Arhive etichetă: Biserica Ortodoxă Română

Alegerea de patriarh (1948) văzută de la Moscova


De Acad. Florin Constantiniu

În cele două masive volume de documente, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (în limba rusă, Moscova, ROSSPEN, 2009), se găsesc şi numeroase informaţii despre Biserica Ortodoxă Română, ca de altminteri şi despre celelalte Biserici din ţările intrate în sfera de hegemonie sovietică. Documentele din cele două volume, tipărite de istoricii ruşi, vor trebui cunoscute şi valorificate de cercetătorii istoriei Bisericii Ortodoxe Române prin confruntarea cu sursele româneşti şi – se înţelege de la sine – cu spiritul critic de rigoare.

Uneori, documentele sovietice aduc informaţii în răspăr cu imaginile devenite tradiţionale în România. De pildă, opinia atât de răspândită că preotul Ioan Marina, ajuns patriarhul Justinian Marina, a făcut surprinzătoarea şi fulgerătoarea carieră cu sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl adăpostise după evadarea de la Târgu-Jiu. Aşa cum se va vedea mai jos, sursele sovietice prezintă o altă versiune.

Moscova urmărea cu mare atenţie situaţia Bisericii Ortodoxe Române, mai ales după moartea patriarhului Nicodim, în urma căreia tronul patriarhal devenise liber. Astfel, la 13 aprilie 1948, G.G. Karpov, un fost colonel de securitate ajuns preşedintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a adresat o notă lui K.E. Voroşilov privind vizita unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la Moscova, însoţită de profesorul Stanciu Stoian, ministru Cultelor din România. În ampla dare de seamă despre vizita acestei delegaţii, fostul colonel sovietic se ocupă de problema alegerii viitorului patriarh: „În Biserica Română există trei candidaturi: mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan, mitropolitul (Moldovei – n. n.) Justinian şi episcopul de Oradea, Nicolae (Popovici) – membru al delegaţiei. În jurul acestor candidaturi, se desfăşoară o luptă. După părerea majorităţii clerului, cel mai demn – din punctul de vedere bisericesc – este Nicolae Bălan, dar activitatea lui pro-fascistă din trecut constituie un mare obstacol şi el nu se bucură de încrederea guvernului. Candidatura lui Nicolae Popovici, după propria lui mărturie, este sprijinită de Petru Groza. Cel mai activ pretendent la tronul patriarhal este mitropolitul Justinian, sprijinit de Partidul Comunist, faţă de care are meritul de a fi ajutat şi a fi ascuns pe comunişti în timpul regimului Antonescu. Caracterizându-l pe Justinian ca autoritar, hotărât, capabil să înlăture obstacolele din calea sa, membrii delegaţiei consideră candidatura lui nepotrivită deoarece Justinian este un om insuficient de instruit. Ei declară direct că, dacă alegerea patriarhului va fi liberă de imixtiunea guvernului şi a partidelor politice, atunci patriarh va fi ales mitropolitul Nicolae Bălan. Referindu-se la Justinian, acesta (Nicolae Bălan – n. n.) a spus: «Dacă se doreşte ca patriarhul să-i urmeze pe comunişti, atunci trebuie ales Justinian, iar dacă se doreşte ca Biserica să-i urmeze pe comunişti, atunci poate fi ales oricine, dar nu Justinian». Nu este exclusă posibilitatea – continuă raportul sovietic – ca acestea să fi fost spuse din considerente tactice şi, poate, nu fără ştiinţa ministrului Cultelor din România, Stanciu Stoian, al doilea secretar general al partidului Frontul Plugarilor, caracterizat de Ministerul Afacerilor Externe al URSS drept un carierist şiret. Până în 1938, Stanciu Stoian a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc” (Vlasti i ţerkov v Vostocinoi Evrope, vol. I, p. 667-668).

La 30 aprilie 1948, V.S. Karpovici, locţiitorului şefului Secţiei pentru problemele conducerii centrale a Bisericii Ortodoxe Ruse din cadrul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă guvernul sovietic, a trimis următoarea notă informativă şefilor săi: „Problema candidaturii pentru funcţia de patriarh al României nu a fost încă rezolvată. Candidatura lui Justinian Marina este propusă de Pauker şi Luca, dar întâmpină obiecţiile lui Gheorghiu-Dej, deoarece Justinian nu se bucură de suficientă autoritate în rândurile clerului. La sfârşitul lui mai, vor avea loc alegerile şi întronizarea patriarhului şi se intenţionează să fie invitate să participe delegaţii ale Bisericilor din Alexandria, Constantinopol, Ierusalim şi a celei din Rusia” (ibidem, p. 671).

Nota lui V.S. Karpovici aruncă o lumină cu totul nouă în cazul poziţiei adoptate de cei trei conducători comunişti din România: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca. Spre deosebire de ceea ce se considera până acum, sursa sovietică arată că Gheorghiu-Dej avea rezerve în a sprijini candidatura lui Justinian Marina. Argumentul său nu era lipsit de consistenţă: proaspătul ierarh al Bisericii nu se bucura de autoritate în rândurile clerului, având în vedere că pregătirea sa teologică era destul de precară. În acelaşi timp, faptul că cei doi rivali ai lui Dej din conducerea Partidului – Ana Pauker şi Vasile Luca (acesta din urmă responsabil cu problemele bisericeşti pe linie de partid şi de stat) – îl susţineau pe Justinian, îl făcea, probabil, pe Dej să fie rezervat în promovarea lui Justinian.

Evident, toate aceste probleme vor trebui studiate şi în lumina documentelor furnizate de istoricii ruşi. Deocamdată, lucrarea cea mai temeinică privind alegerea şi activitatea patriarhului Justinian o datorăm lui George Enache şi Adrian Nicolae Petcu (Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Galaţi, Ed. Partener, 2009). Pentru dispunerea forţelor în ajunul alegerilor, amintim că, potrivit autorilor, Justinian Marina era „agreat de Gheorghiu-Dej, Emilian Antal, locţiitor de mitropolit al Sucevei, sprijinit de Emil Bodnăraş şi Vasile Luca” şi Nicolae Popovici, episcopul Oradiei „susţinut, se pare, de Petru Groza” (p. 42).

Numai cercetări viitoare vor putea desluşi corect raporturile dintre puterea comunistă şi Biserica Ortodoxă în acest moment crucial, anul 1948, atât în istoria ţării, cât şi în istoria cultelor creştine din România.

Reclame

Gabriel CATALAN – Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955


Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955 / Gabriel Catalan. – (Biserica vs stat). În: Vatra (Târgu Mureş). An. 40, Nr. 4/5 (apr.-mai 2013). p. 83-94.
Articol preluat din http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/gabriel-catalan-biserica-ortodoxa_26.html, locație unde acesta este prezentat integral cu note de subsol și anexe.
*
Acest articol abordează problema relației Biserică – Stat în perioada comunistă cu referire la Biserica Ortodoxă Română.  Este un articol amplu, bazat pe o cercetare în arhive.
Nu subscriu în totalitate la afirmațiile pe care autorul le face în cadrul acestui material, dar consider că unele aspecte, cele generale, sunt valabile și în cazul altor confesiuni religioase care au activat în perioada comunistă.
*
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”1.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)2.
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire3.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post4. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”5.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”6, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”8.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”9.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri11.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental13.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”14.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii18.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)19.
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire20).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă21.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii22.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor23.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”25.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”28.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”29.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”31.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”34.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”36deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”37.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”38.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”39.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită40.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”41.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”43.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”44.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”49; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”51.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”52.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »53.
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce54.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”55.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni57.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”59.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”61.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”62.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”63(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”64 (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”65 (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”66.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”67.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)68.
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”69. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »70. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”71.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”72.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole73.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”74.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe75. (…)
Note
9
1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 71.
2 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Editura Realitatea, 2005; Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.310; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 151-152 şi p. 156; George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în AT, nr.1-2/2004, p. 19 şi p. 22.
3 Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iulie-august 2001, p. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 164, octombrie 2003, p. 35-38; Cristian Vasile, op. cit., p. 156; Adrian Cioroianu, op. cit., p. 310; cf. George Enache, op. cit., p. 15-25; Corneliu Leu, op.cit.,passim.
4 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 1-4 / Microfilme, r. 1169, c. 650-653; ANR, Colecţia 60, dosar 540, f. 33-35; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
5 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în AS, vol. VI Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 706-708. În continuare: Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai – «Ziua independenţei» în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 181, aprilie 2005, p. 28-30 şi cu o nouă anexă (lista electorilor patriarhului Justinian Marina), în completare în „Timpul. Revistă de cultură”, Iaşi, nr. 83, noiembrie 2005, p. 18-19. În continuare: Gabriel Catalan, O pastorală patriarhală de 9 Mai.
7 Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, BOR şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în AFTO, 2002, p. 93-154; George Enache, Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, în vol. de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 15-156; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu,BOR şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Studii, I, (editor coord. Gheorghe Onişoru), Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 108-136; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989 (editor coord. Adrian Nicolae Petcu), Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 124-222; Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa, Pr. Prof. Alexandru Filipaşcu,Istoria Bisericii Romîne, Manual pentru institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 617-648; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, f.e., 1972, p. 356-377; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994 <1997>, p. 481-523 passim; Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001 (editorii cenzurează unele dintre documentele publicate, pe care noi le-am publicat anterior şi integral în presa centrală internă); Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, nr. 264-274, martie-august 2001; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în AS, vol. VII Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 111-117; Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului [Anania], Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Renaşterea”, nr. 10/1998, p. 6-7 şi nr. 11/1998, p. 6-7; idem, Atitudini, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1999; vezi şi filmul documentar Memorie în alb şi negru, TVR (redacţia „Viaţa spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române, 1998/1999, prezentat la simpozionul organizat în aula Palatului Patriarhiei la 21 februarie 2001, cu ocazia comemorării patriarhului Justinian Marina.
8 BOR, nr. 5-8/1948, p. 223, apud Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 708.
9 ANR, fond Consiliul de Miniştri (103), dosar nr. 3/1948, f. 18 şi 21; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 534 şi p. 536.
10 Vezi Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001 şi Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
11 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 34-40, p. 42 şi p. 56-57.
12 Ovidiu Bozgan şi Dan Cătănuş, România anului 1948 sub lupa diplomaţiei franceze, în AT, nr. 3-4/2002, p. 116 (pentru textul întregului raport vezi p. 118-139).
13 Virgiliu Ţârău, „Democraţiile populare” şi atitudinea lor faţă de religie şi biserică în anul 1948, în AS, vol. VI, p. 674.
14 Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, în MI, nr. 1/2001, p. 19.
15 Vezi Gabriel Mateescu, „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în „Lumea credinţei. Magazin ilustrat”, ianuarie 2004, p. 43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
16 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651; ANR, colecţia 60, dosar 540, f. 30-35; ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99; ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v; dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81; ANR, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar 45/1950, f. 1-14; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dos.A/592, f.2, 4-10; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r, 5r-6v; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-16; dosar 64/1958, f. 98; dosar 85/1986, f. 2r-5v; ANR, colecţia Gabanyi, dosar 50, f. 5-6, 16, 18, 65, 70-72.
17 Cristian Vasile, op. cit., p. 208-231 şi p. 248-250; Paul Negruţ, op. cit., p. 123; Ioan Dură,op. cit., p. 83.
18 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 261-263 şi p. 270.
19 Vezi presa bisericească din anii 1948-1955.
20 „Gleb Yakunin, care a avut acces la arhivele KGB, afirmă că Alexei a avut numele de cod « Drozdov »” – vezi Dănuţ Mănăstireanu, A murit Alexei II, Patriarhul ortodox al Rusiei,http://danutm.wordpress.com/2008/12/05/, accesat la 12.01.2010. Înainte de a deveni patriarh, Alexei Mihailovici Rüdiger (Ridiger) a fost succesiv: episcop, arhiepiscop şi mitropolit de Talin/Estonia (1961-1986), respectiv mitropolit de Novgorod şi Leningrad (1986-1990), dar a negat permanent că ar fi fost agent KGB, declarând, totodată, că documentele care-l incriminează sunt fabricate de guvernul estonian rusofob pentru a discredita Biserica Ortodoxă Rusă şi Federaţia Rusă – vezihttp://orthodoxwiki.org/Alexei_II_%28Ridiger%29_of_Moscow, accesat la 22.01.2010; cf. Nathaniel Davis, A Long Walk to Church: A Contemporary History of Russian Orthodoxy, Oxford, Westview Press, 1995, p. 89, 96 şi 272.
21 Cristian Vasile, op. cit., p. 244-248.
22 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 706-708; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai, p. 19.
23 Dennis Deletant, op. cit., p. 70; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
24 Vezi G. Catalan, O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox pro-comunist (1945), în “Timpul”, nr.87, martie 2006, p.5.
25 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace, vol.IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, p.XIX.
26 G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p.708.
27 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.I-II, Bucureşti, 1948 (ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1949).
28 O. Gillet, Religie şi naţionalism…, pp.37, 39, 41.
29 Gala Galaction, Jurnal, vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.109.
30 Justinian, Apostolat social, vol.IV, pp.341 şi 435.
31 O. Gillet, op. cit., p.109.
32 Ibidem, p.99; John Meyendorff, The Orthodox Church, Crestwood, New York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1981, p.165; P. Negruţ, Biserica şi Statul…, pp.114-115.
33 „BOR”, nr.5-8 (mai-august)/1948, p.234.
34 Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, apud. O. Gillet, op. cit., p.98.
35 O. Gillet, op. cit., p.91.
36 S. Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu caracter social desprinse din Sfintele Evanghelii, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1954, p.172.
37 M. Chialda, Creştinism şi patriotism, în „Studii Teologice”, nr.1-2/1953, p.60.
38 O. Gillet, op. cit., pp.90-91.
39 Ibidem, pp.90, 91, 92, 93, 94, 97, 116, 117, 118.
40 Ibidem, pp.114, 116.
41 Petru Rezuş, Creştinismul şi dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, 1952, p.110.
42 O. Gillet, op. cit., pp.111, 112, 124.
43 Ibidem, p.96.
44 Ibidem, pp.118-119; Teodor M. Popescu, Ortodoxie şi catolicism, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.481.
45 O. Gillet, Op. cit., pp.119-123; C. Vasile, BOR în primul deceniu comunist, pp.203-204; T. Volokitina, Stalin-Biserica Rusă…, p.19.
46 ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 75/1946, f.25.
47 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi stat. Studiu istorico-juridic, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.453.
48 L. Pădureanu, Vaticanul – cetate zidită pe nisip: minciuna papalităţii în primele trei veacuri, în „Studii Teologice”, 1952, p.293.
49 Iustin Moisescu, Atitudinea papalităţii faţă de progresul omenirii, în „Ortodoxia”, nr.1/1953, pp.130-131.
50 Alexandru I. Ciurea, Rezistenţa Bisericii româneşti faţă de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1949, pp.224-225.
51 ***, Cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, nr.4/1953, p.509.
52 Justinian, Unitatea bisericească ne va ajuta să facem mai strânsă şi mai indestructibilă [sic! – n.n.] unitatea noastră naţională, în Apostolat social. Slujind lui Dumnezeu şi oamenilor. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1971, p.110.
53 ***, Cinci ani de la reîntregirea BOR, p.503; O. Gillet, Op. cit., p. 201.
54 Doina Cornea, Asaltul comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice şi miracolul supravieţuirii ei, în Analele Sighet, vol.6, pp.695-699; Ioan Ploscaru, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în Analele Sighet, vol.6, pp.679-684; Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol.6, pp.685-694; O sinteză asupra suprimării Bisericii Unite cu Roma şi a supravieţuirii sale clandestine la C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003.
55 Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de S.A. Prunduş, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003, pp.81, 438-439; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar 736, f.181; cf. C. Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.102 (autorul anonimizează numele clericilor ortodocşi torţionari).
56 Alexandru Raţiu, Biserica furată, f. l., f. e., f. a.; Idem, Persecuţia Bisericii Române Unite, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1994; Sergiu Grossu, Calvarul României creştine,Editura “Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1994; Pr. prof. Clement Plăianu şi Dr. Silvestru Augustin Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Editura “Viaţa creştină”, 1994. Refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice a fost denunţat permanent în toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, inclusiv în cel din 2009, în care se afirmă foarte clar că statul român încurajează abuzurile BOR.
57 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.68.
58 Interviu dat de Justinian Marina ziarului „Universul”, nr.260/7 noiembrie 1948.
59 Vezi ***, În problema libertăţilor religioase, în „Scânteia”, 22 februarie 1949 şi P. Negruţ,op. cit., p.119.
60 O. Gillet, op. cit., pp.87, 113.
61 Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.
62 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim; G. Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Analele Sighet, vol.7, pp.62-63.
63 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.
64 Ibidem, p.369.
65 Ibidem, p.371.
66 Ibidem, p.365; G. Catalan, Martie 1953…, p.64.
67 G. Catalan, O pastorală patriarhală…, p.18-19.
68 T. Volokitina, Conducerea sovietică şi crearea blocului Bisericilor Ortodoxe în Europa Orientală. 1943-1948, comunicare prezentată la a V-a sesiune a Comisiei mixte ruso-române de istorie, Bucureşti, 25 octombrie 2000; O. Gillet, op. cit., pp.120, 122; P. Negruţ, op. cit., pp.130, 139-140; P. Rezuş, Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de lupta pentru pace. Sarcinile preoţimii în această problemă, în „Studii Teologice”, 1952, p.11; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar A592, f.2, 4, 6, 8v, 10; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Bucureşti, 2006, p.464, nota 66, înwww.presidency.ro; Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.279, nota 67.
69 Vezi ***, Deschiderea cursurilor pentru anul şcolar 1950-1951 la Institutul Teologic din Bucureşti, în „BOR”, nr.10/1950, p.526 şi Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească la Institutul Teologic din Bucureşti (1948-1953), în „Anuarul Institutului de Istorie « A.D. Xenopol »”, tom.XLI, 2004, pp.558-560.
70 Vezi ***, Deschiderea cursurilor Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în „BOR”, nr.1-2/1949, pp.18-19, apud. Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească…, pp.558-559.
71 P. Negruţ, op. cit., pp.120-121.
72 Ibidem, p.117-118; G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, pp.708-709.
73 P. Negruţ, op. cit., pp.118, 123.
74 „BOR”, nr.5-6 (mai-iunie)/1966, p.453 apud. Petre Popa, Patriarhul Iustinian Marina între ortodoxie tradiţională şi politică românească postbelică, în „Argesis. Studii şi comunicări”, Seria Istorie, Piteşti, vol.XIV, 2005, p.884.
75 Documentele reproduse în anexe argumentează, fără putinţă de tăgadă, în opinia noastră, aceste concluzii.
76 În general, am preferat menţinerea particularităţilor de limbă şi stil ale documentelor pentru a reda cât mai exact specificul epocii şi a păstra savoarea izvoarelor istorice.Totodată, precizăm că, pentru a sublinia continuitatea istorică foarte clară existentă în privinţa modului de organizare, funcţionare şi, mai ales, relaţionare a BOR cu statul comunist, cât şi evoluţia biografică a unor clerici ortodocşi reprezentativi, care au ocupat la un moment dat funcţii importante în ierarhia acestui cult, am optat pentru reproducerea câtorva documente posterioare anului 1955, limita cronologică superioară a studiului nostru.

 

Cum sunt privite cultele evanghelice în România la 25 de ani de la Revoluția din 1989?


Semnul întrebării, persoană nedumirită (premium.wpmudev.org-iunie 2014)

premium.wpmudev.org

În contextul solicitării unui inspector școlar din Gorj de spionare a comunităților neoprotestante și a demisiei acestuia, Vasilică Croitor pune două întrebări privind modul în care evanghelicii sunt percepuți de către autoritățile Statului Român și de către Biserica Ortodoxă Română.

Întrebările acestea persistă și nu trebuie abandonate ușor, fiindcă răspunsul la aceste întrebări constituie baza pentru răspunsul la alte două întrebări fundamentale:

  1. Cum sunt privite cultele evanghelice de către autoritățile Statului Român la 25 de ani de la Revoluția din 1989?
  2. A renunțat BOR la discriminarea cetățenilor care nu fac parte din biserica majoritară?

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea


Biserica Ortodoxa Româna a fost una dintre institutiile cele mai supravegheate în cei 45 de ani de regim comunist de catre securitate. Astazi, Biserica Ortodoxa Româna este tratata ca o „colaboratoare” a securitatii. De la înaltii sai prelati si pâna la preotul simplu de tara, preotii si calugarii sunt catalogati ca fiind, pur si simplu, colaboratori ai acelei institutii care i-a terorizat o viata.

Adevarul trebuie căutat
Tonul incriminator de azi este acelasi cu cel al anilor 50. Vehementa „Scânteii” si a Rapoartelor Directiei Generale a Securitatii Statului, împotriva credintei si a slujitorilor sai, este egalata astazi de vehementa dezvaluirilor bine ajustate.
Acuzatiile sunt aceleasi cu cele ale cumplitilor ani 50: legionarism, homosexualitate, la care se adauga cea specifica timpului nostru: colaborare cu securitatea – turnatoria. Din pacate, majoritatea celor care au fost întemnitati, sau au stat ani de zile prin munti si au rezistat prin rugaciune si propovaduirea acesteia, nu mai sunt. Asa ca este tot mai usor sa-i acuzi de toate viciile lumii si pe deasupra ca au fost turnatori. Nu-ti pot raspunde! Iar cei care o fac sunt rapid mânjiti cu cea mai noua acuzatie  – turnatoria.
Biserica Ortodoxa Româna, în tot ce a însemnat aceasta în perioada comunista, înalti prelati, preoti de mir, calugari si credinciosi, a fost permanent si îndeaproape supravegheata de catre securitate, documentele o demonstreaza. Incompatibilitatea dintre crestinismul-ortodox si comunism a fost gasita si cultivata de catre cei care au devenit liderii României si ai sistemului sau represiv. Omul nou pe care comunismul trebuia sa-l creeze nu putea fi credincios, „mistic” în perceptia comunista, ci ateu.
Credinta a devenit un refugiu pentru intelectualii români de toate formatiile: scriitori, publicisti, ingineri, avocati, care au gasit în manastiri si biserici un loc unde, în ciuda represiunii, se putea gândi si chiar vorbi liber. Dovada statistica a refugiului în credinta o reprezinta tabelul pe care-l publicam, în care câteva cifre ne demonstreaza ca numarul manastirilor a crescut din 1949 si pâna în 1958, un paradox al represiunii împotriva acestor lacasuri ale credintei si libertatii. Documente care sa sustina aceste teorii exista, doar ca trebuiecautate, pentru a fi gasite si puse în circulatie, dar adevarul nu este întotdeauna spectaculos.
O analiza profunda a abuzurilor la care au fost supusi preotii si calugarii deopotriva, a desfiintarii sau comasarii unor manastiri privite ca „focare subversive si mistice”, a arestarii preotilor, calugarilor si calugaritelor deopotriva nu a fost definitivata.
În anul 2006 o parte a documentelor arhivistice, care atesta unele înscenari de tip NKVD-ist, se folosesc cu scopul de a demonstra colaborarea preotilor cu securitatea. În Biserica, ca si în toate celelalte institutii românesti, bineînteles, s-au strecurat frica, teroarea, lasitatea umana, justificata prin nevoia de a supravietui. Daca nu realizam o istorie obiectiva nici a Bisericii Ortodoxe Române, nici a societatii românesti în regimul comunist, ci cream falsa imagine a culpabilitatii generale a românilor, fie ca au fost preoti si calugari, fie laici, nu vom putea ajunge niciodata la adevar.
Documentele prezentate au fost identificate în cadrul Arhivei SRI, fondul documentar, arhiva transferata acum în patrimoniul CNSAS. Unele dintre acestea au fost publicate în lucrarea Biserica Ortodoxa Româna sub regimul comunist,  vol. I, 1945 – 1958, editata de Cristina Paiusan si Radu Ciuceanu.
Am selectat cele cinci documente din perioada 1955 – 1958, emblematice pentru ceea ce a însemna Biserica Ortodoxa Româna în anii comunismului-stalinist si pentru felul în care îsi propunea securitatea sa modeleze aceasta institutie. Analiza cinica a modului în care putea fi restrânsa activitatea calugarilor si comasate sau desfiintate manastirile vorbeste de la sine, securitatea neputând în cei 45 de ani de regim comunist sa aserveasca BOR si sa înlature influenta acesteia printre credinciosii de rând.

„Solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor”
Referat al Directiei a III-a Directiei Generale a Securitatii Poporului privind problema manastirilor din R.P.R. din 22 octombrie 1955.
Din materialele pe care le detinem, rezulta ca manastirile de pe teritoriul R.P.R.:

  • au avut înainte de 23 august 1944 un rol antipopular si antisocial, constituind focare ale organizatiei legionare si puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-mosieresti;
  • si-au continuat dupa 23 august 1944 activitatea lor antipopulara prin lupta împotriva regimului nostru, aceasta activitate fiind accentuata si mai mult în urma afluentei elementelor dusmanoase în manastiri;
  • cauta, si în unele locuri reusesc, sa extinda influenta lor asupra unui numar însemnat de credinciosi, în special în rândul taranilor mai înapoiati, aceasta concretizându-se atât prin cresterea numarului celor ce intra în manastiri, cât si prin numarul ridicat al celor ce participa la hramuri si sarbatori religioase.

În aceasta situatie, este necesara gasirea unei solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor.
Una dintre aceste solutii, si cea mai radicala, ar fi desfiintarea manastirilor.
A doua solutie ar fi concentrarea calugarilor în câteva manastiri mai mari.
În sfârsit, cea de a treia solutie ar fi luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari.
În ceea ce priveste prima solutie – adica desfiintarea manastirilor – aceasta ar include o serie de masuri ca:

  • predarea cladirilor în scopul utilizarii lor pentru: case de nasteri, spitale, case de odihna si scoli;
  • predarea obiectelor de cult, cultului respectiv;
  • darea spre folosinta a terenurilor si inventarului agricol taranilor cu pamânt putin sau G.A.C.-urilor din comunele din apropiere;
  • folosirea utilajelor atelierelor din manastire pentru deschiderea unor întreprinderi de stat care sa asigure continuitatea productiei, în special în ramurile legate de comertul exterior;
  • trimiterea calugarilor si calugaritelor la domiciliile anterioare intrarii lor în manastire si asigurarea încadrarii lor în câmpul muncii;
  • manastirile considerate monumente istorice sa fie atribuite Academiei R.P.R.;

Întreg acest ansamblu de masuri legate de desfiintarea manastirilor prezinta urmatoarele:
Avantaje:

  1. – desfiinteaza unele puncte de concentrare ale elementelor dusmanoase;
  2. – desfiinteaza unele puncte de sprijin ale elementelor reactionare din tara;
  3. – aceste masuri s-ar bucura de sprijinul unui numar de tarani ce ar beneficia într-un fel sau altul în urma lor;
  4. – o parte din calugari si calugarite, atrasi în productie, vor fi scosi de sub influenta elementelor dusmanoase.

Dezavantaje:
– raspândirea calugarilor nu ar rezolva problema încetarii activitatii lor dusmanoase. Actuala situatie a agenturii în mediul rural nu garanteaza sesizarea din timp a eventualelor actiuni dusmanoase pe care acestia le-ar întreprinde;
– desfiintarea manastirilor, lovind în interesele conducatorilor bisericii (care realizeaza din manastiri venituri foarte mari), nu s-ar bucura de sprijinul acestora chiar în situatia ca – formal – o va accepta;
– numarul mare de elemente dusmanoase din conducerea bisericii si aparatul sau administrativ va constitui o piedica serioasa în realizarea acestor masuri;
– desfiintarea manastirilor va fi considerata ca o lovitura data Bisericii Ortodoxe. Or, comparând aceasta cu unele concesii facute Bisericii catolice, s-ar putea ajunge la întarirea curentului de catolicizare existent în sânul Bisericii Ortodoxe, curent sustinut în totalitate de elemente dusmanoase regimului;
– starea de înapoiere politica si culturala a majoritatii credinciosilor nu garanteaza efectuarea în conditii optime a masurilor aratate mai sus. Fiecare dintre masurile sus-mentionate poate da nastere la tulburari;
– întrucât majoritatea manastirilor sunt dispuse în locuri izolate, multe dintre acestea nu vor putea fi folosite ca scoli, spitale sau case de nastere. Din aceasta cauza, nefiind direct interesati, credinciosii din comunele din jurul manastirilor nu vor sprijini masurile ce se vor lua;
– situatia politica internationala nu este propice unei asemenea masuri.
În ceea ce priveste cea de a doua solutie, adica concentrarea calugarilor si calugaritelor în câteva manastiri, aceasta ar include urmatoarele masuri:
– pentru manastirile ce se vor evacua, masurile prevazute în prima varianta;
– pentru manastirile în care vor fi concentrati;
– desfiintarea scolilor monahale de toate gradele;
– desfiintarea atelierelor ce lucreaza pentru uzul public;
– fixarea unor noi norme de intrare în calugarie;
– interzicerea circularii calugarilor.
Aceste masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– reduce cu mult punctele de concentrare ale elementelor calugaresti dusmanoase;
– îngreuneaza sprijinirea elementelor reactionare din afara;
– înlatura unul din mijloacele de educare mistica;
– împiedica în mare masura afluenta de noi membri în manastiri;
– urmarirea informativa s-ar putea face în mai bune conditii.
Dezavantaje:
– elementele calugaresti vor continua sa mai exercite o oarecare influenta asupra credinciosilor;
– se creeaza centre calugaresti dusmanoase mai puternice;
– masura de concentrare a calugarilor va putea întâmpina rezistenta atât din partea unor calugari, cât si din partea unora dintre credinciosii din comunele vecine manastirilor ce vor fi desfiintate.
În ceea ce priveste a treia solutie, adica luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari, aceasta ar include urmatoarele masuri:
1. Politice: Intensificarea muncii organelor politice si obstesti la sate. Pe aceasta linie va trebui sa se tina seama de faptul ca întreprinderea la sate în momentul de fata a unei campanii imediate si directe pentru combaterea misticismului nu va da rezultatele dorite; pentru a putea trece la aceasta este nevoie de o serioasa si sustinuta pregatire care consta din:
– cunoasterea fenomenelor naturii si explicarea lor clara, în masura de cuprindere a taranimii. Sa se accentueze asupra partilor care demonstreaza contradictii cu Biblia;
– explicarea fenomenelor sociale pe întelesul taranului muncitor si sub aspectul intereselor lui;
– sa se aleaga cu grija filmele ce se ruleaza la caminele culturale satesti si la caravanele cinematografice si sa se tina seama la alegerea acestora de influenta religiei asupra unui însemnat numar de tarani muncitori;
– sa se exploateze cazurile de imoralitate;
– sa se acorde o atentie deosebita delictelor de drept comun savârsite de calugari si calugarite. Unele din aceste cazuri vor trebui sa constituie chiar obiectul unor articole din presa locala. Numai în momentul în care aceasta pregatire a creat conditii favorabile, sa se treaca progresiv la combaterea misticismului, folosind exemple de pe plan local. Acolo unde este posibil, sa se exploateze dorinta unor calugari sau calugarite de a iesi din manastiri, asigurându-li-se conditii de munca în sectorul de stat cooperatist, dupa care apoi sa fie utilizati – dupa o prealabila pregatire – în combaterea misticismului.
2. Economice: Limitarea productiei cooperativelor si atelierelor din manastiri la necesitatile bisericii. Pentru a nu se produce însa perturbari în asigurarea satisfacerii pietii în special a celei externe – (este vorba de atelierele de covoare care lucreaza aproape numai pentru piata externa), aceasta limitare se va face progresiv si numai în masura constituirii de cooperative sau întreprinderi de stat similare, care sa asigure cel putin înlocuirea produselor atelierelor si cooperativelor din manastire.
3. Administrative: sa se ceara conducerii Bisericii Ortodoxe:
– completarea „Regulamentului pentru organizarea vietii monahale” în ceea ce priveste vârsta celor ce pot intra în manastiri. Sa se considere vârsta minima a celor ce vor intra în manastiri de 30 sau 40 ani;
– sa nu se mai admita sub nici o forma intrarea în manastiri a minorilor ca „frati”, ucenici în ateliere sau elevi ai scolilor elementare ale manastirilor etc. Staretii sau calugarii care vor admite aceasta sa fie exclusi din monahism;
– sa se ia masuri eficace pentru stârpirea vagabondajului calugarilor, limitându-se la minimum deplasarile calugarilor. Sa nu se mai acorde concedii calugarilor si calugaritelor;
– sa se ceara circumscriptiilor sanitare din raza carora fac parte manastirile instituirea unor comisii care sa faca vizite medicale tuturor calugarilor si calugaritelor. Cei ce vor fi gasiti cu boli venerice sa fie exclusi din monahism;
– manastirile sau schiturile cu un numar mai mic de calugari sau calugarite sa fie treptat închise;
– sa se închida treptat scolile de toate felurile din cadrul manastirilor;
– numarul calugarilor ce vor frecventa Institutele Teologice sa nu fie mai mare de 2 de fiecare an;
– sa fie scoase din cadrul administratiilor eparhiale elementele calugaresti si înlocuite cu preoti de mir si laici.
Realizarea acestor masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– s-ar trece treptat la lichidarea influentei manastirilor asupra credinciosilor;
– s-ar împiedica cresterea si s-ar ajunge chiar la scaderea continua a numarului calugarilor si manastirilor;
– scopul acestor masuri nu va putea fi sesizat de credinciosi, astfel ca realizarea lor s-ar putea face fara dificultati.
Dezavantaje:
Realizarea acestor masuri cere un timp mai îndelungat.
Date fiind avantajele si dezavantajele fiecarei dintre solutiile mentionate mai sus,
Propun:
Ca în rezolvarea problemei manastirilor sa se adopte cea de a treia solutie.
Capitan Chiricu Dumitru
Director col. Aranici
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 74-79.

Împotriva colaborarii cu statul si a activitaţii cooperatiste
Nota informativa privind activitatile unor calugari pe raza comunei Rohia din 22 noiembrie 1956
Va aduc la cunostinta urmatoarele:
În cadrul cooperativei „Propasirea” a functionat ca sofer pâna la data de 1 august a.c. parintele Ierodiacon Galaction Gavrila Danciu. De la aceasta data s-a dus în Ardeal în comuna Rohia, unde se afla manastirea Rohia. Acolo în legatura cu un ieromonah, anume Ilarion Butcure, au început sa amageasca elemente tinere venite din Ardeal la manastirile din Oltenia si încadrate în cooperatia mestesugareasca.
Pâna acum a strâns în comuna Rohia aproape 15 persoane. Punctul lor de întâlnire este casa locuitorului Ion I. Pop, zis Pintea, care este situata în marginea satului. Planul lor este sa faca la schitul Strâmbu din apropiere un nucleu de propaganda pentru împrejurimi ale organizatiei „Oastea Domnului”.
Din relatii stiu ca episcopia Clujului a dat afara din preotie pe ieromonahul Ilarion Butcure si acum acesta umbla prin satele din împrejurimi pentru propaganda. Parintele Galaction Danciu umbla civil si face legatura cu alte orase si în special cu Bucurestiul. Desi nu este încadrat în nici un serviciu, a fost de vreo 3-4 ori pe la Bucuresti si umbla mai tot timpul pe drumuri.
Agita elemente lesne crezatoare si le îndeamna la nesupunere si indisciplina fata de rânduielile autoritatilor bisericesti, care colaboreaza cu statul, de asemeni sunt împotriva activitatii cooperatiste, spunând ca au venit la manastire sa se roage, nu sa fie robi statului.
Elementele adunate în comuna Rohia poarta ilegal uniforma, deoarece potrivit legilor în vigoare nu au învoire din partea autoritatilor bisericesti de a locui prin comune, înlesnind vagabondajul, superstitiile si sectele interzise. Organele de militie locala le tolereaza în comuna, desi au avut unele dispozitii în sensul de a li se clarifica situatia lor.
Prin diferite trucuri speculeaza credinta unor fiinte care pot fi încadrate în câmpul muncii si submineaza colaborarea dintre stat si biserica, organizând pe unde merg focare de agitatie sectanta.
Daca vor fi urmariti, vor putea fi prinsi la întâlnirile lor care au loc în casa lui Ion I. Pop, zis Pintea din comuna Rohia, Raionul Lapus, regiunea Baia -Mare.
Rolul principal în aceasta situatie îl joaca cei doi razvratiti ai disciplinei, parintele Ilarion Butcure si parintele Galaction Gavrila Danciu.
Galaction Danciu a fost în cadrul manastirii Tismana.
Sursa „Mihai” ASRI, Fond „D” dosar 7755, vol, 6, f. 55 (f-v).

Reorganizarea monahismului românesc
Nota a Secretarului General D. Dogaru de la Departamentul Cultelor de pe lânga Consiliul de Ministri privind activitatea Patriarhului Justinian si problema reorganizarii monahismului ortodox din 16 septembrie 1958
Patriarhul Justinian ne-a informat ca e nemultumit de faptul ca UCEOM ar intentiona sa nu mai dea comenzi manastirilor cu începere de la 1 ianuarie 1959. El mi-a aratat ca aceasta masura lasa manastirile fara o baza materiala de sustinere. Acelasi lucru mi l-au adus la cunostinta si mitropolitii Moisescu si Firmilian.
Aceasta problema a manastirilor merita o atentie speciala. În acest sens noi am mai alcatuit si nota anexata.
1. Suntem de parere sa i se arate Patriarhului Justinian ca:
– numarul actual al calugarilor este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra (circa 5.814 azi, fata de 3.300 înainte de Cuza Voda, 2.320 în anul 1920, circa 4.000 în 1944 etc.);
– scopul comenzilor date de UCECOM a fost de a da de lucru calugarilor, de a stârpi vagabondajul si cersetoria acestora si nu acela de a da prilej staretelor de a recruta tinere fete în monahism, cum s-a întâmplat în toate manastirile;
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese – care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru (a se reaminti ce s-a întâmplat la Tudor Vladimirescu, Sihastru, Bistrita, Sâmbata de Sus, Neamt, Viforâta, cei arestati în prezent etc.);
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a examinat niciodata cresterea numarului calugarilor si al manastirilor în raport cu: nevoile reale ale bisericii, cu posibilitatile de întretinere, cu calitatea morala si cetateneasca a noilor veniti.
2. Tinând seama ca o frânare brusca în aceasta problema provoaca mari framântari necontrolabile, pentru a evita revenirea la vagabondaj si cersetorie, propunem sa se ceara Bisericii Ortodoxe urmatoarele:
a) Sinodul si episcopii sa-si asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificând art. 11 din regulamentul respectiv, în sensul ca episcopul si nu staretul sa aprobe intrarea provizorie, de încercare, în manastire.
b) Episcopii sa controleze ca noii candidati sa îndeplineasca toate celelalte conditii cerute de regulament si de canoane.
c) Sa se evite admiterea minorilor.
d) Numarul noilor admisi sa tina seama de posibilitatile de întretinere pe care le au manastirile si de nevoile reale ale bisericii – de masura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii, nu pentru piata sau export în prezent.
e) Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare.
f) Sa se excluda din monahism toti calugarii, care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic comun cu calugaria. De asemenea, sa fie exclusi si cei care nu îndeplinesc conditiile regulamentului în vigoare.
g) Sa nu fie hirotoniti preoti sau diaconi calugari care nu au studiile necesare preotilor de mir.
h) Sa se reglementeze cu strictete iesirile si învoirile din manastiri.
i) Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijin masiv si organizat al statului.
j) Sa se desfasoare o munca de sanatoasa îndrumare si orientare a calugarilor si calugaritelor, prin reorganizarea programului cursurilor monahale.
k) Sa se înceteze actiunea de recrutare de calugarite la care viseaza îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre manastire sa fie un act personal al celui în cauza, nu actiunea de promisiuni si propaganda ce se foloseste în prezent de unele starete sau calugarite.
3. În functie de îndeplinirea conditiilor de mai sus, sa se dea dispozitii ca UCECOM sa mentina provizoriu sistemul actual, însa la un volum redus cu 50% pentru a nu mai încuraja noi intrari în monahism, si pentru a evita totusi o dezorganizare brusca a manastirilor.
4. Ar trebui ca împuternicitii Departamentului Cultelor sa fie autorizati sa sprijine pe lânga organele locale plasarea în câmpul muncii a calugarilor care doresc sa paraseasca monahismul.
5. Comitetele executive ale Sfaturilor Populare, scolile, caminele culturale, sa se ocupe de toate cazurile de plecari ale minorilor în manastiri, analizând cauzele (orfani, copii prea multi la parinti, lipsa de orientare etc.), luând masuri de îndrumare a lor în vederea plasarii si calificarii într-o meserie.
6. Mitropolitii Moisescu si Firmilian, care au în cadrul mitropoliilor lor majoritatea manastirilor, sunt de acord ca problema monahismului sa fie tratata în forma de mai sus.
Patriarhul va trebui deci s-o examineze cu mitropolitii în sinod permanent.
Secretar general,
D. Dogaru
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 71-73.

Directivele ministrului Pintilie
[1958]. Adresa a Directiei Generale a Securitatii Poporului Iasi catre Serviciul Judetean de Securitate Falciu cu privire la directivele ministrului Pintilie de urmarire a preotilor cu manifestari dusmanoase.
Conform sarcinilor trasate de tov. Ministru Pintilie la conferinta de la Bucuresti. Înaintati pâna în ziua de 7 martie a.c. doua tabere de preotii cu manifestari dusmanoase de pe raza dvs. separat pentru cultul catolic si ortodox.
Manifestarile si activitatea dusmanoasa a clerului vor fi redate în mod concret si extras din materialul ce-l posedati.
Tabelele se vor înainta în trei exemplare si vor cuprinde urmatoarele rubrici:
1. numarul curent;
2. numele si prenumele preotului;
3. datele de stare civila – locul si data nasterii, numele parintilor, casatorit, copii etc.
4. Parohia la care functioneaza;
5. Functia în cadrul cultului;
6. Domiciliul – comuna, judetul, strada, numarul;
7. Starea materiala;
8. Originea sociala;
9. Apartenenta politica – în trecut si prezent;
10. Manifestari si actiuni ostile – concret;
11. Observatii.
Dat fiind importanta lucrarii, veti depune o deosebita atentie în executarea ei.
Nu se admite nici o depasire a termenului fixat.

Lt. colonel de securitate: N.V. Pandelea
Lt. securitate: S. Leterman

ASRI, Fond „D”, dosar 7755/ vol. 5, f. 297.

Dezbaterile CSIC – Biserica Ortodoxă Română sub comunism


CSIC Biserica Ortodoxă Romînă sub comunism

 Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Care erau opţiunile ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române în gestionarea relaţiei cu statul după 1945?
Cum a colaborat şi cum a rezistat Biserica sub regimul comunist ateu?

La aceste întrebări vor căută să răspundă invitaţii celei de-a doua întâlniri din seria Dezbaterilor CSIC: Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS), prof. univ. dr. Radu Carp (Facultatea de Ştiinţe Politice) şi pr. prof. univ. dr. Adrian Gabor (Facultatea de Teologie). Cu participarea extraordinară a pr. prof. Nicolae Bordaşiu, fost deţinut politic. Moderatorul dezbaterii va fi, şi de această dată, filosoful Sorin Lavric.

Scopul principal al Dezbaterilor CSIC îl reprezintă readucerea în discuţia publică a unor subiecte controversate, care modelează societatea contemporană, precum şi prezentarea unor puncte de vedere diferite asupra lor, într-o atmosferă echilibrată, argumentată şi de bun simţ. Întâlnirea va porni de la o prezentare generală a temei supuse dezbaterii, urmând a continua pe câteva direcţii sugerate de către organizatori şi moderator.

Evenimentul va avea loc marţi, 11 iunie, începând cu ora 18.00, la Biblioteca Naţională a României (Bd Unirii nr. 22), sala Mircea Eliade.

Proiectul se desfăşoară cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România şi al Grupului Filos. Recomandat de Radio Guerrilla.

Intrarea publicului este liberă.

Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU. O trezire creștină în Biserica Ortodoxă Română


Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU,

de Horia Azimioară

O trezire creştină în Biserica Ortodoxă Română

Articole relaționate

Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu

Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu

Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu


Pornind de la interesul pe care Emanuel Conțac îl arată față de Biblia Cornilescu am prezentat nu cu mult timp în urmă unele informații succinte despre tipărirea Bibliei Cornilescu în țară sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns.

Între timp am găsit informații noi, conexe cu cele prezentate anterior, motiv pentru care în acest articol voi relua și o parte din cele publicate în articolul amintit pentru o mai bună înțelegere a subiectului și a cadrului în care se desfășurau evenimentele la care fac referire. Din motivele enunțate recomand pe lângă celelalte articole ale lui Emanuel Conțac, dintre care unul poate fi accesat aici și pe cel mai recent care tratează problema dreptului de autor asupra Bibliei Cornilescu. Titlul lui Emanuel este sugestiv: Cine deține copyrightul pentru Biblia Cornilescu? Noi și interesante evoluții…

Până vom reuși să dezlegăm toate ițele problemei reiau fragmentul menționat anterior la care aduc completări noi din cadrul unui interviu al Profesorului Vasile Talpoș.

În cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.

Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea.  (Din interviu de mai jos rezultă ca acest lucru s-a petrecut la scurt timp după vizita lui Billy Graham în România și într-o anumită măsură a fost favorizat de aceasta).

Demersurile au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România.  Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu, unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.

Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș, care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987), a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice, instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia, acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.

Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.

Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.

Mai jos un fragment din interviul Profesorului Talpoș

Ca urmare a vizitei fratelui Billy Graham în România (1985) „s-a aprobat, pentru prima dată, la cererea Uniunii Baptiste, tipărirea Bibliei Cornilescu în țară. Deși fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu, a declarat că această Biblie ar fi eretică și că niciodată nu va fi aprobată tipărirea ei în țară, interesant este faptul că, atunci când ni s-a dat aprobarea, ne-a fost permis să o tipărim la Institutul Biblic al Patriarhiei Române. Personal am adus, împreună cu fr. Hușanu, președintele Uniunii, filmul de la Societatea Misionară Britanică din Londra pentru tipărirea a cinci mii de biblii.”

Daniel Gherman, „Roade confirmate de timp în așteptarea veșniciei: Interviu cu profesor dr. Vasile Talpoș” în Jurnal Teologic, volum omagial Prof. dr. Vasile Talpoș, vol. 1, nr. 1, 2002, p. 15, editat de Centrul de Teologie Baptistă București al Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București și al Institutului Teologic Baptist București

Biserica Ortodoxă în anii prigoanei comuniste


Emisiunea ”De la + la infinit” cu tema ”Biserica ortodoxă în anii prigoanei”.

Difuzată la: TVR INFO în 9 martie 2012.

Invitați: Sorin Lavric (scriitor) și George Enache (istoric). Prin telefon dna Lidia Staniloae.

Realizator: Răzvan Bucuroiu.

Patriarhia avertizează ca Biblia distribuită de Adevărul este neoprotestantă/ Răspunsul Adevarul: Este Biblia creștină, aceeași pentru întreaga creștinătate, indiferent de confesiune


Patriarhia Romana atrage atenția că Biblia distribuită miercuri de catre ziarul „Adevarul” este neoprotestanta. „Deoarece mai multi credinciosi ortodocsi au sesizat deja Patriarhia Romana cu privire la faptul ca au fost indusi in eroare de catre cotidianul Adevarul, prin oferirea spre vanzare a unei Biblii neoprotestante, solicitam acestei publicatii ca in articolele promotionale si in spoturile publicitare sa ofere informatiile corecte despre editia Bibliei pe care o difuzeaza,” se arata intr-un comunicat difuzat de agentia de stiri Basilica a Patriarhiei.

„In acelasi timp, indemnam clerul ortodox sa informeze comunitatile de credinciosi despre faptul ca Biblia vanduta impreuna cu ziarul Adevarul nu este ortodoxa si contine diferente majore de traducere fata de textul oficial al Sfintei Scripturi a Bisericii Ortodoxe Romane”, mai precizeaza Patriarhia.

Cotidianul Adevarul a inceput sa vanda impreuna cu ziarul, la toate punctele de difuzare a presei si in librariile proprii, o editie revizuita a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu, aparuta anul acesta la editura „Orizonturi” din Bucuresti.

UPDATE Adevarul Holding: Este Biblia creștină, aceeași pentru întreaga creștinătate, indiferent de confesiune

De cealalta parte, grupul de presa Adevarul Holding precizeaza, intr-un comunicat remis HotNews.ro, ca „Biblia care apare impreuna cu ziarul Adevarul este Biblia crestina, aceeasi pentru intreaga crestinatate, indiferent de confesiune”. „In nici un material de presa sau promotional Adevarul nu a pretins sau sustinut ca Biblia care apare impreuna cu ziarul este o versiune ortodoxa, catolica, neoprotestanta sau sinodala”, se arata in comunicatul Adevarul Holding, semnat de directorul general al trustului, Peter L. Imre.

Precizarile conducerii Adevarul Holding cu privire la Biblia distribuita:

– Ziarul Adevarul recunoaste si respecta rolul Bisericii Ortodoxe Romane si, in consecinta, nu doreste sa intre in polemici sau sa stirbeasca autoritatea Bisericii nationale.

– Ziarul Adevarul se adreseaza tuturor cetatenilor romani, indiferent de confesiune.

– In nici un material de presa sau promotional Adevarul nu a pretins sau sustinut ca Biblia care apare impreuna cu ziarul este o versiune ortodoxa, catolica, neoprotestanta sau sinodala. Biblia e una singura.

– Biblia care apare impreuna cu ziarul Adevarul este Biblia crestina, aceeasi pentru intreaga crestinatate indiferent de confesiune. Din punctul nostru de vedere, ea se adreseaza tuturor crestinilor vorbitori de limba romana. Diferentele de traducere si interpretare – care apar inclusiv in editiile acceptate de BOR – le lasam pe seama bisericilor si teologilor.

– „Lucrarea nu contine nici un fel de comentarii sau alte consideratii si reprezinta o traducere justa a formei originale a Bibliei. Ceea ce deosebeste aceste confesiuni sunt interpretarile pe care fiecare dintre ele le dau Bibliei. Lucrarea publicata de noi nu cuprinde nici un punct de vedere sau comentariu pe marginea textului Bibliei”, precizeaza si Editura Orizonturi, detinatoarea drepturilor de traducere pentru editia aparuta impreuna cu ziarul Adevarul.

– In completarea acestor informatii precizam ca traducerea Cornilescu a fost considerata in epoca „net superioara oricarei alte traduceri, fiind prezentata intr-o limba supla si curgatoare, care lipseste oricarei alte traduceri” (Alexandru Maianu, „Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu”).

Articol preluat de pe HotNews.ro

Comunicatul Patriarhiei Române precum și unele puncte de vedere față de acesta au fost menționate în cadrul articolului Cum au ajuns Biblia și Adevărul să-i smintească pe credincioșii ortodocși

Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia


În virtutea bunelor relaţii dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului

Patriarhul Alexei al Moscovei la conferinţa interortodoxă din 1948

Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitaţia acestuia, fiind primit la Londra ca un şef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioşilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.

Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.

Adrian Nicolae Petcu.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.html via http://istoriabisericii.wordpress.com/2011/09/04/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-in-anglia/

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania



O scurtă lămurire.

Simţesc că am datoria să arăt tuturor fraţilor români cum s-a urzit baptismul intre Romani. O şoaptă divină îmi grăieşte să lămuresc pe toţi că oameni fără suflet şi străini de neamul nostru au semănat sămânţa sectară pe pământul românesc. Nu Români, ci unguri au fost cei care au adus baptismul! Aceasta o voi dovedi în cărticica aceasta, dar voi mai dovedi că este cea mai mare ruşine pentru un neam să primească învăţături străine de sufletul său şi de tot trecutul său. Voi spulbera minciuna baptistă căci minciună este acea învăţătură care caută să-şi facă drum prin străini iar nu prin fiii neamului nostru. Dumnezeu a lăsat ca din fiecare neam să se ridice oameni harnici şi capabili a îndruma pe fraţii lor. Dar acum de curând propagandiştii străini calcă această lege firească si divină.

Cititorul va băga de seamă că propagandiştii străini zic: voi Romanii nu aţi avut şi nu aveţi oameni din sânul vostru, care să vă înveţe legea lui Dumnezeu, voi aţi trăit 19 veacuri înîntuneric şi a trebuit să venim noi ungurii şi câţiva jidoviţi americani sau americani jidoviţi ca să vă ducem llumină. Aşa zic duşmanii neîmpăcaţi. Dar ce răspundem noi? Că învăţăturile sectare ale baptiştilor sunt străine de sufletul neamului şi de legea dumnezeiască.

Cititorul să ia aminte că această lucrare este făcută pe temeiul unor studii documentate si turnate în formă de dialog spre a fi mai ducătoare la scop. Am dorit să înţeleagă chiar si cei mai puţin cunoscători de carte şi de aceea am ales această formă a expunerii. Dumnezeu să binecuvânteze munca noastră.

Arad, 10 Martie 1927

Apostoli de modă nouă.

Eu:      Bine ai venit la mine, Domnule Predicator. De mult doream să vii ca să auzi din gura mea adevărul creştin. Aşa e că D-ta eşti predicator al adunării baptiste din comuna …?

Predicatorul:     Da, Prea Sfinţite şi am venit bucuros, căci am auzit că sunteţi iscusit în cunoaşterea Scripturii. Poate dă Dumnezeu şi veţi cunoaşte că noi baptiştii învăţăm adevărul.

Eu:       Las-o mai încet cu nădejdile. D-ta eşti apostol de modă nouă, ca şi mulţi alţi predicatori. Şi nu sunteți numai  D-voastre baptiştii, căci ştii că mai sunt si altfel de predicatori. Ştii poate că sunt şi pre-dicatori adventişti, nazareni, milenişti şi alţii. Care spune adevărul?

El:       Numai acela care învăţa Cuvântul Domnului:

Eu:      Bine, dar după ce cunoşti că cineva învaţă cuvântul Domnului ?

El:       După vorbele lui care trebuie să fie în conglăsuire cu Sf. Scriptură.

Eu:      Dar nu ştii D-ta că şi predicatorul adventist se laudă că vorbeşte în conglăsuire cu Sf. Scriptură? Uite dragul meu, te întreb, oare ca cineva să fie apostol adică trimis al lui Hristos, nu tre-buie să aibă certificat de trimitere?

El:       Noi avem Prea Sfinţite dovadă de trimitere de la „bătrânii” adunărilor!

Eu:      Dar acei „bătrâni”, de unde au putere de a trimite? Chiar şi de la un muncitor se cere carte, carnet de serviciu când voieşte să fie angajat la lucru! Dar bătrânii voştri, dintre care mulţi nu ştiu nici scrie, nici citi, ce putere au de trimit pe alţii? Pot ei dovedi că Mântuitorul către dânşii a zis cuvintele: “precum m-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu Vă trimit pe voi?” (Ioan 20 v. 21).

El:       Asta n-o pot dovedi, dar pot dovedi că ceea ce învaţă este adevărat.

Eu:      Mare greşeală vorbeşti. Ascultă-mă, cugetă cum şi pe cine au ales Apostolii în locul lui Iuda : nu oricine a fost ales, cum se face la baptişti astăzi. S-a ales Matia: dintre aceşti bărbaţi care se adunau cu noi în toată vremea întru care intră şi eşia între noi Domnul Iisus….  să fie cu noi mărturia învierii lui (Fapte I v 21—22).

Deci nu oricine s-a ales, ci unul care avea legături cu Sfinţii Apostoli şi a fost martor al vorbelor şi faptelor Domnului. Prin urmare şi după Apostoli au urmat alţii, episcopii, care aveau legătura cu apostolii, cunoşteau învăţătura şi faptele lor. Această legătură nu o pot însă dovedi baptiştii. Dar poate voi, apostolii de moda nouă, ştiţi face minuni ?

El:       Nu facem minuni, dar propovăduim după cuvintele Domnului : „Mergând învăţaţi toate nea-murile….”  (Mat. 28)

Eu:      Destul, destul. Ştiu că spui cuvinte de la Matei 28, dar acele cuvinte erau adresate apostolilor, iar nu neânvăţaţilor de azi! Deci voi, predicatorii baptişti ar trebui să dovediţi cel puţin că ştiţi face minuni. Asta se cere de la un apostol. Vezi, că Sf.  Petru predica jidovilor o credinţă nouă si  pentru ca  să fie crezut a vindecat pe ologul care cerşea înaintea templului. (Fapte 3 v. 6-8). Şi baptiştii învaţă ceva nou, deci ar trebui să facă şi ei minuni?!

El:       Nu-i destulă minune că  baptismul este lăţit mai ales în America?

Eu:      Aceasta nu-i minune căci în America sunt şi alte secte cu mult mai numeroase. Dar poate au baptiştii mucenici ca biserica ortodoxă? La soborul din Niceea biserica ortodoxă avea episcopi martiri, unii cu mâna tăiată, alţii fără un ochi, de pe urma prigonirilor! Ei au mărturisit pe Hristos şi astfel erau vrednici urmaşi ai Lui, dar cum pot fi baptiştii apostoli al Lui Hristos, când nu au mucenici?

El:       Dar noi baptiştii de azi nu suferim prigoniri?

Eu:      Cum puteţi voi să vorbiţi de prigoniri? Sau îndrăzniţi a spune că faceţi ca Pavel, care purta cu răbdare temniţa? Iată marele Pavel nu a chemat pe vreun om ca să-1 scape din  închisoare !!!

Dar voi baptiştii care vă bucuraţi de libertate, chemaţi în ajutor pe nişte samsari din America având nume pocite, pe care Românul nici nu le poate rosti.

El:       Recunosc aici Prea Sfinţite că prea s-au dat americanii cu noi şi prea ne-au încălecat, ca de pildă cum s-a întâmplat cu seminarul baptist din Bucureşti. Un ziar de mare renume ca Universul (în numărul din 19 Februarie 1927) arată că acest seminar a fost scos de sub conducerea baptiştilor români. Seminarul, adică şcoala este proprietatea americanului Everett Gill, având ca director pe un alt american : Dan Hurley.

Eu:      Văd că eşti informat de cele ce se petrec, dar ştii că românii s-au plâns celor din America făcându-i de minciună? Ştii că dolarul joacă rol în baptismul românesc?

El:       Ştiu că ai noştri, adică baptiştii români s-au plâns că l-i s-au făgăduit bani din America pe lângă condiţia ca seminarul să fie al Românilor, dar la urmă americanii nu s-au ţinut de vorbă. Ştim că  plângerea aceasta s-a făcut în scris către baptiştii din America.

Eu:      Bine, Domnule Predicator, atunci cum se face că tot mai aperi baptismul, ca şi când ar veni de la Hristos?

El:       Îl apăr, pentru că  baptismul voieşte binele ţării.

Eu:      Greşeşti, dragul meu. Mai întâi ţi-am arătat că baptismul nu are predicator cu trimitere de la Hristos. Eu îţi voi arăta acum de unde vine baptismul între Români şi sunt sigur că atunci nu vei mai lăuda învăţătura lui.

Cum s-a ivit baptismul între români. Apostolii acestei credinţe.

El:       Nu aceea ne  priveşte pe noi baptiştii că de unde vine învăţătura noastră ci ca învăţătura să fie bună.

Eu:      Dar uite că voi baptiştii învinuiţi pe Dumnezeu, când spuneţi că cea de până acum, a bisericii noastre ortodoxe n-a fost bună. Adică cum? Numai prin predicatori unguri s-a milostivit Dumnezeu a răspândi adevărul tău şi la poporul românesc? Şi te întreb, Domnule Predicator, ştii că numai pe la anii 1875-1880 au auzit Românii de baptism? Cum se face că Dumnezeu nu Le-a adus mai curând aceasta învăţătură?

Domnule Predicator, te ştiu om cu minte şi prin urmare cred că eşti în stare să vezi cursa întinsă neamului românesc.
El:       Doresc să aud părerea P. Sf. Voastre, căci noi aceştia din popor nu prea le ştim toate.

Eu:      Iată care este adevărul. Foarte pe scurt îţi voi arăta ceea ce trebuie să ştie fiecare român, creştin adevărat. Să începem cu baptismul din Anglia. Abia în veacul al XVII-lea se iveşte acolo baptismul, dar prin mişcarea puritanilor, adică a prezbiterienilor care s-au despărţit de biserica oficiala a Angliei. Puritanii aceştia au înfiinţat  “sfatul bătrânilor” – pentru a conduce bisericile fără preoţi. Un pre-dicator cu numele Ioan Smith a declarat că botezul bisericii angli-cane nu e valabil şi s-a rebotezat împreună cu alţii. Totuşi, baptismul e slab până pe la anul 1689 când Oliver Cromwell i-a ajutat pe baptişti. Dar  abia după anul I691 câştigă adevărată independenţă căci în anul 1691 ei, adică  baptiştii, erau în  legături cu alte două  secte: cu prezbiterienii şi cu independenţii  (a se vedea Wetzer si Welte: Kirchenlexikon volum X, Freiburg. 1. Br. p. 362). De atunci şi până azi abia s-a urcat numărul bap-tiştilor la cifra de 404.794 membri cu 2039 predicatori şi 1008  adunări. Astăzi sunt cinci feluri de baptişti în Anglia.

El:       De ce îmi spuneţi acestea P. Sfinţite?

Eu:      Ai răbdare,  trebuie să asculţi cu atenţiune, căci baptismul din Anglia a trecut în Germania, de acolo în Ungaria, iar de aici s-au molipsit şi unii Români.

El:       Cum s-a ivit baptismul din Anglia în Germania?

Eu:      Aşa că, un neamţ cu numele Oncken – Ioan Gerhard (născut în Basel în anul 1800), a plecat în Anglia, de unde în anul 1823 o societate de misiuni l-a trimis să propage baptismul în Germania.  Acest Oncken a fost botezat din nou în noaptea zilei de 22 Aprilie 1834.

El:       Cine 1-a botezat?

Eu:      Un american cu numele Sears, dar acesta nu avea dreptul de a boteza şi mai ales noaptea. Din cauza aceasta Oncken s-a botezat din nou în 3 Sept 1837 ziua la amiază. Ţine seama bine că acest neamţ s-a botezat de trei ori şi a devenit tatăl, părintele baptiştilor nemţi.. Nu-i vorbă, mare putere avea din trei botezuri! Oraşul Hamburg a devenit centrul baptiştilor! ! !

El:       Dar cum a ajuns baptismul în Ungaria?

Eu:      Iată cum ne vorbeşte istoria: în oraşul Hamburg a izbucnit un foc puternic, care a mistuit a treia parte din clădiri. Trebuiau deci braţe de muncă şi nu-i mirare dacă şi din Ungaria s-au dus muncitori la Hamburg ca să lucreze la refacerea clădirilor. Astfel a ajuns acolo şi tâmplarul (măsar) Ioan Rottmayer care s-a împrietenit cu nemţii şi mergea la adunările baptiste. Acest ungur cu nume nemţesc (sau jidovesc?) s-a botezat cu botezul baptist de către neamţul Oncken iar în anul 1846 vine acasă la Pesta. Insă nu mult spor face cu baptismul căci – chiar şi după douăzeci de ani de muncă abia avea câţiva aderenţi. Munca lui Rottmayer a fost  continuată de un croitor cu numele   Antonie Novalc care a fost mai norocos căci a izbutit să înfiripeze câteva nuclee baptiste chiar şi în judeţul Bihor. Nu uita, Dom-nule Predicator, un lucru : baptismul a venit la unguri de la nemţi iar cel dintâi predicator neamţ a fost botezat de trei ori.

El:       Nimeni   nu   ne-a   spus  nouă  până acum aceste lucruri.

Eu:      Aceste lucruri sunt aşa dragul meu, iar eu merg şi mai departe: cei dintâi predicatori baptişti între români au fost unguri, care au găsit câţiva oameni slabi între Români. Aşa s-a întâmplat că ungu-rii au fost aceia, care au botezat mai întâi cu botez baptist pe unii Români. Si dintre toţi predicatorii români de la început şi de azi cei mai mulţi, aproape toţi, au primit botezul de la predicatori unguri. Acest adevăr îl voi dovedi acum. Cele dintâi urme despre predicatori baptişti romani  botezaţi, le  avem din anul 1888 în comuna Talpoş din judeţul Bihor. În anul  acesta apare  ungurul Kornyai Mihaly, care botează pe cel dintâi om baptist din Talpoş: pe  Onuţ  Vidican—Uciu. Cel dintâi   predi-cator  român în Talpoş a fost Onuţ Lazăr,  botezat prin acelaşi Kornyai Mihaly. Predicatorii de azi din Talpoş cu numele: Oniuţ Oicean, Teodor Negruţ şi Roman Gheorghe întâi au fost botezaţi tot de către Kornyai. Este dovedit că acest Kornyai a predicat românilor din Talpoş în limba maghiară iar un român cu numele Gheorghe Florian făcea pe tâlmaciul.

El:       Cum s-a întâmplat Prea Sfinţite că unii români au ascultat de unguri?

Eu:      D’apoi dragul meu, nu uita că Românii erau supuşi iar ungurii erau stăpânitori. Şi mai este ceva. Cei ce primeau botezul, mai băgau la buzunar şi ceva parale iar ungurii ştiau către cine şi cum să se apropie. Baioneta jandarmului ungur apăra pe propagandistul ungur şi românul NU putea zice nimic. Iată de pildă în comuna Curtici încă a venit ungurul Kornyai din Salonta şi s-a dus de-a dreptul la casa comunală. Acolo ştia că este un servitor român cu numele Teodor Clepe. Ungurul Kornyai l-a botezat pe Clepe şi l-a făcut predicator în Curtici. Iată deci şi aici isprava făcută prin Kornyai şi prin servitorul comunal Clepe. Acestea sunt adevăruri pe care le ştiu toţi locuitorii din Curtici şi le recunosc  baptiştii toţi. Tot de la unguri a primit  botezul şi fostul  predicator Radu Taşcă din Curtici.

El:       Pe cine au mai botezat ungurii?

Eu:      Ungurul Kornyai Mihaly în anul 1892 a botezat pe predicatorul baptist Teodor Leucuţa de la adunarea baptistă româna din Arad. În anul 1894 ziua de 7 Iunie a văzut botez baptist şi comuna Luguzău din judeţul Arad. În ziua aceasta, ungurul Toth Istvan din Tăut (jud. Bihor)  a botezat pe românul baptist Gheorghe Duiga din Luguzău. Acest Duiga fu pus ca  predicator, de ungurul Toth, care îl botezase. Este de observat că în comuna Luguzău baptismul se ivise încă în anul 1891 dar timp de trei ani, pană la botezul unguresc al lui Duiga, a funcţionat ca predicator ungurul Bandor Pal din Curtici!!! Este bine să se ştie că ţăranul Duiga avea trei fete şi bogat fiind, i-a succes să atragă la baptism trei tineri care apoi au devenit ginerii lui. De altfel Duiga a purtat procese cu mulţi locuitori pentru acaparare de proprietăţi şi apoi s-a„pocăit”. Pe el l-a botezat — cum văzurăm — ungurul Toth Istvan care avea de tălmăcitor pe un român din Tăut cu numele Lazăr.

El:       Mai ştiţi vre-un  botezător  ungur?

Eu:      În anul 1891 jidovul ungurit Mayer Carol din Salonta a botezat pe doi predicatori români din comuna Vădaş, jud. Arad: Bonta Petru şi Gale Ioan urgisiţi de tot poporul ca unii care s-au vândut la unguri. În anul 1898 ungurul Kornyai a botezat pe predicatorul român Teodor Sida pentru adunarea din Buteni. În acelaşi an 1898, ungurii Atila Csopjak, funcţionar de stat ungur şi învăţătorul ungur Nagy Pal din Budapesta, împreună cu Udvarneki Miklos, tatăl predicatorului ungur de azi din Buda-pesta, — au  sosit în comuna Pecica de lângă Arad şi acolo au botezat pe patru români uitaţi de sine, care sunt: Petrişor Gheorghe, Chevereşan Ioan, Vârtaci Dumitru şi Vartaci Ioan.  Această ruşine o poartă pe obraji cei ce mai trăiesc dintre predicatorii baptişti din Pecica, toţi, dar toţi botezaţi de Atila Csopjak şi acest Atila a dat ordin ca tulit-panul unguresc să fie pajura casei de rugăciune a baptiştilor din Pecica.

Ruşine şi ocară celor renegaţi, botezaţi de unguri. Până şi predicatorul Ioan Popa, seful tuturor baptiştilor din ţară s-a  botezat  de-un ungur în Cluj în 15 Nov. 1908. Să ştie toţi românii că din toţi cei 910 predicatori din ţară 800 sunt botezaţi de unguri. Dar să toarcem firul de unde l-am lăsat. Am arătat că baptistul ofigur Antonie Novak a pătruns până în Bihor. După dânsul a urmat ca propa-gandist Enric Meyer care în anul 1873 înfiinţează cea dintâi comunitate baptistă organizată în Budapesta. (A se vedea despre aceasta între altele chiar foaia baptistă: „Szeretet” (Iubirea) numărul 19 din l Oct. 1926 la p. 2-3). Este interesant a se şti un lucru ciudat. Tâmplarul Meyer este considerat de unguri ca un trimis al lui Dumnezeu. Ei păstrează şi azi catedra de pe care a predicat Meyer mai întâi. Dar ei păstrează şi Bibliile, ochelarii, condeiul, călimara, ceasornicul şi alte mărunţişuri de ale lui ca pe ceva sfânt, ca relicve sfinte. Toate aceste lucruri au fost expuse spre vedere publică la congresul bap-tist, care s-a ţinut în Budapesta în luna Septembrie anul 1926. Câtă deosebire deci între noi ortodocşii, care cinstim moaştele sfinţilor şi între baptişti, care păstrează ochelarii unui tâmplar ca Enric Meyer. Şi acest tâmplar a avut ca urmaş de propagandă mai ales pe ungurul Mihaly Kornyai, care din Salonta-Mare, unde avea sediul, făcea propagandă şi se ştie precis că în anul 1884 el a introdus baptismul între românii ortodocşi din comuna Rohani, judetul Bihor. Am  văzut că acelaşi Kornyai, despre care poporul din Bihor zice că a facut multe hoţii, in  anul 1888 a introdus baptismul în Talpoş iar la anul 1890 în Curtici. Acest Kornyai Mihaly a fost botezat în anul 1875 de către Enric Meyer, agent al societăţii biblice britanice.

Alăturea de Mihaly Kornyai, o seama de unguri de la roată s-au năpustit asupra satelor româ-neşti. Iată numele câtorva dintre ei: Mihai Toth şi Ioan Lajos tot din Salonta. Doi funcţionari de stat unguri: Atila Csopjâk şi Ludovic Bodoki de la Căile Ferate Maghiare mergeau cu bilete gratuite între Români ca sa propage baptismul. Croitorul Iosif Vlaovics, comerciantul Gromen, lăcătuşul Ioan Tatter erau cei mai mari răspânditori ai baptismului printre români.

El:       Dar Prea Sfinţite, aceşti unguri nu prea ştiau româneşte. Atunci cum predicau şi cum i-a lăţit baptismul.

Eu:      Nici americanii care au ţinut cu ungurii congres în Budapesta şi încă congres baptist, nu ştiau ungureşte, dar s-au înţeles unii cu alţii prin tălmăcitor. Tot aşa s-au găsit între români câţiva tălmă-citori, care mergeau cu ungurii din sat în sat. Ungurul vorbea mai întâi iar românul spunea pe româ-neşte. Astfel de tălmăcitori erau între alţii Gheorghe Florian din Talpoş, Mihai Brumar, Gheorghe-Crişan, Gheorghe Slav şi alţii. Aceşti tălmăcitori şi-au lăsat ocupaţiile lor de mai înainte şi primeau bani de la unguri, care au izbutit ca până la anul 1905 să facă pe 4500 (patru mii cinci sute) români din fosta Ungarie, ca să-şi lepede legea strămoşească.

El:       Dar vă rog să-mi spuneţi cum s-au purtat ungurii la început faţă de baptişti ?

Eu:      Faptele mărturisesc că la început ungurii nu au văzut cu ochi buni baptismul, dar după ce au văzut că prinde teren între Români au început să-l sprijinească. Chiar istoricul baptist ungur Attila Csopjak recunoaşte că guvernul lui Coloman Tisza, care ura pe români, a început să favorizeze pe baptişti. În anul 1892 şi-a ridicat cuvântul în parlamentul unguresc până şi deputatul ungur Iranyi Daniel, care spunea că baptiştii sunt buni patrioţi şi că „principiile lor de credinţă cu excepţia unui ritual extern, a formei   botezului, se  unesc într-u  toate cu prin-cipiile şi părerile protestante” (vezi jurnalul parlamentar, Orszaggyuesi Naplo III. 1892 p 437-441). Desigur că ungurii puteau vorbi aşa,  pentru că le da mâna. Aşa s-a întâmplat apoi că  în anul 1905 ministrul de culte maghiar Lukacs sub Nr. 77092 a recunoscut definitiv pe baptişti. Aşa am ajuns, dragul meu, ca în România Mare ungurii baptişti să umble a ne fura sufletul. Cu tot dreptul trebuia să se alarmeze mai dăunăzi ziarul Universul rverjui” (5 Martie 1927) că în Ocnele Mureşului sau Uioara (jud. Alba), cum îi spun localnicii, bap-tiştii ţin adunările de cult în biserica maghiară reformată din localitate. Şi, ceea ce este într-adevăr uimitor, adunările de propagandă baptistă se ţin în localurile amintite — biserica şi şcoala  reformată — în prezenţa preotului reformat maghiar.

Informaţia este riguros exactă, ori cât ar părea de extraordinară. Şi dacă ar fi numai atâta! Dar lucrurile sunt şi mai grozave. In oraşul Brăila, mai anii trecuţi, baptiştii ţineau adunările în aceeaşi casă de rugă-ciune cu calvinii adică cu reformaţii unguri şi chiar azi sunt fraţi de cruce. În Arad baptiştii ţin serbări laolaltă cu preoţii calvini, cum s-a întâmplat la nunta de aur a unui baptist. În alte locuri se întâmplă acelaşi lucru.

În faţa acestor cazuri noi românii să stăm oare cu mâinile în sân? Ce legătură poate fi între cultul reformat şi între baptişti? Evident, bisericească nici una, ci este o legătură de alt ordin: o legătura de interese politice asupra cărora nu mai stăruim fiindcă ele sunt limpezi ca lumina zilei. Nădăjduim, că autorităţile în drept vor lua toate măsurile cuvenite, ca această promiscuitate reformato-baptistă să înceteze.

El:       Dar Prea Sfinţite, noi baptiştii facem ceea ce zice Scriptura: „trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5 v. 29). Noi baptiştii vrem apropiere cu oamenii prin Hristos şi atunci ca ce gânduri ascunse au ungurii, nouă nu ne pasa.

Eu:      Dragul meu, noi ortodocşii nu vrem să îndemnăm la ură faţă de alte neamuri, Noi iubim pe toţi aceia, care sunt oameni de omenie, chiar  poporul maghiar, care ne-a apăsat o mie de ani, căci Mântuitorul ne-a  învăţat să iubim şi pe vrăjmaşi. Dar ceea ce nu ştiţi sau nu vreţi să ştiţi baptiştii este, că ungurii nu mai ascund planurile lor. Eu ca episcop cu inima îndurerată trebuie să o spun că conducătorii ungurilor umblau să ne dezbine. Nu vreau ca poporul meu să poarte ură faţă de unguri, dar vreau să se ştie că poporul român e dator sa se apere. Oricine îmi va da dreptate că dacă un deputat ungur ca Iranyi Daniel apără pe baptişti ştiind că face un bine maghiarismului, eu şi noi toţi românii avem dreptul şi datoria să apărăm ortodoxia şi neamul. Când un străin mă îndeamnă să-mi schimb legea părinţilor eu sunt dator să vad de ce îmi cere acest lucru. De ce îmi cere să nu mai botez pruncii, de ce cere că mă leapăd de preoţi, de ce cere să arunc crucea şi icoanele! Dar, domnule predicator ai auzit D-ta ceva despre deputatul ungur Oliver Almay?

El:       N-am auzit până acum iar cât priveşte cele ce a-ţi spus, văd că aveţi deplină dreptate!!!

Eu:      Cum nu aşi avea dreptate când şi acel deputat ungur scria într-un ziar unguresc din Arad la 25 Dec. 1913 (Aradi Kozony) că conducerea poporului român trebuie luată din mâna preoţilor. Iată între altele ce zice deputatul Almay din cuvânt în cuvânt: „Chestia naţională românească ar trebui dezlegată aşa ca poporul român să fie eliberat de sub conducerea preoţilor români. E de mare însemnătate că chestia românească, cel puţin în parte, poate fi dezlegată cu ajutorul baptismului.  Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut in judeţul Aradului. Lucrul  acesta îl ţin eu de prea însemnat, deoarece în acest chip poporul român scapă de sub conducerea preoţilor fanattzatori.  Baptiştii sunt răbdători şi trăiesc în pace cu ungurii”. După acestea ce dorinţă mai ai? Ce voieşti să mai ştii Domnule Predicator ? Pentru ce ungurii lăţesc baptismul între Români?

El:       Aşi dori să ştiu  după toate  acestea din care pricină s-au pus pe treabă ungurii ca să facă pe români baptişti.

Eu:      Lucrul e simplu şi uşor de înţeles. Ori crezi D-ta că propagandiştii unguri si-au bătut capul cu mântuirea sufletelor  româneşti?
El:       Cred că da, de vreme ce între unguri s-a ivit credinţa baptistă mai înainte.

Eu:      Vezi, aici e greşeala D-tale. D-ta nu ştii că între unguri baptismul nu a prea prins rădăcini şi ar fi fost de aşteptat ca predicatorii unguri să facă propagandă în neamul lor unguresc. Dar ce să vezi? Abia câţiva unguri s-au făcut baptişti, aşa ca de ochii lumii. E dovedit că în vechea Ungarie baptiştii unguri erau mai puţini ca cei  romani. În schimb însă între români  s-au găsit câteva coade de  topor, car au  luat bani iar pe de altă parte nu trebuia să mai plătească dare şcolară pentru susţinerea şcoalelor Ortodoxe. Ungurii au încercat sa maghiarizeze toate neamurile din jurul lor. Au introdus de pildă pe şvabii din Bănat si pe Nemţii din Sătmar în cercul politicei şi culturii maghiare, dar pe Români nu i-au putut amăgi. Azi în România Mare ungurii fac opintiri uriaşe ca şvabii şi nemţii să rămână în cercul vieţii maghiare.

Dar zadarnică e năzuinţa lor de a menţine pe aceşti neofiţi ai politicei de deznaţionalizare în situaţia lor de altă dată. Procesul redeşteptării lor naţionale e firesc şi, în Statul român, nimeni şi nimic nu-i putea împiedecă să îşi facă cursul până la capăt. Căci noi nu ne găsim în situaţia tragică a foştilor noştri stăpâni de ieri. Nu avem nevoie, ca să ne  menţinem dominaţiunea politică, să deznaţionalizăm pe nimeni în profitul nostru şi cu atât mai puţin să împiedicăm revenirea la matcă a celor pe cale de a-şi fi pierdut sufletul lor etnic si naţional în profitul maghiarimei. Aceasta fireşte, atâta vreme cât pro-cesul ce se discută nu se face cu tendinţe duşmane Statului nostru. (Natiunea – Cluj)

El:       Dar ce are a face baptismul cu şvabii si cu nemţii?

Eu:      De la ei pot lua pildă baptiştii căci şvabii şi nemţii nu s-au făcut baptişti iar Ungurii ar face mai bine să-si vadă de poporul lor si nu sa ţină congrese baptiste la Budapesta? Te întreb, Domnule Predicator ce s-a întâmplat în Sept. 1926 la Budapesta?

El:       Nu ştiu pe larg dar am auzit că au fost adunaţi acolo baptiştii din lume.

Eu:      Anul 1926 n-a adus surprize în privinţa baptismului. În 10-18 Septembrie 1920, s-a ţinut la Budapesta congresul baptiştilor din sud-estul Europei în prezenţa D-lor Dr. Mullins, preşedintele alianţei baptiste mondiale. Dr. Ruhsbrooke, Dr. Gill şi altii. Au participat şi delegaţii din România atât români cât şi unguri şi anume 5 predicatori români şi 17 predicatori unguri.

Cu ocazia Congresului baptist din Budapesta s-a spus că Ungaria este prima ţara din Sud-estul Europei în care s-a ivit baptismul. Această mărturisire trebuie reţinută, spre a se vedea limpede că baptismul poate fi chiar „patriotic”, când e vorba de maghiari. Ce mai vorbeşti acum Domnule Predicator? Ungurii se laudă la un congres din Budapesta că ei au lăţit baptismul între români! Nu numai atât. Ei după îndemnul contelui Apponyi caută să ia parte la revoluţii sufleteşti, ca sectarismul, ca apoi să poată revizui tratatul de pace.

El:       Aşa dar nu credeţi că Ungurii au voit binele Romanilor?

Eu:      Mă miră întrebarea D-tale! Dar nu ştii că ungurii au înfiinţat pentru românii de credinţă cato-lică o episcopie maghiară iar în anul 1905 au recunoscut pe baptişti ca să poată cădea românii în cursă  baptistă ? Si oare nu au căzut ?  Au căzut şi încă rău căci în adunările baptiste române sub unguri tre-buia să se cânte pe melodia imnului naţional unguresc.  Mărturisească D-1 Vasile Berbecar,  bătrânul baptist din Arad, oare este adevărat? El a tradus cântări baptiste române după cele ungureşti în anul 1913. Aşi voi acum să ştiu când au cântat baptişti români vreo cântare de-a lor cu melodia imnului naţional  român? Niciodată că s-ar fi supărat „fraţii” lor unguri că i-au trădat.

El:       Acestea au fost, dar noi baptiştii români ne-am despărţit azi de cei ungari.
Eu:      Dacă d-ta vorbeşti aşa atunci nu cunoşti lucrurile. Căci în cele mai  multe adunări si azi se admite predica ungurească.

El:       Ce dovezi aveţi ?

Eu:      Voieşti dovezi. Iată am înainte-mi revista baptistă maghiară din Oradea-Mare numărul din 15 septembrie 1926. Fii atent! În această revistă cu numele: Iubirea” la pg. 6 se zice: Poporul din Bucovina încă nu cunoaşte Evanghelia. Lucrarea  aceasta revine fraţilor din  România veche.  Munca
aici va fi
 grea, căci poporul este foarte fanatizat de bisericile ortodoxe.

El:       Şi ce voiţi să spuneţi prin aceasta ?

Eu:      Că baptiştii unguri nu-şi bat capul că doar ungurii din Ungaria cunosc sau nu Evanghelia, însă au mare grijă ca Românii  să o cunoască. Nu uita, Domnule Predicator, ca ungurii şi-au ajuns scopul pentru care au luptat, dar numai cu Românii trecuţi la baptism. In Bucovina nu-i picior de ungur, de aceea voiesc baptiştii unguri lăţirea pocăitismului şi acolo. Şi nu le place că poporul român ţine morţiş la biserica sa.

El:       Eu cred, Prea Sfinţite că prea mult vă gândiţi la baptiştii unguri.

Eu:      Dar de unde omule, statistica ne arată că peste tot abia dacă sunt 15000 de baptişti unguri cu cei din Ungaria cu tot, însă sunt aproape 30 mii baptişti români. Şi asta ar fi ce ar fi, dar mândria un-gurului nu are pereche. Iată ce spune tot foaia baptistă ungurească la pag. 6 (Nr. din Sept. 1926): În istoria misionară a ţării noastre actuale cel mat mare rol l-a avut misiunea maghiară  baptistă si putem spune că  baptismul înfloritor al României poate mulţămi fiinţa sa evangheliştilor maghiari!!

Acum  mai crezi d-ta că ungurii, care ne-au asuprit o mie de ani ne-ar voi binele cu baptismul lor?! Să creadă cine o vrea, dar sufletul cu adevărat românesc se cutremură chiar numai gândindu-se la aşa ceva. Te întreb deci Domnule Predicator, iţi ajung cele spuse de mine?

El:       Noi baptiştii ne avem ca fraţii. Şi apoi toată lumea-i dintr-un sânge, cum zice Pavel apostolul.

Eu:      Văd că e nevoia ta să te mai lămuresc. Deci ascultă. Toate naţiunile din jurul nostru se feresc de baptism. În Ceho-Slovacia sunt abia 3100 suflete, în  Italia 1762, în Bulgaria 249, în Austria 628, în  Ungaria abia zece mii, apoi să nu  uităm că în Franţa sunt numai 19 predicatori cu puţini credincioşi, (vezi chiar revistă baptistă ungurească „Iubirea”  Nr. din 15 Iulie  1923) în Elveţia 1100, etc. Adevărat că în  America sunt 6 milioane,  cu 43764  predicatori iar în Anglia sunt 404794 cu 2039 predicatori pe când în Germania sunt numai 53 866  baptişti cu 370 predicatori. Dacă socotim că în România sunt aproape 30.000 baptişti cu 910 predicatori, ajungem iarăşi la o constatare mult grăitoare.
El:       Care este acea constatare?

Eu:      Că în România s-au îngrijit ungurii şi cei cu dolari ca tot la 32 suflete si fie un predicator, pe când în Anglia un predicator are aproape 200 suflete iar în America are 137 suflete.

El:       Aceste cifre pot să fie adevărate, dar nu-i adevărat ca dolarii joaca rol.

Eu:      Poate că D-ta nu capeţi dolari, dar iată o dovadă că alţii capătă. E vorba de  predicatorul baptist maghiar Iuliu Darabonţ din Oradea-Mare, care între altele scrie în foaia baptista Szeretet (Iubirea) de la 16 Iulie 1923: „Nu putem tăcea, de la adunarea din Ward a sosit o scrisoare în care este scris: în revista „Iubirea”am cetit că uniunea baptistă maghiară din Ardeal şi-a pus de scop lăţirea evangheliei. „Adunarea noastră a hotărât că ajută cu cea mai nobilă râvnă pe fraţii săi unguri din Ardeal. In scopul acesta trimitem aici ci o sumă, din care o parte să o folosiţi pentru plata predicatorului, altă parte pentru casieria centrală a misiunilor iar a treia parte să o folosească membrii  lipsiţi ai Misiunei”.Nu trebuie să mai dovedim rolul dolarului. Doar şi seminarul baptist din Bucureşti e folosit spre scopuri antiromâneşti prin dolari Şi autorităţile noastre româneşti îi lasă pe aceşti baptişti în pace. Nimeni nu controlează ce este cu banii din America. Iată cazul cu Iuliu Darabonţ. Câte sume nu vor fi venit din America, despre care n-a pomenit, dar în anul 1923, i-a venit o sumuliţă mai măricică, strigând de bucurie „Nu putem tăcea”!!! Ce crezi Domnule Predicator, oare noi putem tăcea?

El:       Noi nu ne batem capul cu ce fac alţii. Noi ne dăm după americani că ei sunt un popor civilizat şi cult. Noi avem o grămadă de Români care mănâncă pâine americană.

Eu:      Rămâi la obiect. Nu trece la America. Acum vorbim de urmările baptismului. S-a constatat că numai în comunele româneşti se lăţeşte baptismul. Ziarul „Universul” în numărul de la 26 Febr. 1927 arăta următoarele: „Pentru a putea aprecia în toata gravitatea ei opera de destrămare a acestei propa-
gande dăm câteva date statistice, care nu au nevoie de nici un comentar. Baptismul a străbătut până azi în 212 localităţi din judeţul Bihor, în 163 localităţi din judeţul Arad, 129 localităţi din judeţul Alba, 111 localităţi din judeţul Severin, 69 localităţi din  judeţul Caraş, 60 din jud. Timis. Torontal, 78 loc. din jud. Hunedoara 55 loc. din jud. Cluj. În celelalte judeţe din Transilvania,  cucerirea baptistă este mai neânsemnată. În Basarabia au strabatut în 15 loc. din jud. Lapuşna, în 18 localităţi din jud. Tighina, în 16 loc. în jud. Cahul, în 26 loc. din jud. Ismail, în 38 loc. din jud. Cetatea Albă, în 19 loc. din jud. Bălţi, în 18 loc. din jud. Hotin. În judeţele locuite de o populaţie minoritară, cucerirea baptistă este diferită. Astfel în judeţul Ciuc cu 78 la sută populaţie maghiară, baptiştii au străbătut numai în 2 localităţi şi acestea romaneşti: Bicaz si Cirleu având doi predicatori români şi eiÎn jud. Trei Scaune cu 79 la sută populaţie maghiară au străbătut numai în 10 loc. în jud. Odorheiu cu 93 la sută populaţie maghiară, au străbătut in 21 localităţi. Acum te întreb, Domnule Predicator, mai crezi D-ta că propa-ganda cea mare în România se face de dragul poporului roman?

De buna seamă că nu mai crezi, dar atâta nu ajunge. Trebuie să ai milă de poporul maghiar, care n-a primit pământ, ci tot pământul a rămas în mâinile moşierilor cu câte zeci de mii de jughere. Şi trebuie să-ţi fie milă de acei unguri mai ales din săcuime, care nici azi nu cred în Sf. Treime, numindu-se unitari. De ce nu merg baptiştii unguri acolo între ai lor ca să facă propagandă?

El:       Noi ne ocupăm de ţara întreagă iar nu numai de o parte a ei. Evanghelia trebuie dusă în fiecare colt de ţară Şi ştiţi Prea Sfinţite ca noi o ducem şi în Basarabia prin predicatorul Averbuch.
Eu:      Deşi D-ta nu rămâi la obiect, îmi pare bine că ai amintit de evreul Averbuch şi de Basarabia. Deci D-ta crezi că acest jidov cu numele Averbuch predică baptismul spre binele românilor, te înşeli amar. El e jidov rus de obârşie iar ca să poată pescui cum îi place, s-a făcut cetăţean englez iar nici de cum român. El spune că răspândeşte baptismul între Evrei. Ce e drept el a vorbit în vre-o două adunări de evrei dar nici unul nu s-a încreştinat. Ei îşi ţin legea cu tărie. Atunci vicleanul de jidov s-a îndreptat spre oile cele (pierdute zice el) lesne crezătoare ale moldovenilor şi îi învaţă pe ei a-şi părăsi legea, şi a trece la pocăiţi, ca şi el e pocăit…. Un tovarăş al lui, tot evreu, – l-a dat însă de gol spunând unui român din Basarabia: D-ta crezi ca Averbuch s-a lăsat de legea evreiasca? Tare te înşeli. Mănâncă şi el o bu-cată de pâine şi încă o pâine bună, pentru că îl cred câţiva proşti!!!

El:       O fi cum ziceţi, Prea Sfinţite, dar şi alţii mai predică iar nu numai Averbuch.

Eu:      Aici ai dreptate. Chiar citesc în Nr. 25 de la 5 Febr. 1927 al ziarului România Nouă din Chişinău, că din pricina îndreptării Calendarului, mulţi baptişti speculează situaţia. Ei îsi pun ochii pe câte o familie mai neorientată şi fac cunoştinţă cu membrii familiei aceleia. Agentul baptist începe a cerceta acea familie având convorbiri biblice cu ea, în momentul convorbirilor prieteneşti, agentul caută să plaseze doctrina lor arătând-o superioară, cetind părţi din Biblie şi literatură specială, stă-ruind să provoace curiozitatea casnicilor, pregătind astfel în familie o atmosferă prielnică, pentru alte expe-rimente mai serioase.

Pentru a impresiona şi mai mult familia, agentul îi propune acesteia să vina într-o seară cu amicii săi „cântăreţi buni”, pentru o mica distracţie, exprimându-şi dorinţa ca familia să invite cât mai mulţi cunoscuţi. Obţinând consimţământul familiei, agentul, fie bărbat, sau  femeie, se prezintă în ziua fixată în societate, un grup de tineri baptişti cu instrumente muzicale: balalaici, mandoline, ghitare, etc. Această orchestră baptistă, cântă ore întregi, cu multă artă diferite melodii. Cu acest prilej misi-onarul sectant, vorbeşte în contra bisericii oficiale, aducând insinuări la adresa ei. Atacul cade în sufle-tul celor prezenţi şi adormiţi de cântarea sirenelor baptiste, ca nişte scântei în paiele uscate de arşiţa verii, provocând o gravă zdruncinare, o adevărată revoluţie în conştiinţa religioasă a ortodocşilor  prezenţi. Dacă mai adăugăm la aceasta ura şi învrăjbirea faţă de biserica oficială de care sunt animaţi cei prezenţi, ne putem închipui uşor sentimentul general cu care ei părăsesc adunarea de muzica im-provizată. Ei nu părăsesc adunarea numai cu ecoul cântărilor şi al predicei, ei duc cu sine şi broşuri speciale, precum şi Noul Testament, subliniat în anumite locuri de mâna misionarului sectant şi în special acele explicate de dânsul intenţionat în favoarea baptismului. Dar această mişcare nu izvorăşte din oarecare trebuinţă sufletească a neamului!

El:       Dar din ce izvorăşte atunci?

Eu:      Din ura faţă de tot ce e românesc. Ardealul îi doare pe duşmani şi Basarabia şi Bucovina. S-au năpustit asupra acestor teritorii româneşti ca lăcustele. Dar poporul român ştie următorul adevăr: că baptismul nu izvorăşte dintr-o necesitate sufletească a poporului românesc, a cărui viaţă religioasă s-a cristalizat în formele creştinismului oriental. Ci este o importaţie străină. Străină de tradiţiile noastre, de mentalitatea noastră şi mai ales străină de marile noastre interese naţionale. De aceea activitatea misionarilor baptişti trebuie urmărită de aproape cu cea mai mare atenţiune şi trebuiesc luate, pană nu e târziu, toate măsurile legale de apărare şi conservare a admirabilei discipline morale a neamului. (Ziarul „Universul”)

El:       Prea Sfinţite: eu nu înţeleg de ce este bun baptismul în America iar la noi la români nu. Doar ce e bun are valoare pretutindenea. Pavel apostolul zice: „De aceea fraţii mei, câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite…. aceste să gândiţi! (Filipeni 4 v. 8).

Eu:      Dar tot Sf. Pavel zice şi tot în acea epistolă către Filipeni: „Cele ce aţi învăţat şi aţi luat, şi aţi auzit şi aţi văzut întru mine, acestea să le faceţi” (c 4 v. 9). Prin urmare trebuie să ţinem cele ce le-am învăţat iar nu învăţături noi. Învăţătură nouă este să nu-ţi mai faci cruce, după ce înaintaşii tăi şi-au făcut timp de 19 veacuri. Poporul acesta românesc îşi respectă trecutul său şi nu poate să mai rabde ca nişte nesocotiţi să ardă crucea, să arunce icoanele, să nu se cunune la biserici, să hulească biserica şi câte altele. Noi Românii ortodocşi încă avem preoţi şi biserici în America, dar nici unuia nu-i trece prin gând să-şi bată joc de baptişti sau de altă confesiune din America, precum fac la noi baptiştii, care nu fac altceva decât ne hulesc biserica. Dovezile noastre sunt nenumărate. Ei în adunări chiar la pre-dică fac pe departe amintire de ortodocşi, ca cei prezenţi să înţeleagă. De curând au fost prinşi că în adunările din Bucureşti huleau biserica ortodoxă. Dacă baptiştii simt că nu-i nici un strein între ei, vor-besc in largul lor despre biserica ortodoxă iar când cineva e de faţă, tac mulcom despre noi. Ameri-canii să nu se mire că la noi în ţară ne apărăm legea căci aici poporul în trecut a avut o credinţă, un suflet. La noi biserica era totul iar nu ca în America unde nu există omogenitate, nu există unire în cugete şi în simţiri. În America s-au adunat tot felul de naţii din alte ţări cu credinţe diferite, dar nu tot aşa este la noi. La noi nu sunt cinci sute de secte ca în America şi deci nu-i mirare, că baptistul e con-siderat ca vrăşmaş al ţării şi bisericii, căci ţara e una cu biserica. Nu poate zice nici un american că cineva e vrednic de iertare când face pe baptistul şi aţâţă poporul. Un baptist cu numele Gheorghe Vunvulea, din judeţul Târnava-Mică, a spus în anul 1912 că pământul numai atunci se va împărţi, când va veni comunismul propovăduit de baptişti!! Iată deci un baptist cum înţelege baptismul. Un predicator din Radna (jud. Arad) a spus în anul 1922 că eroii căzuţi pe câmpul de luptă sunt păcătoşi iar baptiştii sunt virtuoşi. Ambii au fost pedepsiţi, dintre cari cel dintâi a stat 8 zile in închisoare. Aceşti oameni încă au avut curajul să ceară a fi înmormântaţi în cimitire ortodoxe. Iată ce îndrăzneală. Ungurii i-au sprijinit ca să-şi facă adunările în apropierea bisericilor ortodoxe ca să ne provoace. Ade-vărul acesta îl dovedeşte starea de fapt, ori cât ar minţi baptiştii, căci în adevăr capiştile baptiste sunt tot pe lângă bisericile noastre.

El:       E foarte frumos Prea Sfinţite că apăraţi biserica ortodoxă cu îndârjire dar nu-i mai puţin ade-vărat că adevăraţii creştini trebuie să se iubească unii pe alţii.

Eu:      Desigur, dar ura o propagaţi  Dv. si nicidecum noi, care numai ne apărăm neamul şi trecutul. Un ziar din capitală: ”Cuvântul” în numărul din 2 April 1926 scrie că trebuie să ne apărăm spre a nu ni se fura turma încredinţată nouă… Dar chestiunea ne interesează şi sub raportul politic. Subminarea bisericii înseamnă subminarea unităţii sufletului naţional consacrat istoriceşte în formula culturală a ortodoxismului. Ortodoxismul e azi ca un frunziş, forfecat de omida sectară.  Cine ţine la unitatea sufletului românesc, cine e încredinţat că aceasta unitate e simbolic şi istoric înfăţişată în aşezământul ortodox e dator să procedeze la o energică deparazitare.

Acelaşi ziar spune cu toată dreptatea că fără de unitatea etnică, în condiţiile  date, – unitatea de   credinţa este imposibilă. Şi mai spune ceva ziarul  „Cuvântul”: propaganda sectară este de o mie de ori mai primejdioasă decât propaganda comunistă.

El:       Să vorbim mai mult despre Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum el se găseşte în Sf. Scriptură. Să vorbim de mântuire iar nu despre rolul naţional al bisericii, căci ce folos că umblă cineva în port naţional, de pildă, iar în sufletul lui nu are pe Hristos.

Eu:      Aici nu mă mir de ceea ce spui. Nu şi iată pentru ce: voi baptiştii vă arătaţi buni creştini, dar vă întreb unde este bunătatea voastră? Voi v-aţi despărţit de trupul neamului şi nici la sărbătorile  naţio-nale nu mai intraţi la bisericile noastre, însă în acelaşi timp vă adunaţi la Budapesta cu ungurii spre a vă bate joc de neam şi de ţară. Este adevărat că voi nu prea vorbiţi de naţionalism, căci predicatorii voştri din ţărani îmbrăcaţi ţărăneşte s-au transformat în predicatori cu straie nemţeşti plătite cu dolari.  Voi nu iubiţi sufletul neamului căci dacă 1-aţi iubi nu aţi fi fugit din biserică, ci aţi fi rămas acolo. Voi nu faceţi ca Mântuitorul venind la cei bolnavi sufleteşte, căci înşivă sunteţi bolnavi şi nu vedeţi. Voi  ziceţi că noi ortodocşii suntem păcătoşi. Las’ că nu voi sunteţi chemaţi a spune aşa ceva, ci urmaşii lui   Hristos în serviciul preoţesc au căderea aceasta. Când Sf. Iacob zice: ”multe greşim toţi”  cum aş putea zice eu că suntem fără păcate, dar atunci voi pentru ce faceţi pe doftorul care-şi bate joc de chemarea sa ? Da, da, voi vă numiţi doftori, dar nu vă ţineţi de ceea ce Mântuitorul zice: „n-au  trebuinţă cei să-nătoşi de doftor, ci cei bolnavi” (Marcu 2 v. 17). Voi doftorii staţi şi vă rugaţi numai între sănătoşi şi mântuiţi, cum ziceţi că sunteţi. Dar un glas al trecutului vă  grăieşte vouă prin mine care sunt chemat a vă aduce iar la calea cea bună: de ce vă băteţi joc de credinţa moşilor şi strămoşilor noştri? Avem dovezi scrise chiar din anul1408 după Hristos că pe aceea vreme nu numai în vechiul regat, dar şi în Ardeal legea ortodoxă era păstrătoarea neamului. In anul l408 mănăstirea de la Sârgeorgiul de pe Streiu… a fost închinată sfântului Gheorghe de boierul român Laţcu şi soţia sa Nistora, şi boierii ro-mâni Chendereş şi Vlaicu. Aceşti boieri acum 500 de ani erau ortodocşi şi împreună cu ţăranii um-blau în costum naţional, precum a comunicat aceasta Academiei Române marele învăţat Nicolae Iorga în anul 1920. Aceşti vechi români ca şi înaintaşii lor aveau preoţi, cărora se spovedeau şi de la care se împărtăşeau. Şi nici poveste că pe acea vreme să fi fost vr-un picior de baptist. Dar te întreb, crezi D-ta că pe vremea aceea românii erau creştini buni?

El:       Cred!

Eu:      Ei, iată îmi pare bine că vii în brazda cea bună. De aceea iată îţi mai spun ceva din trecut. Po-porul cu preoţii s-a împotrivit în suta a şaptesprezecea învăţăturilor lui Calvin, venite tot prin unguri, iar mai târziu celor catolice, venite tot prin unguri. Poporul românesc prin biserici se simţea una şi înainte de a fi România Mare. Episcopii şi Mitropoliţii ardeleni se sfinţeau în Ţara Românească. Destul e să amintim că Sava Brancovici s-a sfinţit ca mitropolit în anul 1655 la Târgovişte de către mitropolitul Ştefan. Voieşti poate să ştii ca domnitorul Neagoe Basarab a fost unul din ctitorii bisericii Sf. Nicolae din Braşov? Petru Cercel a înălţat tinda de piatră, Aron-Vodă al Moldovei în anul 1591 a desăvârşit lucrările bisericii din Braşov. Doi preoţi din Braşov, români ortodocşi întâmpină pe Mihai Viteazul în anul 1599 când intra marele voivod în Braşov. Marele Mihai poartă grijă de biserică şi popor. Nimeni nu se găseşte să vină cu baptism ca să   mântuie  neamul  românesc. Ştefan Tomşa   Domnul Moldovei în anul 1613 la Sf. Marie mare ascultă slujba în biserica română ortodoxă din Braşov. În anul 1690 domnitorul Constantin Brâncoveanu, — după lupta de la Zărneşti,   —   ia   parte   la slujbă în aceeaşi biserică. Şi câte nu s-ar putea spune !!! Dar ajunge să mai amintim numai sufe-rinţele poporului român alături de preoţi până în anul 1918. Cine nu cunoaşte acele suferinţe? În anul   1916 când   eram închis de unguri  într-o temniţă din Cluj, alături într-o tindă erau ghemuiţi vreo zece fraţi preoţi ferecaţi în lanţuri!! Acesta e un adevăr despre care aducem dovezi din cărţile ce s-au scris. Şi voi veniţi acum şi vă adunaţi la Budapesta spre a face planuri cum aţi putea despărţi poporul  de preoţi? Mare crimă aveţi pe conştiinţă pentru sufletele lesne credincioase pe care le-aţi înşelat. Mare osândă veţi lua căci: „vai omului aceluia prin care vine sminteala”. Blestemat va fi de Dumnezeu cel ce nu se întoarce la calea cea bună. Ocară mare şi grea cade pe cei, ce îşi trădează interesele neamului. Şi precum soarele răspunde furtunei cu raze frumoase, şi noi răspundem cu iubire celor ce ne unesc pe noi. Ne rugam lui Dumnezeu pentru binele tuturora şi nu ne ruşinăm a-i numi „fraţi” chiar şi pe acei Români, care ca mâine îşi vor da seama că au greşit.

El:       Timpul e cam înaintat Prea Sfinţite. Ar fi bine ca să continuăm mâine având în mână şi Sf. Scriptură. Aşi vrea mai ales să vorbim ceva despre Sf. Scriptură şi despre botezul pruncilor.

Eu:      Bucuros. Vino deci mâine şi cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduiesc că vei recunoaşte deplin greşeala în care ai căzut.

 

Pocăiţii şi Sf. Scriptură.

Eu:      Bine-ai venit, Domnule Predicator. Baptiştii se tot laudă că ei cunosc bine Sf. Scriptură şi afară de dânsa nu voiesc să ştie de nimic. Te întreb acum cine vorbeşte mai întâi, de toate cărţile Noului Testament aşa cum sunt azi adunate ?

El:       Nu ştiu.

Eu:      Nu-i mirare că nu ştii. Îţi spun eu. Un preot cu numele Origen care a trăit intre anii 185—254 după Hristos. Dar şi după dânsul erau mulţi care trăgeau la îndoială vrednicia de credinţă a multor cărţi ale Noului Testament. Abia la sfârşitul sutei a patra după Hristos au încetat îndoielile şi cărţile Noului Testament formează aşa numitul Canon al Noului Testament. Mărturie despre aceasta avem pe Sf. Atanasie. Efrem Sirul şi alţii. Biserica prin episcopii, prin scriitorii ei, prin bărbaţii ei renumiţi a
fixat care sunt acele cărţi. Şi aceşti oameni ai bisericii erau episcopi şi preoţi iar voi baptiştii îi neso-cotiţi. Ei credeau cum credem noi azi, dar voi baptiştii nu mai vreţi azi să ştiţi de ei şi urmaşii lor de azi. Rău faceţi că ei au stabilit care cărţi alcătuiesc Sf. Scripturi.

El:       Să trăiţi, Prea Sfinţite! Citesc de multe ori cuvintele Sf. Pavel: „Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţături, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciunea cea spre dreptate” (II-Tim. 3 v. 16). Vă întreb Prea Sfinţite, pentru ce nu cetesc oamenii Sf. Scripturi?

Eu:      Cunosc locul acesta, iubitul meu, el se găseşte şi în mărturisirea de credinţă a baptiştilor tocmai pe pagina întâia, ca şi când înainte de baptişti nimeni nu ar mai fi ştiut de acele cuvinte! Dar bine omule, noi ortodocşii nicăieri nu oprim citirea Sf. Scripturi, ci cerem ca citind-o să ceri de la preot tălmăcire acolo, unde nu eşti lămurit Şi mai bine zis de la biserici trebuie să ceri lămurire când nu înţelegi. Căci de citit, toţi pot să o citească, dar nu toţi au drept să o explice.

El:       Bine, dar cuvintele apostolului sunt lămurite, arătând că Scriptura este singurul izvor de credinţă.

Eu:      Greşeşti, că apostolul grăieşte aici numai despre cărţile Vechiului Testament, pe care Timotei le cunoştea din pruncie, deci după judecata baptistă ar urma ca numai cărţile Vechiului Testament să fie luate ca dreptar al credinţei. Deci despre altceva e vorba la II Tim. 3 v. 16 şi anume: „vor veni oameni cu credinţe greşite (vers 13) to Timotee să petreci întru cele ce te-ai învăţat (vers 14) din pruncie dar să rămâi credincios şi scripturilor învăţate, căci orice învăţătură sfântă e folositoare. Deci nu-i vorba aici de Scriptură ca izvor unic (singur) al credinţii. Şi poate ceva să fie folositor, dar nu însemnează că e şi de ajuns. Trenul e folositor, dar dacă de la o gară anumită până în sat nu mai este cale ferată, atunci mai mergi şi pe jos sau  cu căruţa, dar trenul nu ajunge.

El:       Da Prea Sfinţite, însă uitaţi că Scriptura a fost aşa chip insuflată de Duhul Sfânt ca  învăţăturile ei să fie depline ?

Eu:      Ce dovadă aveţi? Eu ştiu care este dar voiesc să văd că după locul de mai sus, ce fel de loc mai aduceţi ca dovadă? Să vedem ştii?

El:       Şi avem mai adevărat cuvântul cel proorocesc: la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări întru inimele voastre. Aceasta mai întâi ştiind că toată proorocia Scripturii cu a sa dezlegare nu se face, pentru că nu prin voia oamenilor s-a făcut cândva proorocire, ci purtându-se de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru l v. 19—21).

Eu:      Aici încă nu este nici o probă că Sf. Scriptură e unic izvor de credinţă.  Sf. Petru le aduce    aminte credincioşilor că deoarece el va muri nu peste multă vreme, ei, credincioşii să-şi aducă aminte (vezi cap. l v. 15) de el că i-a învăţat adevărul iar nu basme. Apostolul îi roagă ca să-şi aducă aminte că a vorbit ca unul ce a văzut pe Hristos, pentru care an adeverire şi în scrierile proorocilor, care an proorocit cele văzute acum de aceia, cărora Petra le scrie. Prin urmare cum  veniţi voi baptiştii să spuneţi că Sf. Scriptură e singurul izvor de credinţă? Eu vă pot dovedi cu multe locuri că şi predania este un asemenea  izvor, dar cine nu ştie ce zice Pavel: „Să vă feriţi voi de tot fratele, ce   umblă  fără de rânduială, şi nu după predania care a luat de la noi ? (II Tes. 2 v. 15 apoi Ioan 20 v. 30, Ioan 21 v. 25 etc., etc.). Dar scopul meu aici nu este acela de a vă dovedi pe larg că şi Predania este izvor de credinţa, ci că voi baptiştii nu vă ţineţi de ceea ce spuneţi. Ca să fiu bine înţeles: iată voi dovedi că voi care ziceţi că faceţi numai ce este în Scriptură, lucraţi şi în afară şi chiar în contra Scripturii Sfinte!

El:       Cum aceasta?

Eu:      Este adevărat că la baptişti după ce e botezat fiecare este primit în adunare ca membru prin votare?

El:       Da, aşa este !

Eu:      Unde este scris ca să votaţi ?

El:       Nu stă scris în Scriptură.

Eu:      Şi eu zic tot aşa. Iată, acum vorbeşti bine.

El:       Dar aceasta e o abatere simplă.

Eu:      Dar de unde luaţi voi întreita cufundare la botez ?

El:       Adevărat că nici despre aceasta nu sunt urme în Sf. Scriptură.

Eu:      Bine zici, dar pe lângă că aici aţi furat predania noastră, voi nu toţi vă cufundaţi de trei ori! Iată eu am în mână o mărturisire de credinţă, adică un Catehism al baptiştilor, unde se zice că ajunge o
singură cufundare. Aceasta este împotriva Scripturii.

El:       Dar noi ne cufundăm de trei ori.

Eu:      Unii, dar alţii nu. Adevărat că aveţi Catehism în care se vorbeşte de trei cufundări, dar adevărul este că aţi tradus de la unguri o carte de credinţă baptistă şi acolo se vorbeşte despre o singură cufun-dare. Foarte trist că la voi un lucru de culoare albă este şi alb şi negru!!! Voieşti să te mai întreb ceva?

El:       Voiesc.

Eu:      Unde stă scris că în adunare cate unii drept pedeapsă trebuie să stea în fund şi prin colţuri?

El:       Nicăieri.

Eu:      Unde stă scris că atunci când se ceartă baptiştii dintr-o adunare, trebuie să meargă la ei preşe-dintele unei Uniuni spre a-i împăca?

El:       Nicăieri, dar aşa e cum spuneţi.

Eu:      Unde stă scris în Sf. Scripturi că la rugăciune să vă întoarceţi cu faţa către răsărit?
El:       Nicăieri.           .

Eu:      Unde stă scris ca fiecare poate tălmăci  Scriptura ?

El:       La Matei 28 v. 19

Eu:      Foarte greşit De aici rezultă numai atât că apostolii şi urmaşii legiuiţi să predice să înveţe, dar nu toată lumea. Şi când unii învaţă, alţii trebuie să asculte, căci nu toţi ştiu nici chiar citi şi astfel cum   vor învăţa pe alţii? Te întreb, Domnule Predicator cunoşti D-ta toate pietrile?

El:       Nu.

Eu:      Vezi aşa este şi astfel ţi s-ar putea întâmpla ca găsind o piatră scumpă şă o arunci, precum şi în Sf. Scriptură dacă nu te pricepi, poţi să răstălmăceşti. Citim şi la II Petru cap. 3 v. 16: între toate epis-tolele sunt unele cu nevoie a se înţelege pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le, răsvrătesc ca şi pe cele-lalte Scripturi spre a lor pierzare.

El:       Noi fraţii nu răstălmăcim.

Eu:      Bine că ai spus cuvântul „frate”. Voi ziceţi aşa numai baptistului, dar ascultă, în Corint erau trei partide între creştini: unii ai lui Petru, alţii ai lui Pavel, alţii ai lui Apolon. Totuşi Pavel pe toţi îi numeşte fraţi. Apoi fraţi îi numeşte în epistola către Evrei, deşi unii se legau mai mult de ceremoniile legii vechi.

El:       Recunosc, aşa este, deci eu de azi înainte voi zice şi către alţii „frate.”

Eu:      Bine, acum încetul cu încetul vom fi perfect înţeleşi. Te întreb însă ştii ce este: Duminica baptismului?

 

Între Niceea şi Budapesta.

El:       Nu ştiu, încă nu am auzit.

Eu:      Apoi ce predicator eşti D-ta?

El:       De, Prea Sfinţite, de aceea am venit doar aici ca să mă luminez.

Eu:      Iată în 19 Sept 1920 baptiştii adunaţi la Budapesta au hotărât un lucru interesant: Foaia baptistă ungurească: “Szeretet”  în  numărul din l Noemvrie  1926 zice: „Conferinţa de încheiere a hotărât ca în fiecare an, în prima Duminică din Februarie toţi baptiştii să se roage pentru Alianţa mondială şi ţin serviciu divin despre însemnătatea ei!! Foaia „Farul Mântuirii” a baptiştilor români, în numărul 3 din februarie 1927 încă vorbeşte despre aceasta Duminică, dar nu vrea să spună că unde s-a decis serbarea acestei Duminici. O spunem noi din nou: s-a decis la Budapesta.  Şi oare de ce s-a hotărât acest lucru şi ce este Duminica baptismului?

Ascultaţi Români buni ce zice chiar foaia baptiştilor Români: „În unele ţări, cauza libertăţii religioase nu este câştigată; credincioşii de confesiune baptistă sunt persecutaţi. In Rusia bolşevicii nu lasă în ruptul capului pe fraţi să predea religia copiilor. În România, unele case de rugăciuni sunt închise şi lucrătorii Evanghelici sunt opriţi de autorităţi de a-şi face datoria. Unii au fost  maltrataţi şi alţii au fost aruncaţi în temniţă pentru credinţa noastră nou-testamentală. Deci la Duminica baptis-mului să ne rugăm pentru baptiştii din Rusia şi România.”

Adevărat că se aduc şi alte motive pentru aşezarea acestei Duminici, dar motivul principal este că în prima Duminică din februarie toţi baptiştii din lume să se roage pentru triumful Budapestei, adică lăţirea baptismului în România. Aşa ceva e prea dureros! S-a dat circulară de către d-nii Mullins şi Ruhsbrooke (Raşbruc) ca pe baza hotărârii de la Budapesta să se serbeze Duminica baptismului!!! Ce zic oare toţi creştinii cu bun simt? La Niceea s-a apărat dreapta credinţă contra lui Arie iar la Budapesta s-a dat semnalul de luptă contra Românilor, ca să nu mai stea în credinţa de la Niceea, ci să se facă baptişti. La Budapesta, la Budapesta a dus dolarul american pe unii Români uitaţi de sine, ca acolo ca ungurii să aşeze Duminica baptismului.

El:       Aveţi  dreptate Prea Sfinţite. Acum văd că aţi dovedit cu documente chiar de ale baptiştilor, nenorocirea la care poate să ducă baptismul. Dar aşi dori să mai aud de la P. Sf. Voastre ceva despre botezul pruncilor.

Ceva despre botezul pruncilor.

Eu:      Mă bucur, de dorinţa D-tale, căci şi aşa aveam ceva de spus despre aceasta şi anume lucruri care nu se cuprind în lucrările mele de până acum împotriva baptiştilor.

El:       Cu ce dovediţi din Sf. Scriptură botezul pruncilor?

Eu:      Între altele cu locul de la Ioan 3 v 5: ”De nu se va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va putea să între întru  împărăţia lui Dumnezeu”. Aici dragul meu nu se face deosebire între prunci şi neprunci,  aici e vorba de fiecare  persoană în orice vârstă s-ar găsi căci de aceea se spune: „cineva”. Aici nu se zice nimic de vârstă. Nu se zice: dacă nu se va naşte cineva din apă de la 16 ani în sus !! Ascultă deci: Dumnezeu a poruncit un botez obligator pentru toţi şi pe fiecare la orice vârstă 1-a făcut capabil să ia botezul!

El:       Cum? Chiar şi un copil? Dar nu zice Marcu: «Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui”? (16 v. 16), Adică nu trebuie să crezi mai întâi şi apoi să te botezi ?

Eu:      Lasă omule locul acesta, căci e de tot prea cunoscut nouă. Voi baptiştii vă legaţi de un loc, de locul acesta şi îi daţi interpretare greşită, făcându-l temelie la o nouă credinţă, căci aceasta vă este temelia. Din comoara cea mare a descoperirii divine voi prindeţi cu privire la botez mai ales locul acesta despre botez cu toate ca nici nu daţi botezului nici o însemnătate. Dar dacă voi ziceţi aşa iată vă arăt din Sf. Scriptură că şi pruncii cred. Iată ca zice Matei 18 v. 6. „Iar cine va sminti pe unul din aceşti mici ce cred întru Mine”. Poftim deci Domnule predicator şi botează-ţi pruncul căci însuşi Mântuitorul spune, că ei cred.

            Numai de-ar  înţelege toţi baptiştii acest lucru. Iată tot Mântuitorul zice: Aşa nu este voia înaintea Tatălui vostru celor din ceruri, ca să piară  unul  dintre aceşti mici” (Matei 18 v. 14) Dar  voi baptiştii ziceţi că copil, că  pruncii nu au păcate. Uite! Domnul spune că au, ba chiar viaţă spune că au. Ai auzit poate că prunci de zece ani au ucis pe fraţii lor, etc. De aceea trebuie şi ei să se boteze, mai ales că la Ioan 3 v. 5 se spune anume că fiecare trebuie să se nască din apa şi din Duh.

El:       Eu cred acum Prea Sfintite, eu sunt convins că biserica ortodoxă are dreptate, dar baptiştii spun că la Ioan, 3 v. 5 sub cuvântul apă ar fi să se înţeleagă: „Cuvântul” lui Dumnezeu.

Eu:      Dragul meu în unele locuri aşa este, de pildă când Domnul zice Samarinencei: „Cel ce va bea din apa, pe care eu voi da lui” (Ioan 4 v. 14) de sigur e vorba de cuvântul lui Dumnezeu. Dar la Ioan 3 v. 5 propoziţia şi legătura vorbelor arată ca e vorba de înţelesul adevărat al apei.

El:       Dar Prea Sfinţite oare, ortodocşii pentru a dovedi botezul pruncilor nu se referă şi la Ioan cap. 2 v. 12 şi 13? Iată ce zice acest loc: „Scriu vouă  fiilor că se iartă vouă păcatele, pentru numele Lui. Scriu vouă părinţilor că aţi cunoscut pe Cel ce este din început. Scriu vouă tinerilor că a-ţi biruit pe cel viclean. Scris-am vouă pruncilor că a-ţi cunoscut pe Tatăl.

Eu:      Din ceea ce spui D-ta ne legăm mai ales de cuvintele din urmă : „Scris-am vouă fraţilor că aţi cunoscut pe Tatăl”. Baptiştii spun că aici e vorba de stare sufletească iar nu de vârsta vieţii trupeşti. Şi
greşesc căci cuvintele: fii, părinţi, tineri, prunci, arată deosebire de vârstă. Pruncii fiind ei cunosc pe Tatăl prin părinţi şi tocmai botezul le dă facultatea adică putinţa aceasta. Sfântul Pavel zice către Timoteiu: „din pruncie sfintele Scripturi ştii”. (II Tim. 3 T. 15). Totuşi baptiştii nesocotesc pruncia aceasta cu totul.

El:       Aşa fac baptiştii şi mai ales nu recunosc că părinţii şi naşii ar putea ceva în numele pruncului, dar văd prea bine ca rău fac.

Eu:      Sigur că rău fac. Ei recunosc că un bărbat necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă prin bărbatul credincios (I Cor. 7 v, l4), dar nu voiesc a recunoaşte că părinţii ar putea face ceva pentru fiii lor. Aici e greşeala baptiştilor. Baptiştii spun că la I Cor. 7 v. 14 e vorba de copii nebotezaţi şi ei totuşi sunt sfinţi, deci nici nu au lipsă de botez. Dar noi ortodocşii zicem pe scurt:
dacă aici ar fi vorba de aceea ca pruncii să nu fie botezaţi căci sunt sfinţi, — atunci nici soţii să nu mai fie botezaţi, decât cel mult unui căci şi aşa celălalt se sfinţeşte de la el. Dar desigur aceasta ar fi o con-
tradicţie. De aceea nu vă mai luaţi după anumite locuri din Sf. Scriptură spre a le tălmaci rău. Eu vă aduc înainte un lucru: Mântuitorul a făgăduit pe Duhul Sfânt care va povăţui pe creştini la tot ade-vărul. Deci nu putem presupune că Duhul Sfânt v-ar fi povăţuit bine numai  pe voi pe baptiştii iar pe toţi ceilalţi creştini din lume i-ar fi lăsat să greşească botezându-şi pruncii.

El:       Aşa e Prea Sfinţite, aveţi dreptate.

Eu:      Îmi pare bine şi te rog să spui baptiştilor cu care vorbeşti, să nu mai fure din cărţi ungureşti dovezi pentru părerea lor. Uite: un ungur din Budapesta cu numele Reichert în anul 1925 a tipărit o broşură în Budapesta pe 43 pagini (Botezul  Credinţei — A   Hivokeresztseg) iar baptiştii români scot din ea dovezi pentru rătăcirea baptistă.  Şi păcat că fac aşa. Căci mai mare este darul lui Dumnezeu decât oricecredinţă  pe care o  are omul.  Darul lui Dumnezeu îl respingeţi voi  când nu lăsaţi pruncii la botez. Dar nu numai atât Credinţa singură nici nu mântuieşte. Căci zice Sf. Apostol Iacob: „Şi dracii cred dar se cutremură” (2 v. 19). Apoi voi baptiştii spuneţi că botezul încă nu mântuieşte!! Voi vă legaţi de credinţă dar iată ce am spus eu unui alt baptist: în persecuţiunea cumplită îndreptată în Japonia împotriva creştinilor, prunci de cinci  ani au suferit de bună voie ca oamenii în vârstă. Copii de cinci ani mergeau la osândă ca şi când ar merge să vadă ceva nou sau să guste ceva dulce. Mâinile lor micuţe erau despoiate de piele şi trebuia să le întindă spre cărbuni aprinşi. Dacă trăgeau mâinile înapoi, scăpau, dar nici unul nu şi-a tras mâna din foc. Iată dar că şi pruncii de cinci ani au vărsată în sufletul lor puterea de a vedea pe Dumnezeu. Deci  nu acela este mai credincios, care cunoaşte mai pe larg adevărurile credinţei, ci acela,  căruia Dumnezeu i-a turnat în suflet mai mult dar. Acest dar ce se varsă în sufletul omului, se varsă de Dumnezeu şi în copiii mici. Prin aceasta se împărtăşeşte   omului viaţa mai presus de fire. Ar fi şi trist ca abia la vârsta bărbăţiei să aibă acest dar fiinţa ome-nească. Nu s-ar deosebi atunci prin nimic de animal. Prin botez se dă pruncului acest dar, ca şi celui în vârstă încă necreştinat. Deci lăsaţi  pruncii să vină  la botez.

El:       Prea Sfinţite încă mâine voi duce pruncul meu de trei ani la biserica ortodoxa ca si mi-l boteze preotul.

Eu:      Îmi pare bine dragul meu. Dumnezeu să-ţi ajute.

El:       De despărţire v-aş mai întreba ceva, Prea  Sfinţite. Totuşi unde este cea mai mare greşeală a   baptiştilor cu  privire la botez?

Eu:      Baptiştii greşesc luând literă de literă cuvintele de la Marcu 16 v. 16: ”Cel ce va crede şi se va boteza”. Ei zic cuvântul „crede” este înainte de cuvântul „boteza”. Dar rău tălmăcesc.  Sf. Pavel  zice la  Romani (l6 v. 25): „Iar celui ce poate să vă întărească pe voi după Evanghelia mea şi propovedu-irea lui Iisus Hristos”. După judecata baptiştilor ar urma că Evanghelia lui Pavel e mai puternică decât a Domnului, căci Pavel vorbeşte mai întâi de Evanghelia sa. Dar aşa ceva nici un baptist nu poate spune, şi astfel nici la Marcu 16 v. 16 nu trebuiesc luate cuvintele în înţelesul luat de baptişti. De altcum  Sf. Pavel la Galateni 3 v. 27, vorbeşte mai întâi de botez şi apoi de îmbrăcarea cu Hristos.

El:       Vă mulţumesc Prea Sfinţite, vă sărut mâna şi Dumnezeu să Vă ţină la mulţi ani.

 

Ungurii, americanii şi baptismul.

În cele de până acum am arătat iubiţilor cititori unde au ajuns lucrurile cu baptismul. Acum dezvelim încă unele amănunte cu privire la purtarea americanilor la congresul baptist din Budapesta.  Ei au plâns (numai baptiştii din America) când predicatorul ungur Beharka a spus că Ungaria prin tratatul  de pace a fost ciuntită. Benarka a spus că în Ungaria de azi nu mai sunt decât 70 predicatori dar se mângâie că în România sunt 910  predicatori iar America trimete bani din belşug (vezi in revista baptistă Szeretet din 15 Octombrie 1926).

Americanul Dr. Mullins.

Preşedintele tuturor baptiştilor din lume, Dr. Mullins a spus la congresul din Budapesta că baptiştii din România sufăr mult dar să se bucure că toţi baptiştii din lume se roagă pentru ei la Duminica baptismului rânduită la Budapesta.

Americanul Dr. Lewis.

Acest domn, care este preşedintele Uniunii baptiste din Statele Unite a spus la Budapesta: „Nu  vrem legătură cu Statul.”Aceste cuvinte să nu fie uitate de statul român de la care baptiştii  în frunte cu comisarul baptist Ruhsbrooke, au cerut recunoaşterea baptiştilor. Nu cred că se va găsi în ţara noas-tră un ministru care să recunoască pe aceşti oameni, al căror principiu este ca statul să nu-şi bată capul cu religia nimănuia. Sufletul unui neam întreg se împotriveşte  recunoaşterii  baptiştilor, care spun că   nu le trebuie legături cu Statul.

Românilor,  Românilor, apăraţi-vă legea si neamul!!!!!.  Eu unul aşi numi trădător de ţară şi de neam pe acel ministru român, care ar îndrăzni să recunoască pe baptişti. Aceştia sunt azi o simplă asociaţie,  menită a dispare iar nicidecum spre a fi avansată la rangul de cult.

Nu uitaţi dragi Români că în toată Ungaria nu mai sunt decât 70 predicatori iar la noi în ţară 910 predicatori baptişti. Feriţi-vă de ei, feriţi-vă de ei ! Iubiţi-vă ca fraţii şi nu vă luaţi după baptişti care pe mine mă urăsc de moarte, pentru că Dumnezeu m-a chemat la timp să-mi apăr legea şi neamul.

Trăiască România!

Trăiască Biserica Ortodoxă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/08/17/episcopul-grigorie-comsa-in-anul-1927-baptismul-in-romania/

Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman


TOM GALLAGHER

Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.

În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.

În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.

Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.

Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.

În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.

Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.

În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.

Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.

Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).

BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.

Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.

Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.

BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.

Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.

Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ortodoxia-romana-a-devenit-propriul-ei-dusman-234979.html

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar


În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Textul de mai jos este o reproducere cuvant cu cuvant a circularei nr. 125 din 1930 pastrata la arhiva parohiei ortodoxe Eselnita din judetul Mehedinti, Tom XXI fila 120-121, publicata de catre preotul Cristian Aurel Tomescu din Comlosu Mare – Timis, in cartea „Episcopul Iosif Traian Badescu. Pastoralele, cuvantarile si ordinele circulare”, aparuta la editura Episcopiei Caransebesului, anul 2008, cand parintele Tomescu era paroh la Iecea mica.

Textul integral al circularei:

Onorata Preotime Parohiala!

 S-au inmultit si se inmultesc pe zi ce trece vrajmasii Bisericii lui Hristos; s-au inmultit si se inmultesc pe zi ce trece cei ce raspandesc invataturi gresite in poporul nos­tru dreptcredincios incredintat pastoririi noastre, si pentru care vom avea sa dam seama Mantuitorului Hristos. Care si-a varsat scump sangele Sau pentru rascumpararea noastra; s-au inmultit si se inmultesc necontenit cei ce se silesc sa produca dezbinare in popor si instrainare de Biserica noastra dreptmaritoare, de legea noastra ortodoxa; s-au inmultit si se inmultesc diferitele secte, care cauta sa se inradacineze in parohiile noastre si sa slabeasca legatura poporului nostru cu Sfanta noastra Biserica, cu asezamintele noastre bisericesti, nimicind intr-una legatura lui cu preotii Bisericii, care sunt spini in ochii lor si a caror autoritate se silesc cu toate puterile a o distruge.

         Vrajmasii Bisericii noastre lucra neosteniti, cu perseverenta si sistematic. Au mijloace materiale — se vede — din abundenta, pe care le castiga sub diferite titluri, chiar si de la cei cazuti dintre ai nostri in mrejele lor. Sunt neobositi in lucrul, activitatea lor distrugatoare. Vorbesc, ademenesc in tot timpul si in tot locul, in adunarile lor, pe cale, in calatorii, pe strazi, in piete — pe timpul si in zilele de targ — isi furiseaza si imbie cartile, scrierile lor pana si intrand prin casele credinciosilor nostri. Se folosesc de toate neintelegerile si lipsurile ce apar in parohiile noastre, isi fauresc arme din toate greselile si slabiciunile preotilor nostri,  arme cu care reusesc mai intotdeauna sa produca dezbinare si instrainare de Biserica, formandu-se adunari sectare in parohiile noastre . Am ajuns pana acolo, incat cu durere vedem, ca pe alocuri au ridicat case impunatoare, pentru adunarile lor sectare.

        Faptul ca ademenitorii si propagatorii de erezii au putut afla teren prielnic in mijlocul poporului nostru, incat sa se inradacineze de-a binelea in unele locuri, isi are explicatia sa dureroasa, si deocamdata nu e intentia mea de a ma extinde asupra cauzelor care au facilitat, au usurat activitatea dezastruoasa a strainilor de neam si de lege. Acestia molipsind poporul nostru, au aflat misionari si predicatori zelosi, chiar din poporul nostru, care apoi in urma cunostintelor, legaturilor lor de rudenie si prietenie cu consatenii lor, si in urma atingerilor lor cu acestia, cu mai mare usurinta au continuat munca  eretica, la care s-au inhamat.

        Zic, nu este intentia mea sa arat acele cauze. Doresc de asta data numai sa atrag atentia Onoratei Preotimi asupra primejdiei ce ne ameninta, ce ameninta intregitatea poporului nostru ortodox si sa-i impun in ceasul actual de primejdie, datoria de a invata si datoria de a ne ruga.

        Datoria de a invata decurge de altminteri din porunca Mantuitorului: „mergeti si invatati  toate  popoarele”,  si  prin urmare  din  datoria  chemarii  preotesti,   datorie pe care a luat-o fiecare preot asupra sa deodata cu hirotonia, pe langa infricosatul juramant depus inaintea sfantului altar, cand a primit in mainile sale pe Mantuitorul.

        Fiecare preot e un apostol, misionar in parohia sa, si deci e dator sa invete pe credinciosi, atat in sfanta biserica, cat si afara de sfanta biserica la toate ocaziile binevenite. Sa-i invete si sa-i intareasca in credinta noastra ortodoxa, pentru ca astfel intariti, sa poata tine piept cu ratacitii, care s-au apropiat de dansii, spre a-i amagi cu rastalmacirile lor.

       Preotii sa nu caute ca ei insisi sa intre in dispute publice cu sectarii, ci, pe credinciosii lor ortodocsi sa-i instruiasca asupra adevaratului inteles al Sfintei Scripturi, in punctele rastalmacite de sectari, si sa le arate adevarul invataturii Bisericii noastre si greselie sectarilor. Daca credinciosii vor fi instruiti si astfel, luminati si tari in credinta, ei vor fi imuni contra  otravei sectare, eretice, si sectarii nu se vor putea inmulti, din contra vor slabi, caci vor fi  combatuti de semenii lor, carora nu le pot imputa interes de tagma sau material,  cum ar putea sa-i acuze pe   preoti. Preotii, cand li se da ocazia sa vina in atingere cu vreun sectar, sa fie totdeauna prietenosi, rabdatori, indulgenti si sfatuitori prietenesti si ei insisi model de om cumpanit, cum se cade unui parinte sufletesc, caci numai asa va fi invatator cu cuvantul si cu fapta.

         Din cele expuse pe scurt mai sus se intelege clar datoria Onoratei Preotimi de a invata. Aici ramane sa mai adaug necesitatea, ca folosindu-se de diferitele scrieri teologice si de scrierile ce au aparut si apar mai nou, in ceea ce priveste pe sectari, sa nazuiasca a-si imbogati cunostintele in aceasta directie.

         Din imprejurarea in care ne aflam, atacati de vrajmasii Bisericii si ai credintei noastre ortodoxe, si din imprejurarea ca suntem datori a ne ingriji pentru mantuirea sufleteasca a credinciosilor nostri, ca nici un suflet incredintat  noua sa nu piara, apoi din considerare fata de slabiciunile noastre omenesti, in urma carora ne imbulzesc vrajmasii vazuti si nevazuti, ni se arata datoria de a ne ruga lui Dumnezeu, ca sa nu ne lase lipsiti de ajutorul Sau.

        Sa recurgem, in aceste vremuri grele pentru Biserica si pentru poporul nostru, la ajutorul si sprijinul lui Dumnezeu, pe de o parte, pentru ca cei rataciti sa se intoarca la calea adevarului, iar pe de alta parte, cei credinciosi sa fie feriti de ademenirile sectare.

        Suntem datori sa ne rugam pentru cei rataciti, caci sufletele lor ne-au fost incredintate spre pastorire si suntem raspunzatori pentru ele. Iar pentru cei credinciosi avem datoria sa ne rugam, ca avand sprijinul lui Dumnezeu sa se intareasca in credinta, iar sufletele lor sa nu se primejduiasca, caci fiindu-ne incredintate spre pastorire, avem raspundere pentru ele.

       De aceea am considerat ca este  bine a dispune urmatoarele:

Timp de sase saptamani sa se faca rugaciune la toate serviciile dumnezeiesti: Vecernie, Utrenie si la Sfanta Liturgie, precum urmeaza :

1. La ectenia mare a pacii, la Vecernie, Utrenie si Sfanta Liturgie, sa se intercaleze urmatoarele ectenii:

a) Pentru ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru cu milostivire sa caute spre Biserica dreptmaritoare, cea sfanta a Sa, pe care a intemeiat-o pe piatra drepteicredinte,  Domnului sa ne rugam.

b) Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru ascultand glasul  rugaciunii noastre a pacatosilor, ca un Indurar si mult Milostiv sa intareasca in inima credinciosilor rascumparati cu scump Sangele Fiului Sau,  dreapta credinta primita de la Dansul si pastrata in sfanta noastra Biserica dreptmaritoare,  Domnului sa ne rugam.

c) Pentru ca, ca un Atotputernic si mult Milostiv, sa impiedece lucrarea vrajmasilor vazuti si nevazuti ai Bisericii Sale dreptmaritoare, care cu mestesugirile lor cauta sa tulbure curatenia invataturilor mantuitoare ale iubitului Sau Fiu, Domnului nostru Iisus Hristos,  Domnului sa ne rugam.

d) Pentru ca cu Dreapta Sa Atotputernica sa rupa mrejele vrajmasilor, ce le arunca asupra poporului credincios, pentru a-l dezbina de Sfanta Sa Biserica dreptmaritoare si a-l ademeni in staulul necredintei, a relei credinte sau a credintei desarte, in care pandeste moartea sufleteasca,  Domnului sa ne rugam.

e) Pentru ca din iubirea Lui de oameni sa reaprinda in inimile celor rataciti si amagiti dragostea fata de Sfanta Biserica dreptmaritoare, in care parintii, stramosii lor si ei insisi s-au nascut,  Domnului sa ne rugam.

f) Pentru ca cu Duhul Sau cel Prea Sfant sa lumineze mintea si sa incalzeasca inima celor rataciti si amagiti de falsii invatatori si amagitori si sa-i readuca in sanul Sfintei Sale Biserici dreptmaritoare,  Domnului sa ne rugam.

g) Pentru ca sa se sfarame puterea, iscodirile si mestesugirile celor ce falsifica si rastalmacesc cuvantul adevarului,  – Domnului sa ne rugam.

    Urmeaza apoi : „Pentru ca sa ne mantuim noi de tot necazul, mania, primejdia si nevoia , Domnului sa ne rugam”  si cele urmatoare din Liturghier.

            2. La Vecernie in ectenia de dupa Prochimen, la Utrenie in ectenia de dupa doxologie, respectiv dupa tropar si la Sfanta Liturghie in ectenia de dupa Sfanta Evanghelie se vor intercala urmatoarele ectenii:

a) Tie Unuia am gresit, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, si mai  multe pedeapse dupa pacatele noastre, suntem vrednici a primi,  ci spre a Ta milostivire  cautand cu cainta si cu umilinta, la Tine Mantuitorul nostru, scapam si cu lacrimi strigam : Izbaveste-ne de  primejdiile, de necazurile si de intristarile noastre,  rugamu-ne Tie, auzi-ne si ne milueste.

b) Doamne, Iisus Hristoase, Rascumparatorul si Mantuitorul nostru, Cel ce cu scump Sangele Tau varsat pe cruce ai spalat pacatele nostre si ai intarit invataturile Tale dumnezeiesti, cauta spre noi pacatosii si vezi cum s-au napustit asupra noastra cei care necinstesc Sfanta Crucea sfintita cu Scump Sangele Tau, care dispretuiesc Sfintele Taine asezate de Tine pentru mantuirea sufletelor noastre, in Sfanta Ta Biserica dreptmaritoare, vezi si ca un prea Indurat si mult Milostiv, acopera cu Harul Tau pe poporul Tau, – ne rugam Tie auzi-ne si ne miluieste.

c) Cu Patimile Tale pe Cruce si cu Invierea Ta din morti ai zdrobit puterea iadului Mantuitorule, deschizandu-ne portile Cerului, netezind calea spre fericirea cereasca, celor ce cu credinta urmeaza invataturile Tale Doamne. Dar s-au inmultit Doamne cei ce rastalmacind scripturile vaneaza sufletele credinciosilor, ca sa iasa din Biserica Ta dreptmaritoare, inchizandu-li-se astfel portile ceresti. Pazeste si mantuieste sufletele lor Mantuitorule,  rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

d) Intinde mana Ta cea Atotputernica Doamne si cu Duhul Tau cel Prea Sfant ajuta slabiciunii noastre omenesti si nimicind sagetile veninoase ale celor ce falsifica adevarul invataturilor Tale, predate de Sfanta noastra Biserica dreptmaritoare, pastreaza nevatamati pe credinciosii Tai, — rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

e) Ca un iubitor de oameni, care nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, iarta pacatele celor rataciti si iesiti din sanul Bisericei noastre, si cu Harul Tau ajuta-i deschizandu-le calea spre a se intoarce in sanul Sfintei noastre Biserici dreptmaritoare, spre a se putea impartasi de fericirea cereasca,  rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

   Urmeaza apoi ectenia : „Inca ne rugam pentru cei ce aduc daruri si fac bine…”.

In legatura  cu Sfanta Liturghie, la Sfanta Proscomidie sa se scoata particica pe langa urmatoarea rugaciune:

„Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, primeste de la noi, nevrednicii robii Tai jertfa aceasta, si iertandu-ne toate greselile si pacatele noastre, adu-Ti aminte de toti vrajmasii nostri, cei ce ne urasc si ne asupresc pe noi, cei ce falsifica invataturile Tale si dispretuiesc Sfintele Taine asezate de Tine in Sfanta Ta Biserica pentru mantuirea sufle­telor noastre, de cei ce ademenesc si atrag la eresul lor pe cei slabi in credinta, si nu le rasplati lor dupa faptele lor, ci dupa mare mila Ta ii intoarce pe dansii: pe cei necredinciosi la dreapta credinta, pe cei rataciti la calea adevarului, la Sfanta Ta Biserica, ca nici unul din transii sa nu piara, ci sa se mantuiasca. Iar pe cei credinciosi fereste-i de toata ispita, ii intareste cu Harul Tau si ii lumineaza, ca sa nu alunece de pe calea dreptei credinte, si Sfanta Ta Biserica, cu taria Ta cea intru tot puternica, de tot raul si imbulzeala cu milo­stivire o scapa.”

Iar la sfarsitul Sfintei Liturghi, dupa rugaciunea Amvonului, innaintea ecteniei „Domnului se ne rugam” se va rosti rugaciunea urmatoare:

      „ Stapane Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Care Te-ai pogorit din Ceruri si ai luat firea omeneasca, pentru ca — luminand cu invataturile Tale ceresti mintea oamenilor si aducandu-Te jertfa de rascumparare pentru pacatul stramosesc — sa reinnoiesti legatura lor cu Parintele ceresc, Ziditorul lor, de Care s-au instrainat in urma pacatului stramosilor ademeniti prin satana, care aratandu-li-se in chipul sarpelui si rastalmacindu-le porunca cea data lor de Parintele ceresc, Ziditorul lor, ca, adica, din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manance, caci mancand vor muri, ei calcand aceasta porunca au mancat din pomul oprit. Stapane mult milostive Doamne, Care invataturile Tale cele mantuitoare le-ai pecetluit cu moartea Ta pe cruce, si cu scump Sangele Tau ai spalat pacatul stramosesc si cu moartea Ta ai calcat moartea si inviind a treia zi din morti ne-ai deschis portile imparatiei ceresti, facandu-ne vrednici de fericirea cereasca intrucat, Ca sa pazim poruncile Tale si sa vietuim dupa invataturile Tale si sa le pastram in curatenia in care le-am primit de la Tine prin mijlocirea Sfintilor Tai Apostoli si invatacei si a sfintilor Parinti si  care se pastreaza in Sfanta Ta Biserica dreptmaritoare, cea intemeiata de Tine pe piatra credintei, si in sanul careia am intrat prin Sfanta Taina a Botezului.

         Doamne Iisuse Hristoase, Rascumparatorul si Mantuitorul nostru, cauta si vezi cum duhul cel rau, se foloseste de slabiciunea si mandria omeneasca si se sileste sa falsifice invataturile si cuvintele Tale, sa intunece dreapta credinta.  Si acum in zilele noastre  si-au ridicat capul diferite invataturi vrajmase Sfintei Tale Biserici, care otravesc si tulbura izvorul cel limpede si racoritor de suflete, care curge din sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare; cauta si vezi, cum cei slabi lasandu-se ademeniti, se instraineaza de Biserica Ta, devin necredinciosi, neascultatori de povetele pastorilor lor sufletesti, dand ascultare, ca oarecand stramosii nostri in Rai, soaptelor celor ademenitori, ale celor instrainati de Tine si Biserica Ta.  Stim Doamne, indelung Rabdatorule si mult Milostive, ca pentru multimea pacatelor noastre, suntem imbulziti de vrajmasii nostri vazuti si nevazuti si suntem lasati de Tine, ca sa fim ispititi. Stim si aceea, ca iubirea Ta de  oameni, in urma careia ai venit in lume si ai rabdat moartea pe cruce, ca  sa mantui lumea, intrece multimea pacatelor noastre. De aceea noi, cunoscandu-ne slabiciunile noastre si stiind ca intre noi nu este taria dreptului Iov, cu inima infranta si smerita Te rugam : pune ca un Atotputernic, capat ispitelor, ce ne vin din partea necredinciosilor si raucredinciosilor, impiedica Atotputernice inmultirea eretecilor, si cu Duhul Tau cel Sfant, pe care de la Tatal l-ai trimis dumnezeiestilor Tai invatacei, intareste si lumineaza poporul Tau, revarsand in inimile lui Harul Tau dumnezeiesc, pentru ca infrangand sagetile vazutilor si nevazutilor vrajmasi, nevatamat sa petreaca si vietuiasca in Sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare.

        Inca te rugam Mult Milostive Doamne, intinde Mana Ta cea Atotputernica spre cei care din slabiciune omeneasca sedusi si inveninati de cuvintele otravitoare ale razvratitilor si falsilor invatatori, care ataca Sfintele Taine asezate de Tine Dumnezeule, s-au instrainat de Biserica Ta iesind din sanul ei, si iertandu-le pacatele lor ii ridica pe ei din groapa pierzarii, readucandu-i la sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare, ca sa nu piara, ci sa se mantuiasca, invrednicindu-se asa de imparatia cereasca. Imblanzeste Mantuitorule si pe cei ce s-au pornit asupra dreptcredinciosului Tau popor, spre a vana sufletele celor slabi, si cu Harul Tau dumnezeiesc lumineaza mintea lor, pentru ca sa vina la cunostinta adevarului, recunoscandu-si ratacirea lor si asa sa se mantuiasca. Primeste Doamne Iisuse Hristoase rugaciunea noastra a pacatosilor caci intru Tine nadajduim si Tie marire iti inaltam impreuna si celui fara de inceput al Tau Parinte si preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor Amin!

          Cand dispunem acestea, aflu totodata necesar, ca sa atrag deosebita atentie a onoratei preotimi asupra sectarilor, care sunt, cum s-a amintit la inceput, neobositi in lucrul lor de subminare si amagire, si sa le opuna ca contra lucrare cea mai zeloasa activitate pastorala, supraveghind neincetat si cu incordare activitatea lor. Serviciile dumnezeiesti in si afara de sfanta biserica, precum si serviciile  de sfintire, ce se indeplinesc la cererea credinciosilor, sa se plineasca cu toata punctualitatea si evlavia, ca astfel credinciosii sa fie atrasi de evlavioasa savarsire a serviciilor preotesti, evitandu-se pe de alta parte tot ce ar putea jigni simtamintele religioase si de pietate ale credinciosilor.

        De incheiere dispunem, ca ordonatiunea prezenta sa se introduca in protocolul circularelor.

        Caransebes, in 5 Mai 1930.

Episcopul diecezan:

                                                Dr. Iosif  Traian Badescu

http://apologeticum.wordpress.com/

Arhiepiscopia Bucurestilor isi declara autonomia fata de Patriarhie. Patriarhia are voie sa intervina in viata eparhiilor doar cand i se solicita acest lucru…


Secretariatul Arhiepiscopiei Bucureştilor informează:

Întrucât se constată că, foarte adesea, unii jurnalişti, fie din ignoranţă, fie în mod premeditat, confundă Arhiepiscopia Bucureştilor cu Patriarhia Română, ca şi când ar fi una şi aceeaşi instituţie, Secretariatul Arhiepiscopiei Bucureştilor face următoarea precizare:

   „Conform Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, fiecare eparhie (Arhiepiscopie sau Episcopie) este autonomă şi, ca atare, numirile în posturile clericale se fac în şedinţele permanenţelor consiliilor eparhiale.


   Aşadar, Patriarhia Română nu are ca atribuţie numirea preoţilor în parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

   Patriarhia intervine numai când este solicitată pentru rezolvarea unor probleme sau când nu se respectă disciplina canonică şi administrativă dintr-o Mitropolie, atenţionând asupra acestei stări de fapt, în vederea restabilirii ordinii canonice şi administrative.

   În concluzie, toate chestiunile legate de viaţa parohiilor şi mănăstirilor sunt de competenţa Arhiepiscopiilor şi Episcopiilor.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro

Donaţii de 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică


Bucureştenii au lăsat anul trecut 18 milioane de euro la biserică, dar pentru peste 60% din aceste donaţii nu au primit chitanţă, arată un sondaj făcut de SNSPA. Tot fără ca sumele să fie înregistrate, Arhiepiscopia Bucureştiului obligă parohiile să cumpere vin şi lumânări din producţia proprie.Numărul celor care au dat la biserică sume mai mici de 50 de lei este de 33%, potrivit sondajului „Cartografierea socială a Bucureştiului”. Anul trecut, ponderea era de 25%. Între 51 şi 100 de lei au dat 10% din bucureşteni dublu faţă de anul trecut, în timp ce procentul celor care au dat între 100 de lei şi 500 de lei s-a triplat, la 9%. Mai mult de 500 de lei au donat bisericii 2% din bucureşteni. Procentul celor care spun că nu au dat nici un ban la biserică a crescut de patru ori, de la 3% la 12%. La sondaj au răspuns 66% din persoanele abordate.

Extrapolând datele din sondaj, rezultă că un bucureştean, indiferent de religie, a donat în medie 120 de lei (aproximativ 30 de euro), iar în total, la biserică s-au strâns anul trecut 18 milioane de euro. Dar 63% dintre respondenţi recunosc că nu au primit bon pentru donaţia făcută, astfel că pentru 11,3 milioane de euro biserica nu a dat socoteală.

Tot fără ştirea Fiscului, Arhiepiscopia Bucureştilor cere parohiilor să cumpere 120 de sticle cu vin şi să îi oblige pe credincioşi să cumpere lumânări făcute de eparhie, relata Realitatea TV. Mai mut, preoţii se plâng că vinul pe care trebuie să-l cumpere este acru şi scump, astfel că nu poate fi băut. La Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa, preotul i-a ameninţat pe enoriaşi că vor primi amendă de 5.000 de lei noi dacă aprind alte lumânări decât cele vândute în biserică şi spune că a decis acest lucru de teama controalelor de la Episcopie.

Reprezentanţii BOR nu au putut fi contactaţi ieri pentru a comenta informaţiile.

 63% dintre bucureşteni recunosc că nu au primit chitanţă pentru banii donaţi bisericii. În medie, respondenţii au donat 120 de lei anul trecut.

http://www.romanialibera.ro

Arhiepiscopia Bucuresștilor susține că singura sursă constantă de venit pentru Biserică provine din vânzarea lumânărilor. Citiți răspunsul aici: Arhiepiscopia Bucurestilor se sustine din „singura sursa constanta”: vanzarea lumanarilor, si nu din sumele „fabuloase de bani”, de la credinciosi.

Averea sau Bunurile si activitatile Bisericii ? via Daniel Lucescu


Sursa: Daniel Lucescu

BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors


by Marius Vasileanu

 

post thumbnail

 

Conform unui sondaj IMAS dat publicităţii săptămâna trecută (în „Adevărul”) în ultimii doi ani a scăzut atât încrederea populaţiei în Biserică, cât şi în Armată. De la 89,3% încredere în ianuarie 2009, Biserica a ajuns la 81,9% în ianuarie 2011 (încrederea în Armată a scăzut cam în aceeaşi proporţie). La o scădere de peste 7% în doar trei ani, în mod evident lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Dincolo de faptul că perioadele de criză slăbesc în general încrederea în instituţii – ceea ce s-a şi petrecut, o arată dramatic întregul sondaj -, măcar la nivel de imagine, şi Armata, şi Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară, au comis greşeli.

În ceea ce priveşte BOR, greşelile sunt atât de natură tactică, cât şi strategică. Dar lucrul cel mai îngrijorător pare a fi corupţia. În pofida faptului că, spre cinstea sa, Patriarhul Daniel a adus un nou stil, iar posturile de preot se pare că nu se mai iau pe şpagă în acelaşi procent ca pe vremea Patriarhului Teoctist, în ceea ce priveşte marea corupţie, cea din rândul ierarhilor, chestiunea rămâne neclară. Atâta vreme cât domnul care pretinde a păstori credincioşii din Constanţa nu va fi domolit sau trimis la onorabila statură iniţială, cea de simplu călugăr, lucrurile nu se vor astâmpăra. Iar personajul, în pofida nenumăratelor dovezi evidente din ultimii ani, a fost, inexplicabil, ”acoperit” de confraţii săi din Sf. Sinod (să precizăm că BOR este condusă de Sf. Sinod, iar nu de PF Patriarh). Poate fiindcă nu este chiar singur, ci doar cel mai mediatizat întru nevrednicii.

Dar şi tarifele nesimţite & ambigue, neafişate şi, de cele mai multe ori, nefiscalizate, care sunt cerute de unii preoţi pentru ceremoniile religioase au rolul lor în scăderea simpatiei românilor.

Zilele trecute a avut loc o şedinţă de bilanţ pe anul 2010 a Adunării Naţionale Bisericeşti. Ar fi păcat de Dumnezeu să nu subliniem consistenţa acţiunilor sociale existente deja în BOR, determinarea cu care fiecare episcopie a încercat să ajutoreze nevoiaşii, copii amărâţi, bătrânii nemângâiaţi, bolnavii săraci, sinistraţii etc. Problema este că la aceste bilanţuri anuale – care seamănă izbitor cu şedinţele PCR de odinioară, îmi mărturisea un participant direct, întrucât nu auzi decât nesfârşite laude – nu se rosteşte nici o vorbuliţă autocritică despre cazurile de corupţie din BOR ori despre alte forme, smintitoare, de derivă. Şi nici despre măsurile luate de organismele de control şi de decizie ale BOR (care, pe alocuri, chiar îşi fac treaba).

O altă problemă gravă este tupeul cu care clerul şi ierarhii, în primul rând, au ştiut a stoarce bani de la stat taman în perioadă de criză. Dacă aceşti bani mergeau exclusiv în restaurarea monumentelor istorice era de înţeles. Banii au mers însă pe construcţii noi – case parohiale, biserici şi, desigur, Catedrala Neamului (pentru care iniţial ierarhii s-au lăudat ba că nu vor lua nici un ban de la stat, ba că au făcut credit bancar). Sumele nu sunt din cale-afară de mari comparativ cu costul unei autostrăzi, se apără oficialii BOR, dar faptul că aceste sume intră în buzunarul Bisericii în momente atât de grele pentru cei mai mulţi dintre noi nu lasă indiferent pe nimeni. În pofida celorlalte acţiuni sociale, de toată lauda, de altfel, sărăcia românilor este prea mare, un ”post” financiar al BOR raportat la ”meniul” bugetului de stat, pentru care toţi am avut de pătimit, ar fi fost de dorit.

Cu siguranţă, cauzele scăderii încrederii în Biserică sunt numeroase şi mai complexe, iar BOR nu poate fi acuzată integral, există şi alte culte cu probleme asemănătoare. Dar mai există o mare problemă: gestionarea comunicarii instituţiei numite BOR.

Imaginea publică a unei instituţii se construieşte greu, iar relaţiile cu presa sunt determinante. Centrul de presă Basilica înseamnă, într-adevăr, o revoluţie pentru construcţia unei imagini pozitive a BOR. Dar niciodată nu  s-a discutat deschis, pe şleau, nici la Trinitas TV, nici în Ziarul Lumina ce e de făcut cu preoţii afemeiaţi sau alcoolici, de pildă, pornind de la cazurile concrete apărute în presa laică, nici despre problemele din justiţie ale arhiepiscopului numit (tot de clerici) Şpagoveanu etc.

Odată cu instalarea la Bucureşti a PF Daniel, Patriarhia a difuzat constant comunicate către presa laică. Multe dintre acestea au fost replici la atacurile neprincipiale ale unor urechişti sau răuvoitori. Problema este că aceste comunicate au fost şi sunt încă prea adesea arogante şi mult prea mânioase, nu se disting cu nimic de replicile vreunui partid politic de mâna a treia. Iar asta se petrece fiindcă comunicarea Patriarhiei are – o spun profesioniştii – o proastă strategie. Este greşit amplasată în context. Dacă presupunem că un ziarist este şi parte a Bisericii, ştiindu-se duritatea tradiţională existentă între un îndrumător (duhovnic) şi ucenic, lucrurile ar fi cât de cât rezonabile. Problema este că trăim în plină (post)modernitate şi, exceptând binecunoscutele trompete din presa laică abonate la coliva cu care-i miluiesc câţiva ierarhi, presa din România este liberă. Cu toate consecinţele de rigoare. Nu discutăm acum gradul de libertate acordat de moguli sau de alte cercuri văzute şi nevăzute. Astfel, unii ziarişti sunt credincioşi sinceri (atâta cât înţelege fiecare credinţa), alţii sunt doar toleranţi, unii sunt ignoranţi, alţii de-a dreptul ostili. Comunicatele mânioase şi inflamate ale Patriarhiei se adresează însă pauşal, cădelniţând ironii en-gros la adresa ziariştilor incomozi de parcă aceştia ar fi elevi de seminar teologic sau ţârcovnici numai buni de trimis la exersat mătănii. Tonul instituţional părintesc şi totodată imperial al Bisericii lipseşte cu desăvârşire din comunicatele Patriarhiei. Inadecvarea aceasta aduce un plus de antipatie în media laică şi, implicit, un deficit proporţional de imagine al BOR.

…Fragmente din gândurile de mai sus au apărut în rubrica subsemnatului din săptămânalul „Timpul” . Nu credeam însă să primesc aproape instantaneu două exemple care să reconfirme cele scrise:

(1) Ca urmare a dezvăluirilor făcute în presa centrală cu privire la maicile care s-au trezit cântând „Sfântă tinereţe legionară” la o mănăstire din Neamţ, Patriarhia BOR a dat un comunicat în care porneşte – de unde credeţi? – de la acuzarea unuia dintre ziariştii care au scris despre subiect! Pentru un specialist în comunicare însăşi titlul arţăgos al comunicatului   „Patriarhia Română nu este instituţie de stat” spune totul – dezvăluind nervozitatea celor care au produs materialul. Altfel se aşază faţă de subiect comunicatul Mitropoliei din Iaşi: verticalizează discuţia şi aminteşte elocvent de spiritul evanghelic, chiar dacă admonestează fără echivoc clericii aflaţi în culpă.
De altfel, comunicatul venit de la Iaşi are titlul „Misiunea creştinilor este mărturisirea, în iubire, a lui Hristos”. Parcă sună ceva mai bine, în spirit creştin – pronunţându-se ferm, dar cu inteligenţă duhovnicească într-o problemă deloc facilă, cea legată de extremismul ortodox, încă rezidual pe alocuri. Iată de ce propunem ierarhilor să procedeze la un schimb de funcţionari: cei care au produs comunicatul Mitropoliei din Iaşi să fie transferaţi la Patriarhia din Bucureşti şi invers…
(2) Colega noastră Mirela Corlăţan („Evenimentul zilei”) a primit, miercuri, o ”replică” de la acelaşi Birou de Presă al Patriarhiei BOR, o alcătuire plină de insinuări şi mizerii demnă de revista „România Mare”: (ziarista) „trădează, de fapt, pentru cine lucrează şi, mai ales, ce urmăreşte” etc. Chiar adevărat să fie, şi tot nu faci astfel de afirmaţii în numele unei instituţii publice, cu atât mai puţin de la înălţimea sacră a Bisericii!
Personal, nu sunt un fan al performanţelor colegei noastre în materie de analize pe teme creştine, însă simt nevoia să mă solidarizez cu excelenta jurnalistă de investigaţii Mirela Corlăţan în faţa autosuficienţei şi a bădărăniei emanate de o instituţie care se pretinde divino-umană. Dar, întrucât am aflat că există oameni competenţi în comunicare care pregătesc deja o carte mai amplă de studii pe această temă a „profesionalismului” comunicatelor Patriarhie BOR, mă opresc aici.

Atunci când BOR va avea o altă strategie decât cea a unei cetăţi asediate, lucrurile s-ar putea îmbuna. Un proverb arab spune astfel: singura cetate care nu poate fi asediată este o cetate fără de ziduri. Şi, Slavă Domnului, zidurile Bisericii nu sunt vizibile – ceea ce ar putea atrage exprimări publice (fie şi prin comunicatele de presă) elegante, atractive intelectual şi spiritual, impregnate de fermitate patristică, dar zâmbitoare.

Adică, indiferent de păcatele destinatarului, replici generoase întru Hristos. Problema este că prin comportamentul lumesc, prin foamea de construcţii de cărămidă, prin atitudine, unii clerici par să fi uitat de zidirea cea de Sus.

De ce scade încrederea în Biserică? from Contributors by Marius Vasileanu (25.02.2011)

 

Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie


Spuneţi că baptiştii resping tradiţia. E un punct care nu poate fi revizuit? Dvs predaţi greaca veche şi patrologia. Cum înţelegeţi noţiunea de „tradiţie”?

Da, conceptul de „Tradiţie” cu majusculă versus „tradiţii” a fost reevaluat de teologii baptişti mai ales în ultimii 30-40 de ani. Nu ne trebuie mult să descoperim că oricât am studia Biblia acolo nu găsim expresia „Sfânta Treime” şi nu există concordanţă biblică în care să găsim „Trinitate”, „uniune ipostatică” sau „consubstanţialitate” etc. Ca urmare a acestor „extraordinare descoperiri”, chestiuni de bun simţ, după părerea mea, mulţi teologi baptişti au reevaluat tezaurul dogmatic adunat de Biserica Universală. În felul acesta Sola Scriptura capătă noi conotaţii. Vorbim deja de rolul presupoziţiilor în interpretarea Sfintelor Scripturi şi de tradiţii interpretative. Pentru baptişti textele patristice reprezintă „o istorie a interpretărilor Scripturii”. Din această perspectivă putem vorbi de Tradiţie ca suma tradiţiilor interpretative. Dezbaterile sunt încă în curs. Fiecare mişcare îşi are fundamentaliştii ei. Avem şi noi tipul acela de fundamentalism care a căzut, pornind de la Scripturile Sfinte în „logolatrie”. Dar trist şi comic în acelaşi timp este că idolatrizează traducerea King James, „cea mai bună traducere din lume”, după cum s-a exprimat un misionar baptist. Este tipul acela de atitudine „If King James was good enough for Apostle Paul is good enough for me too…”. În acest context s-a născut preocuparea pentru istoria gândirii creştine, pentru istoria formării dogmelor, pentru cunoaşterea diferitelor puncte de vedere ale altor confesiuni.
Baptiştii au dovedit o sensibilitate deosebită faţă de contextul cultural şi teologic în care vieţuiesc. Spre exemplu, dacă gândim în proporţii, numărul tezelor de doctorat scrise de baptişti referitoare la teologia ortodoxă şi în mod special la Dumitru Stăniloae este foarte mare.

”Baptiști nu sunt o sectă” Dialog cu pastorul Marius Cruceru pe site-ul Oglindanet.ro

Marius Cruceru este pastor baptist și vicepreședinte al Comunității Bisericilor Creștine Baptiste de Oradea și Satu-Mare. Interviul a fost publicat pe data de 11 aprilie 2010

Asupra tradiției la baptiști s-a pronunțat și Alin Cristea în cadrul articolului Observații la articolul lui Mihai Oara: “Concluzii la o controversă” din 10.12.2010 care scria următoarele:

În articolul său, Mihai Oară folosește conceptul de “tradiție” în două sensuri diferite.

Iată cum construiește o anumită formulă:

“Biserica Ortodoxă recunoaște existența și importanța Tradiției, în timp ce baptiștii resping în principiu tradiția ca autoritate.”

Ca ipoteză de lucru, eu aș porni de la următoarea idee:

Baptiștii nu resping tradiția ca autoritate, ci resping Tradiția ca autoritate. Dacă această ipoteză de lucru se dovedește valabilă, atunci există o anumită legitimitate în modul în care Paul Negruț face apel la “practica” baptistă.

Alexa Popovici folosește conceptul de “uzanță”, cînd se referă la un caz din 1978, cînd “Comunitatea din București dorea să-l excludă pe Aurelian Popescu pentru că a calomniat conducerea cultului și autoritățile de stat”:

“Comunitățile bisericești vizate nu au considerat creștinește și nu a fost în uzanța lor de de a exclude vreo persoană, căci potrivit învățăturii nou-testamentale, numai biserica are dreptul de a exclude și de a primi pe cineva în cult.” (p. 826)

Conceptul “Tradiție” la ortodocși și cel de “tradiție” la baptiști sînt din două zone diferite de semnificație.

Pentru ortodocși, “Tradiția” “a ajuns să facă referire la Scriptură și crezuri, iar mai tîrziu să includă înțelepciunea și explicațiile despre credință acumulate de către biserică de-a lungul istoriei” (Dicționar de termeni teologici, Editura Logos 2005, p. 130)

Conceptul “Tradiția” este… un termen teologic!

Pe cînd conceptul “tradiție” la baptiști este un termen descriptiv, este vorba de tradiționalism, de uzanță, de practică confesională, care, de-a lungul anilor, a integrat un ansamblu de concepții, obiceiuri, datini (care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale).

Alin Cristea, Observații la articolul lui Mihai Oara: “Concluzii la o controversă” pe blogul România Evanghelică 10.12.2010 (accesat 01.01.2011)

Biserica in era digitala: pomelnice online


Iata cum poti sa dai un pomelnic online in cativa pasi: bifezi scopul (pentru sanatate, pomenirea mortilor, parastas etc.), apoi completezi pomelnicul (Vasilica, Gheroghita etc.), precizezi Biserica/manastirea la care trimiti pentru ca apoi sa treci la facturare…

Preturile? 1 euro pe zi-24 de euro pe luna. Se poate plati prin PayPal/Mastercard/Visa/AmericanExpress
Lista preturi

Scopul? „Prin acest serviciu oferim ajutor romanilor de pretutindeni sa fie pomeniti la sfintele slujbe, pentru a-si intari credinta stramoseasca si a primi mai repede putere in vreme de necaz.”

Citeste mai mult

Lista preturi
Foto: Hotnews

Neagu Djuvara despre Biserica Ortodoxă și regimul comunist


„Biserica ortodoxă, prin ierarhii ei, a acceptat colaborarea cu regimul comunist, acest lucru garantându-i supraviețuirea, dar nu și creditul moral”).

O polemică a lui Neagu Djuvara: Privitor la actul de la 23 august 1944 în Revista Verso, anul 5, numărul 86 – 87, iulie – august 2010, p.3

%d blogeri au apreciat asta: