În perioada stalinismului matur, atât în Uniunea Sovietica cât si în Europa de Est, despotismul autocratic a reusit să submineze functionarea partidului ca institutie autonoma si să erodeze potentialul de “impersonalism carismatic” (termenul lui Ken Jowitt) intrinsec leninismului ca model oragnizational. Acest ultim element explică si caracteristicile neotraditionaliste ale stalinismului.

Pedagogia diabolică si ilogica stalinismului îsi au orginea în ceea ce Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii”, care a fost cauzat de „respingerea condiției umane în favoarea conditiei istorice.”[1] Asfel, individul este proclamat drept omnipotent, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizeză prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potential subversivă (atât obiectiv cât si subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenitătii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenklaturii, a urmărit să domine atât sfera publică cât si pe cea privată. Omul, ca individ dar si ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violentei si sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supusii absoluti, cei pentru care nici o crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminosi”.

Epurarea permanenta

Logica stalinismului a exclus îndoiala si interogarea de sine; a paralizat ratiunea critică si inteligenta, si a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevărului absolut. În consonantă cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul cărora Partidul a fost identificat cu Conducătorul, care la rândul său îsi obtinea nimbul carismatic ca emisar al întelepciunii leninismului stalinizat. Asadar, atunci când a avut loc în miscarea comunistă prima schismă post-1945,  logica demonizantă a epurării permanente a fost aplicată, începand cu 1949, în relatie cu elitele comuniste din regiune. Leszek Kolakowski considera că institutia epurării are functia de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producând un climat social care inhibă total alternativa critică: “obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existentei colective care nu sunt impuse de către stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolati unul de celălalt si devin simple instrumente la dispozitia statului. Cetăteanul îi apartine si îi este interzisă orice loialitate, în afară de cea fată de ideologia oficială.”[2] Stalinismul a functionat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambitii „pedagogice” si care a pretins că reprezenta triumful spiritului etic si al colectivismului egalitar. În aceeasi ordine de idei, Nicolas Werth emitea următorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluats si au căpătat varii forme si dimensiuni. Ele au reflectat transfigurările regimului însusi într-o lume în schimbare. Această violentă adaptabilă a fost caracterizată de multiple nivele de intensitate, de continue mutatii, de obiective în permanentă miscare, de numeroase episoade surprinzătoare, si, în final, de excese care au estompat linia dintre legalitate si extra-legalitate.”[3] Epurarea maniacală care a mers până la autodevorare a fost deopotrivă esenta practică si ‚legitimarea’ teoretică a sistemului exterminist-totalitar.

O altă traiectorie de evolutie a marxismului a fost cea definită de folozofi precum Antonio Gramsci sau Georg Lukacs. Antonio Gramsci  fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Adam Michnik, Jacek Kuron şi Vaclav Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societătii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Istorie şi conştiinţa de clasă, carte fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar, revoluţia nu trebuie căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, acea persoană este sortită să ajungă la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană.

Dialectica expresionista

Atât Gramsci cât si Lukács au fost profund influenţaţi de fervoarea eschatologică provocată de trauma primului război mondial. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am reamintit şi cu alte ocazii, personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukács. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie rascolitoare a momentului de orbire teocratică a adevărului produs de apariţia religiilor politice: “proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a întra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”

Neo-machiavelismul lui Gramsci

Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de acea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukács sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.

Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Ernst Bloch, Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani in volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirmă la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.

În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteza Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii,  prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră).  Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă).

Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor  (ori la Lenin) înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douazeci l-a dovedit dezastruos.  „Ipoteza comunista” celebrata de un Alain Badiou ori de Slavoj Zizek nu poate fi discutata in abstracto, ca si cum Gulagul ar fi fost doar o paranteza istorica, un ocol absurd, un cataclism asemeni celor naturale, fara legatura cu  proiectul reconstructiei radicale a conditiei umane asa cum s-a constituit acesta in doctrina salvationista marxista.

Un ultim curent dintre cele explorate de Kolakowski asupra căruia doresc să mă  opresc este cel care l-a inclus într-o perioadă dat chiar pe filozoful polonez: revizionismul est european. În acestă  traditie pot fi inclusi atât reprezentantii Scolii de la Budapesta („Kindergarten-ul lu Lukacs”), Ernst Bloch cât si grupul Praxis din fosta Iugoslavie. O parte din cei care au urmat această traiectorie în evolutia marxismului vor face ultimul pas în emanciparea de această gnoză. Ei vor fi teoreticienii reinventării politicului în Europa de Est. Generatia lui Agnes Heller, Ferenc Feher, György Markus, Jacek Kuron, Karel Kosik, Lesezk Kolakowski, etc. a fost cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar. Liberalismul născut din apostazia generată de tragedia istorică produsă de marxism în secolul XX este unul care  “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei directe a exceselor ideologice, provine din conştiinţa  mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere),” (Tony Judt, New York Review of Books, September 24, 2009). Într-adevăr, asa  cum accentuează  si Kolakowski, marxismul nu si-a epuizat potentialul de a fascina noi generatii, si implicit de a se afla la originea unei noi drame a istoriei. Dar, marxismul, odată demascat drept utopie totalizantă, a dus la revitalizarea antitezei sale, si anume, traditia umanismului occidental intemeiat pe respectul pentru viata spiritului si pe non-negociabila demnitate a individului.


[1] Alvin W. Gouldner, Against Fragmentation. The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals (new York; Oxford University Press, 1985), pp. 260-1. De asemenea, Vladimir Tismaneanu, ed., Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East Central Europe (New York and Budapest: Central European University Press, 2009).

[2] Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. II, The Golden Age (Oxford: Oxford University Press, 1978), p. 85

[3] Nicolas Werth, “Strategies of Violence in the Stalinist USSR”, p. 75, in Henry Russo ed., Stalinism & Nazism. History and Memory Compared (Lincoln/London: University of Nebraska Press, 2004), pp. 73-95.

 

Fantasme politice si fanatisme intelectuale: Kolakowski despre Sartre, stalinism si orbirea voluntara

from Contributors by Vladimir Tismaneanu

%d blogeri au apreciat asta: