Cultele religioase în România comunistă
Anul 1948 a marcat o cotitură pentru societatea și viața religioasă din România. Ca urmare a instaurării oficiale a regimului comunist, a fost elaborat un nou cadru legislativ prin intermediul căruia se urmărea aducerea sub controlul statului a vieții politice, sociale și religioase. Cum ,,Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic” (Denis Deletant, România sub regimul Comunist, Fundația Academia Civică, București 2010, p.93), aceasta nu putea rămâne în afara reglementărilor legislative prin care se urmărea stabilirea unui nou tip de relație între Stat, Biserică, societate. Constituția din 1948, Legea Cultelor, Legea de organizare și funcționare a Ministerului Cultelor, Hotărârea Consiliului de Miniștri pentru Organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor din 1958, reprezintă doar o parte a noului cadru legislativ privitor la culte, construit începând cu anul 1948. Astfel, prin Legea Cultelor din anul 1948, statul a recunoscut 14 culte religioase: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din România, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Mozaic, Cultul Musulman , Cultul Creștin Baptist, Cultul Creştin după Evanghelie, Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a 7.
Printre cele 14 culte recunoscute se numără și patru culte neoprotestante sau evanghelice: Cultul Creștin Baptist, Cultul Adventist de ziua a 7-a, Cultul Penticostal, Cultul Creștin după Evanghelie. Biserica Greco-catolică a fost desființată, iar cea Romano-Catolică avea un statut semi-legal deoarece nu a dorit să redacteze și să supună aprobării Ministerului Cultelor un statut de organizare și funcționare. După emiterea Legii Cultelor, cultele recunoscute aveau la dispoziție un termen de trei luni să-și revizuiască statutele de organizare și funcționare pentru a fi în acord cu noile prevederi. Statutele de organizare și funcționare ale acestora, mai puțin cel al Bisericii Romano-Catolice, au fost aprobate în anul 1950. Deși Statul avea ca obiectiv declarat asigurarea libertății religioase și de conștiință, s-au realizat intruziuni în viața internă a cultelor prin intermediul supravegherii și controlului. Complexitatea acestor probleme a putut fi percepută abia recent și încă nu pe deplin, ca urmare a accesului la documente, a apariției unor lucrări cu caracter memorialistic, precum și a unor lucrări de specialitate, sau articole în diferite reviste și cotidiene.
În acest context, Vasile Tomoioagă ne semnalează articolul Cultele permise în Republica Socialistă România, pe site-ul ziarului Jurnalul Nașional în cadrul suplimentului Scânteia. Articolul redactat de către Daniela Cârlea Șontică, preia în fapt informații cu privire la istoricul celor 14 culte recunoscute de către statul român pe parcursul perioadei comuniste, probabil din Atlasul religiilor a lui Cuciuc Constantin, pe care le complectează cu date statistice la nivelul anului 1989. Deși o parte din numele sub care aceste culte au funcționat în perioada comunistă sunt prezentate în cadrul articolului amintit, inexact, cum ar fi cel al Cultului Baptist sau Creștin după Evanghelie, remarcăm abordarea unui asemenea subiect în presa centrală bucureșteană. Menționăm și faptul că instituția la care se face referire în articol a purtat numele de Departamentul Cultelor și a funcționat sub acest nume din anul 1957/1958 până la sfârșitul perioadei comuniste și nu Departamentul de Stat pentru Culte, cu referire probabil la numele de astăzi, acela de Secretariatul de Stat pentru Culte. Refritor la informațiile inexate din cadrul articolului la care am făcut referire semnalăm și faptul că Departamentul Cultelor se preocupa de supravegherea și controlarea vieții religioase și nu a personalului de cult în sesnsul sugerat de articol. Această sarcină revenea Securității care prin intermediul direcțiilor specializate, supraveghea personalul de cult, locuințele acestora, precum și anumiți credincioși pe care această structură a statului sau altele îi percepeau ca reprezentând un pericol din considerentul că doreau o revigorare a vieții religioase. Deoarece Statul dorea impunerea ateismului și percepea Biserica ca pe un concurent în lupta pentru câștigarea vieții oamenilor,
„Cultele permise au fost supravegheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament.
De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace”, ne-a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scăzut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii „rascolnici”, nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât „boglopopovţii”, cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. „În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului”, se arată în „Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România”, de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi.
După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini.
Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi.
Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la începutul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şcolile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi.
Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, colportând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia reformaţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
Creştinii după Evanghelie, care se consideră „creştini liberi”, s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, „tudoriştii” sau „creştinii după Evanghelie”, cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se estimează că erau în jur de 200.000 de penticostali.
Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. „În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor”, se spune în lucrarea lui C. Cuciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evreilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp.
Partajează asta:
Viaţa creştină în comunism
Voi cânta, te voi lăuda
Chiar în ceasul cel mai rău
Prin durere şi prin greu
Voi cânta, te voi lăuda
Aceste versuri de o profunzime deosebită m-au inspirat să aștern pe hârtie câteva gânduri despre viața creștinilor sub comunism pentru că reflectă o realitate despre care s-a vorbit şi s-a scris mult atât în perioada comunistă cât mai ales după aceea, o realitate care face referire la existența martirajului creștin în perioada contemporană. Deși pentru România perioada contemporană începe din punct de vedere istoric după primul război mondial, nu voi face referire aici decât la ceea ce generic denumim perioada comunistă. Intervalul istoriei românilor la care facem referire (1948-1989) a fost unul al suferinței şi încercărilor, o cale destul de grea pe care unii nu au reușit să o urce, iar alții au devenit exemple vii demne de urmat, care au ales să rabde până la capăt decât să-şi trădeze convingerile religioase. În acest material vreau să evoc câteva aspecte legate de mărturia lui Richard Wurmbrand despre care am mai scris aici. Richard Wurmbrand a făcut 14 ani de închisoare pentru credința sa şi a avut o influentă puternică asupra spațiului evanghelic românesc, precum şi asupra percepției occidentalilor despre situația drepturilor omului şi a libertății religioase din țara noastră. În anul 1965,Wurmbrand a ajuns în SUA, unde a depus o mărturie cutremurătoare în fața Comisiei de Audieri a Senatului american despre suferințele creștinilor din spatele cortinei de fier, în special România. Mărturia sa a fost întărită şi argumentată prin însăși semnele sale, întocmai ca Isus. Dovada faptului că argumentele şi mărturia sa au suscitat un interes deosebit stă în faptul că stenogramele audierii lui Wurmbrand, tipărite într-o broșură, au constituit timp de trei ani cel mai cautat și vândut document emis de Administrația americană. Depoziția lui Wurmbrand era apreciată de către prestigiosul ziar britanic The Guardian ca fiind una care a schimbat pentru totdeauna percepția creștinismului occidental asupra comunismului.
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (III)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (III)
Examenul de foc al vieţii
Examenul de foc al vieţii reprezintă în viziunea autorului examenul prin care l-a trecut Domnul, examenul Securităţii, şi al tracasărilor de care a avut parte între anii 1952-1954. Remarcăm în acest context problema ridicată de vecinul[1] profesorului Bunaciu, colonel de securitate, care îl întreba de ce el, tânăr cu studii economice superioare, s-a înscris la Facultatea de Teologie şi predică „Biblia care este <opiu> pentru popor?”[2] Bunaciu explică această dilemă a ofiţerului în felul următor:
„El credea că eu sunt un duşman al socialismului şi prin religie lupt împotriva orânduirii socialiste.”[3]
Explicaţia este edificatoare pentru argumentarea atitudinii şi gândirii celor care construiau sistemul comunist. Această atitudine din partea autorităţilor faţă de religie s-a reflectat în societate printr-o atmosferă de teamă şi insecuritate, relevată şi de următorul pasaj:
„Prelucrarea[4] a durat vreo două luni şi în toiul acesteia mi-am pregătit chiar un geamantan mic cu haine groase şi mă aşteptam să fiu ridicat în fiecare noapte de Securitate, mai ales că în Cluj fuseseră ridicaţi în diverse nopţi pastori reformaţi,preoţi catolici şi ortodocşi.”[5]
Presiunile Securităţii asupra domnului Bunaciu au durat doi ani, timp în care aceasta era informată despre toate mişcările şi deciziile acestuia, iar el era tracasat, bătut, anchetat, ameninţat cu ani grei de temniţă pentru a realiza de fapt colaborarea de care alţii l-au acuzat şi pe care nu au putut-o dovedi. Acesta este contextul în care în luna august a anului 1954[6] domnul Bunaciu a primit o citaţie prin intermediul căreia era invitat să se prezinte la miliţia din Cluj sub motivaţia rezolvării unor probleme la biroul de evidenţă a populaţiei. În fapt, fusese chemat de Securitate pentru a-l determina să devină colaborator al organelor statului. Ca urmare a refuzului de a da curs unei asemenea propuneri a fost anchetat, context în care ne sunt dezvăluite metodele utilizate de Securitate pentru a-i îngenunchea pe cei care nu vroiau să cedeze, şi totodată pentru a-şi recruta noi colaboratori.
„Discuţiile dintre mine şi anchetator au durat câteva ore; afară ploua, tuna şi se întunecase. După un timp ofiţerul s-a retras şi m-a lăsat singur; a revenit după zece minute şi mi-a spus: <Am vorbit cu comandantul nostru şi mi-a spus că pentru faptele ce le-ai făcut, pedeapsa este de 18 ani de închisoare. Dar domnul colonel se gândeşte că eşti tânăr şi îţi oferă posibilitatea să fii iertat, dacă te vei schimba, dacă vei deveni un bun cetăţean şi vei colabora cu autorităţile noastre>.”[7]
Prin dezvăluirea unor detalii legate de anchetarea sa, domnul Bunaciu ne prezintă în fapt metodele Securităţii, care îmbinau violenţa fizică cu presiunea psihologică, cu scopul de-al determina pe cel anchetat să cedeze. Remarcăm în acest caz combinaţia dintre bătaie şi vorba dulce cum ar spune românul, pe principiul: ,,Vorba dulce mult aduce”. La finalul acestei anchete, în urma presiunilor psihice, terorii şi slăbiciunii fizice, anchetatul cedează[8], cu condiţia de a afla detalii despre ceea ce i se cerea, în fapt de a-şi impune propriile principi[9]. I se răspunde că nu este timpul potrivit acum, urmând a se întâlni peste şapte zile pentru a stabili detalii. După această discuţie urmează cuvintele magice: „Eşti liber să pleci acasă”. Ajuns acasă şi eliberat din ghearele fricii[10] domnul Bunaciu îşi dă seama de perversitatea acţiunilor anchetatorilor. Întâlnirea cu ofiţerul de securitate după cele şapte zile de răgaz scoate în evidenţă metodele de lucru ale acestei instituţii care ne duc cu gândul la personajul John Smith şi transformarea acestuia din finalul cărţii 1984 al lui George Orwell.
„După şapte zile m-am dus la întâlnire; m-a luat în primire un civil bun şi blând în cuvinte care l-a învinuit pe colegul lui că s-a purtat prea dur cu mine, apoi a făcut apel la sentimentele noastre patriotice[11], că ar trebui să ne apărăm ţara, că el ar vrea să mă ajute[12] în problemele ce le voi avea ca pastor etc.”[13]
Este interesant de remarcat faptul că în cadrul acestei întâlniri, domnul Bunaciu adoptă o atitudine de eludare a cerinţelor ofiţerului, spunându-i acestuia că este de acord să informeze Securitatea despre cineva care ar veni la el şi i-ar spune: „Haide să răsturnăm autorităţile astea ticăloase!”[14]. Cum era de aşteptat, răspunsul domnului Bunaciu îl nemulţumeşte pe ofiţerul de securitate care îi mai dă acestuia un răgaz de şapte zile pentru a-şi reconsidera poziţia. Ca timpul de gândire să fie mai eficient, domnul Bunaciu trebuia să cântărească oferta propusă şi să o accepte ţinând cont de faptul că ar avea la activ nişte fapte, în fond fictive[15] pentru care ar putea „fi pedepsit cu ani grei de temniţă.”[16] Cu toate ameninţările şi presiunile care s-au făcut asupra sa, domnul Bunaciu a refuzat colaborarea.
Analizând aspectele prezentate putem alcătui o tipologie a modalităţilor de acţiune şi intimidare folosite de către Securitate în acţiunea de recrutare a unor informatori. Etapele[17] unor astfel de acţiuni sunt:
- Anchetă
- Ameninţări şi violenţe fizice şi verbale
- Discuţii în care se făcea apel la sentimentele patriotice ale celui aflat sub anchetă, precum şi la nevoia ca pastorii să fie ajutaţi în activitatea şi problemele de ordin personal sau profesional
- Ameninţări cu transpunerea în practică a ceea ce până acum se regăsea la nivel verbal
După ce am văzut faptul că ameninţarea era un element cheie în atragerea unora la colaborare, se cuvine a menţiona şi faptul că ameninţările pe care le profera ofiţerul de securitate nu erau lipsite de sens şi nici de valoare. Ca dovadă a ameninţării reale care plana asupra tuturor celor aflaţi în situaţii similare sau nu cu domnul Bunaciu, acesta precizează următoarele:
„În anii aceia, ca să te reţină Securitatea şi să-ţi instrumenteze dosar pe baza căruia să fi reţinut în celulele lor, nu aveau nevoie decât de două declaraţii semnate de doi informatori cum că ai uneltit prin cuvinte împotriva ordinii de stat.”[18]
Cele relatate demonstrează cât de mare era teroarea şi cum se manifesta aceasta, precum şi cât de uşor îi era regimului să-i aresteze pe opozanţi acuzându-i de uneltire împotriva ordinii de stat[19].
Prin prezentarea cadrului social politic, în fapt a terorii care se exercita în societate în anii ’50 înţelegem mult mai bine întrebarea domnului Bunaciu adresată celor care îl acuză de colaborare cu fosta securitate.
„Şi eu întreb pe acela care mă învinuieşte de colaborarea cu Securitatea cum ar fi dormit el dacă era în locul meu; cu ameninţarea directă cu pistolul, cu şantajul închisorii şi în plus fără somn liniştit, pentru că eu nu am putut dormi deloc şapte zile.”[20]
Acţiunile Securităţii şi presiunile la care aceasta îl supunea îl determină pe domnul Bunaciu să apeleze la soţie. Cu ajutorul acesteia s-a internat în Clinica de Boli Mintale din Cluj. Pe lângă dorinţa de a scăpa de presiunile Securităţii trebuie menţionat faptul că internarea a fost o consecinţă directă a surmenajului psihic la care fusese supus pe parcursul anchetei şi după aceia. După cele trei luni petrecute în spital, concediul şi întreruperea anului şcolar reuşeşte să scape din ghearele Securităţii care nu l-a mai căutat în intervalul 1955-1961, atunci când îi sunt reiterate ameninţările din anii ’50 printre care şi cea cu 18 ani de închisoare. Beneficiind de ajutorul Divinităţii, domnul Bunaciu reuşeşte să scape definitiv din această strânsoare. Este posibil ca decizia Securităţii să se fi bazat pe faptul ca şi-a dat seama că nu se putea colabora cu dânsul, dar şi pe schimbările politice[21] introduse de către Gheorghiu Dej la presiunile lui Hruşciov care preluase puterea în URSS în urma morţii lui Stalin din anul 1953.
[1] Colonel de securitate care primea informaţii despre vecinul său de la fratele bătrân din biserica pe care Ioan Bunaciu o păstorea
[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[3] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[4] Este vorba de prelucrarea autorului cărţii pe care o analizăm în cadrul acestui material, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu
[5] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[6] Anul 1954 a fot fatidic atât pentru lucrătorii creştini precum domnul Bunaciu, cât şi pentru bisericile evanghelice, în principal cele etichetate de stat cu termenul de neoprotestante deoarece s-a decis reglementarea serviciilor religioase. Acest lucru însemna că bisericile puteau să aibă un serviciu religios sâmbătă seara şi încă unul duminica până în ora 14.
[7] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[8] „Am socotit eu, atunci în ghearele fricii, că această colaborare înseamnă ca eu să fiu cetăţean cinstit”, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[9] De remarcat puterea de a putea pune condiţii
[10] Frica ca şi personificare a Securităţii
[11] Ceea ce spune domnul Bunaciu a fost sesizat şi sintetizat de către Dănuţ Mănăstireanu în cadrul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Domnul Mănăstireanu consideră sentimentele patriotice şi în general apelul la naţionalism în contextul discuţiei noastre ca fiind un cârlig prin care Securitatea îi agăţa pe informatori. Plecând de la aspectele menţionate aici precum şi în nota 18(14) din partea a doua a incursiunii în istoria bisericii baptiste din România observăm o modalitate prin care Securitatea motiva necesitatea întreprinderii anumitor acţiuni. Cu alte cuvinte, ofiţerii de securitatea transmiteau sentimentul că ei sunt puşi acolo ca să apere ţara şi că prin acceptul colaborării, persoana respectivă nu făcea altceva decât să-şi apere glia strămoşească. Lucru fals de altfel pentru că apărarea ţării era motivaţia şi nu scopul întreprinderii acţiunilor de cele mai multe ori represive împotriva credincioşilor de orice denominaţiune, nu numai evanghelici.
[12] Ajutorul dat pastorilor în rezolvarea unor probleme personale sau de cult era prezentată de către un inspector al Departamentului Cultelor ca o modalitate eficientă de control asupra deservenţilor de culte, deşi el spunea că era vorba de stabilirea unei relaţii de colaborare.
[13] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20
[14] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[15] În cadrul anchetei i se aduce la cunoştinţă acuzaţia că în liceu fusese legionar, fapt neadevărat
[16] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[17] O tipologie asemănătoare se regăseşte şi la Iosif Ţon în cartea Confesiuni
[18] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21
[19] Un caz edificator este cel al lui Jean Staneschi, director al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti care în anul 1953 a fost reţinut timp de treizeci de luni fără a i se face proces şi fără a i se aduce vreo acuzaţie oficial. A fost eliberat la fel de subit şi tot fără vreo explicaţie precum a fost arestat. Iosif Ţon vine să întărească mărturiile domnului Bunaciu şi ale lui Jean Staneschi pentru că la rândul său şi el a fost reţinut de către Securitate timp de trei luni în anii ’70.
[20] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.22
[21] Ca urmare a morţii lui Stalin în anul 1953 puterea în URSS este preluată de către Hruşciov care permite o relaxare a cadrului politic intern şi internaţional în ceea ce denumim generic lagărul socialist. De amintit în acest context şi Congresul XX PCUS, denumit şi al destanilizării. În acest context anii ’60-’70 sunt consideraţi în România ca fiind cei ai unei liberalizări la nivel politic, economic şi social.
Partajează asta:
Conferinţă: Biserica Ortodoxă Română și puterea politică în perioada comunistă
| Ciclul de conferinte „Biserica ortodoxa in perioada comunista” |
| Doamne ajuta!
Rugăciunile unora dintre voi au fost ascultate, motiv pentru care săptămâna aceasta va aşteptăm la ciclul de conferinţe având ca temă „Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă” . Astfel, marţi 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul –o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al Comitetului redacţional al revistei „Renaşterea“, publicaţie oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului şi membru în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles). Miercuri 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta documentarul, „De ce nu canonizăm martirii anti – comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte. Cea de a doua conferinţă va avea loc joi, 11 februarie de la ora 18.00. Titlul conferinţei va fi „Biserica şi Securitatea”, avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi Cea de a treia conferinţă „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu” va avea loc vineri, 12 februarie de la ora 18.00. Conferenţiar va fi Monahul Moise, de la Mănăstirea Oaşa, judeţul Alba. Toate conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi. La fiecare conferinţă veţi putea cumpăra cărţi ale invitaţilor la preţuri studenţeşti. Manuela Cluci |
http://infocrestin.wordpress.com/
Partajează asta:
ALRC
Prin intermediul unei serii de mesaje, Dănuţ Mănăstireanu vrea să readucă în atenţia specialiştilor dar şi a celor tineri care nu au prea multe informaţii despre condiţia creştinului sub comunism, un set de documente şi mărturii despre acea vreme de tristă amintire, dar şi de eroism veritabil. Un astfel de act, de eroism veritabil, l-a constituit pregătirea şi lansarea oficială în primăvara anului 1978 a grupului numit Comitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (pe scurt, ALRC).
Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu
În cadrul acestui material sunt prezentate date despre întâlnirea dintre Dănuţ Mănăstireanu şi Pavel Nicolescu, relaţiile care s-au stabilit între aceştia de-a lungul timpului precum şi pregătirea lansării oficiale ale ALRC. Acest grup (ALRC), este considerat a fi singura contestare pe baze ideologice a regimului comunist din România.
Comitetul ALRC – 2 – Adresă către Consiliul de Stat
Prin prezentarea Adresei Comitetului ALRC către Consiliul de Stat se demonstrează faptul că în România a existat rezistenţă anticomunistă. În acest context, rezistența anticomunistă trebuie înţeleasă ca fiind acţiuni de opoziţie faţă de regimul comunist, care pun sub semnul întrebării, în mod implicit sau explicit, bazele ideologice ale statului comunist, cu scopul de aobţine libertatea de care ne bucurăm astăzi. Ca dovadă a celor afirmate stă şi documentul amintit prin intermediul căruia autoritățile statului precum şi Uniunea baptistă erau informate de crearea unui grup interconfesional care avea ca scop principal ” apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră”, cu o „activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Danuţ Mănăstireanu, autorul materialului pe care l-am sintetizat aici precizează că textul documentului Adresă către Consiliul de Stat, a fost publicat anterior în numărul 110, din 15 iulie 2001 al revistei The Salt Street Journal(SSJ).
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (II)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (II)
Tânăr păstor
Ideologia comunistă a fost construită în aşa fel încât să fie atractivă pentru mulţi oameni deşi, ulterior, o parte dintre aceştia au realizat că ceea ce promitea aceasta era o utopie. În cadrul cărţii Umblând pe ape printre stânci, Ioan Bunaciu mărturiseşte că în tinereţe avea convingeri socialiste şi îşi dorea o carieră politică însă, în urma unei glume, visul de a face carieră politică s-a spulberat. Din acel moment viaţa sa a primit o altă direcţie, o îndrumare divină[1], fapt care îl motivează în iunie 1947 să se boteze la Biserica baptistă din Braşov, păstorită de Mara Cornel, deşi era student în anul II la Academia Comercială, iar decizia sa ar fi putut avea repercusiuni negative asupra pregătirii sale academice. Cu toate acestea, domnul Bunaciu decide să îmbine studiile economice cu cele teologice, fapt pentru care în toamna anului 1947, la recomandarea Bisericii din Braşov, se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti[2]. În anul II de seminar se mută la Academia de Studii Economice din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1949. Scopul era acela de a îmbina activitatea de profesor cu cea de pastor.
,,Dar în anul 1948 s-a făcut reforma învăţământului şi la pedagogie am învăţat că profesorul trebuie să aibă o concepţie materialistă despre viaţă. Aşadar, pe când eram anul II la Seminar şi anul IV la Academia de Studii Economice, am înţeles ca în noul regim politic ce se instalase la noi, cine nu era comunist şi ateist nu mai putea fi profesor la sat şi pastor în biserică.’’[3]
Înţelegând că nu are nici o şansă să îmbine cele două activităţi, decide să se dedice în totalitate activităţilor din domeniul teologic, deşi şi aici urma să se confrunte cu o serie de probleme. Această decizie îl va conduce către o nouă etapă a vieţii, cea de tânăr pastor căsătorit. Schimbarea statutului s-a realizat prin intrarea în activitatea pastorală, şi prin căsătoria în iunie 1951 cu Otilia Turcu din Almaş. Din toamna aceluiaşi an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj, precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj (1951-1956) care, spre deosebire de Seminarul Baptist din Bucureşti, era acreditat de stat ca o instituţie de învăţământ superior. Începutul activităţii pastorale[4], precum şi implicarea în viaţa administrativă a Cultului Baptist prin alegerea sa în funcţia de secretar al Comunităţii baptiste din Cluj în anul 1953, îl aduce în contact, de pe o altă poziţie, cu autorităţile şi problemele bisericilor. Referitor la responsabilităţile pe care le implicau activitatea de pastor şi secretar al comunităţii baptiste din Cluj, precum şi primele contacte dintr-o poziţie oficială cu autorităţile, profesorul Ioan Bunaciu scrie următoarele:
„Aveam şase împuterniciţi ai Ministerului Cultelor[5], câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef în oraşul Cluj[6]. Cu aceştia trebuia să discut problemele bisericilor în raport cu autoritățile. Tot în grija mea erau problemele spirituale şi de disciplină ale bisericilor pentru că în toată regiunea Cluj erau trei pastori salariaţi […]. De aceea botezurile, nunţile şi înmormântările din bisericile Regiunii Cluj erau în sarcina noastră. La acestea se adăugau şi conferinţele interconfesionale care se ţineau din trei în trei luni la Cluj şi în oraşele reşedinţe de raioane, de la care, ca secretar al Comunităţii, nu puteam lipsi.”[7]
Deşi activitatea sa presupunea o muncă dificilă, plină de riscuri, profesorul Bunaciu vorbeşte şi de satisfacţii, văzute prin prisma legalismului şi a respectării acestuia de către „fraţii din biserică şi conducătorii lor”[8], care datorau ascultare faţă de el şi ceilalţi lideri pe baza principiului biblic al ascultării şi supunerii faţă de mai marii lor, exprimat de apostolul Pavel în Epistola către Evrei[9]. Trebuie menţionat faptul că acest verset a fost unul cheie în activitatea pastorală şi administrativă a domnului Bunaciu, în relaţia cu cei din cadrul cultului[10]. Cât priveşte relaţia cu autorităţile, Ioan Bunaciu s-a situat pe poziţia unui negociator din dorinţa de a rezolva, prin intermediul discuţiilor, problemele bisericii, comunităţii sau ale Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, al cărui director a fost între anii 1970-1988[11]. O poziţie diferită este atribuită taberei contestatarilor.
„Unii, cei mai tineri în frunte cu Ţon Iosif, susţineau o rezolvare prin confruntare cu autorităţile prin memorii, proteste, apeluri la diferite organizaţii internaţionale, iar ceilalţi, cei mai bătrâni, erau pentru rezolvarea problemelor de pe poziţii principiale. Personal am folosit metoda aceasta şi am reuşit să rezolvăm problemele legate de bisericile pe care le-am păstorit.[12]”
Profesorul Bunaciu consideră că poziţia protestatară adoptată de unele persoane din cadrul cultului baptist a fost determinată şi motivată de tinereţea acestora, de lipsa de experienţă în relaţiile cu autorităţile comuniste, precum şi de dorinţa de emigrare. Aceasta din urmă este argumentată şi prin afirmaţia că nu cunoaşte pe nimeni care să fi refuzat paşaportul şi viza, să fi zis: „mai bine merg la închisoare decât să emigrez.” [13] În acest context, pentru a se distanţa de tabăra contestatară, Ioan Bunaciu face apel la sentimentul patriotic, naţionalist[14].
„Sigur noi care am fost legaţi de glie şi de poporul creştin baptist din România, pe care l-am slujit din tinereţe cu sinceritate, nu ne-am putut unii cu ei, pentru că într-adevăr doream rezolvarea problemelor, nu numai provocarea autorităţilor cu ele. Am stat la datorie predicând Evanghelia şi, folosind cuvinte drese cu sare pentru a-i convinge pe duşmanii noştri că adevărul e de partea noastră[15]”
Cu această dezbatere referitoare la modalităţile folosite de către liderii evanghelici pentru a rezolva problemele bisericilor sau instituţiilor pe care le conduceau în perioada comunistă încheiem partea a doua a seriei de mesaje despre cartea Umblând pe ape printre stânci a profesorului Bunaciu cu referiri mai largi sau mai strânse la istoria religioasă a comunităţii evanghelice pe care a slujit-o timp de 60 de ani.
[1]Rememorând călătoria sa prin această lume, Ioan Bunaciu se consideră o persoană care a beneficiat de protecţia divinităţii încă din copilărie, continuând mai apoi să înţeleagă scopul lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
[2]Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti era recunoscut de către stat ca o şcoală teologică de nivel mediu care putea să pregătească pastori pentru bisericile baptiste.
[3]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.16-17
[4]Ioan Bunaciu îşi începe activitatea pastorală în anul 1950
[5]Funcţia de împuternicit se organiza chiar pe parcursul anului 1953, fiind câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef judeţean şi pentru Capitală, cf. ASSC 1953, Hotărârea [2412]/1953 a Ministerului Cultelor privind înfiinţarea funcţiunii de împuterniciţi pentru culte în cadrul unor Sfaturi Populare orăşeneşti.
[6]Prin intermediul Legii nr.5 privind raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, publicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 77 din 8 septembrie 1950, se realizează o nouă organizare teritorial administrativă la nivelul ţării după modelul sovietic în regiuni, raioane, oraşe, comune. Această organizare administrativ-teritorială s-a menţinut până în anul 1968, când s-a revenit la modelul anterior, valabil şi astăzi.
[7]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, pp.17-18
[8]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[9]„Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi”, Epistola apostolului Pavel către Evrei, cap.13, v.17, apud, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18
[10]Subalterni şi studenţi
[11]O poziție diferită de a domnului Bunaciu au avut o serie de lideri şi intelectuali baptişti precum Iosif Ţon, Pavel Nicolescu, Dănuţ Mănăstireanu, ș.a.
[12]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.76
[13]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77. Suntem întru totul de acord cu afirmaţiile profesorului Bunaciu conform cărora a existat o poziţie contestatară determinată de oportunism, dar considerăm că au existat în aceeaşi măsură persoane care au iniţiat acţiuni protestatare dintr-o convingere sinceră, în urma cărora au avut de suportat o serie de repercusiuni. De menţionat şi faptul că în urma unor astfel de acţiuni protestatare şi contestatare s-a renunţat în anii ’70 la reglementarea serviciilor religioase ale bisericilor baptiste de către stat.
[14]O poziţie diferită referitoare la sentimentele patriotice în cadrul deciziilor şi activităţii religioase se găseşte la Dănuț Mănăstireanu, care le considera ca fiind o modalitate de infiltrare a statului în viaţa internă a cultelor. Poziţia la care facem referire a fost exprimată şi prin intermediul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Mulţumim pe această cale domnului Dănuţ Mănăstireanu pentru amabilitatea de a discuta cu noi aceste probleme pe parcursul conferinţei la care am făcut referire.
[15] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (I)
Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (I)
Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă[1]: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[2] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului. În paralel cu această prezentare ne pr
opunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă adepţilor săi speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară[3]. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale. Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât, îl ignora pe Însuși Dumnezeu.”[4] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere pentru a înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.
[1] Autorul se referă la perioada 1947(1950)-2010 în care numai 40 de ani a slujit în perioada comunistă
[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.47-48
[3] Mulţumim doamnei Conf. univ. dr. Mihaela Pop, cadru didactic al Universităţii Bucureşti, pentru informaţiile şi viziunea despre problematica spinoasă a relaţiei biserică-stat, precum şi despre cea a raiului comunist
[4] Marius Silveşan, Aspecte din viaţa cotidiană a românilor. Mediul urban 1960-1975, Lucrare de licenţă prezentată în sesiunea iunie 2003 la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea Prof. univ. dr. Mihai Retegan
Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[1] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului spre portul din care va pleca spre veşnicie. În paralel cu această prezentare ne pr
opunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă creştinilor speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale. Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât ,îl ignora Însuşi pe Dumnezeu.”[2] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere pentru a înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.
Partajează asta:
Cultul baptist din Transilvania între 1948-1989 în memoria colectivă
Denisa Bodeanu (căsătorită Budeancă), cercetător la CNSAS, a finalizat teza de doctorat “Cultul Baptist din Transilvania între 1948-1989 în memoria colectivă (judeţele Cluj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj)”. O parte din materialul rezultat ca urmare a cercetărilor s-a materializat în lucrarea Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente, publicat la Editura Argonaut din Cluj-Napoca în anul 2007. Atât în lucrarea publicată, cât şi în cea de doctorat, Denisa Florentina Bodeanu a inclus o serie de interviuri cu personalităţi ale vieţii evanghelice clujene din perioada comunistă. Printre acestea se regăseşte şi un interviu cu pastorul Mihai Huşan, preşedinte al cumunităţii baptiste din Cluj, iar din anul 1984, timp de un mandat, preşedinte al Cultului Creştin Baptist din România. Acesta a fost ajutat în exercitarea mandatului său de către o altă personalitate, păstor la vremea respectivă în Cluj, Vasile Talpoş, ales la Congresul Cultului baptist din anul 1984 în funcţia de secretar general. Astfel, prin sursele folosite, interviurile incluse şi metodologia abordată, lucrarea reprezintă o analiză ştiinţifică a vieţii religioase din România pe parcursul perioadei comuniste. Aşteptăm publicarea lucrării pentru a ne putea face o imagine mai clară asupra istoriei Cultului baptist din Transilvania şi punctului de vedere al autoarei referitor acest subiect.
Pentru mai multe detalii despre teza de doctorat accesaţi site-ul Clujul Evanghelic
Acelaşi site pune la dispoziţia celor interesaţi şi un rezumat al lucrării de doctorat care se poate vizualiza aici:
Partajează asta:
Biserica Creştină după Evanghelie
Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi‑au pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini, autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.
În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s‑a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în rândul românilor.
În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu‑zişi), care practică botezul la majorat, şi ramura a II‑a, care practică botezul la naştere.
Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s‑au despărţit, fiecare ramură alegându‑şi organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s‑a intitulat Biserica Evanghelică Română.
În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică Română. La recensământul din anul 2002, au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin după Evanghelie.
Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de adunări (biserici); adunările au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul dispune de 724 vestitori.
În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală; funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală; Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.
La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.
Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.
Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40 de asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi umanitare de ajutorare etc.
După decembrie 1989 s‑au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care s‑au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.
| Documente ataşate |
|---|
| » Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Crestine dupa Evanghelie din România |
Partajează asta:
Cine sunt baptiştii? Scurt istoric
Cu ocazia aniversarii a 400 de ani de la înfiinţarea primei biserici baptiste în Amsterdam, Paul Chiş realizează prin intermediul articolului de faţă scris pentru site-ul Clujul Evanghelic, o incursiune în istoria baptiştilor. Autorul analizează originile acestei mişcări religioase, prezintă elemente doctrinare, precum şi diferentele dintre baptişti şi alţi protestanţi.
Iniţiatorul mişcării baptiste este John Smyth (1570-1612). Acesta s-a născut în comitatul Lincolnshire din Anglia. A făcut studiile primare la Gainsbourgh (o localitate din acelaşi comitat), apoi a studiat teologia la Christ College în cadrul Universităţii Cambridge, unde şi-a luat diplomele de licenţă şi masterat în teologie. În 1594 Smyth a fost ordinat preot în biserica Angliei şi ales în conducerea Christ College (aşa se numeşte facultatea de teologie a Universităţii Cambridge).[…]
Din 1598 Smyth a ajuns preot în locaitatea Lincoln, unde conţinutul predicilor sale a fost interpretat ca un afront personal de către unele oficialităţi locale care au făcut în aşa fel încât să fie demis. După demitere a plecat la Gainsbourgh unde a practicat medicina. În Gainsbourgh văzând că parohia locală duce lipsă de un preot compentent (preotul din localitate îşi neglija îndatoririle, nu predica şi lipsea des din sat, dar încasându-şi leafa care nu era mică, fără nici-o problemă) John Smyth a preluat el sarcina slujirii bisericii, vestind cuvântul lui Dumnezeu. Problema era că nu a obţinut avizul episcopului local pentru a predica fiind mustrat cu asprime pentru că a întrăznit să predice fără aprobare.
Acest incident l-a adus în conflict cu conducerea bisericească a vremii şi l-a determinat pe Smyth şi pe ceilalţi membrii ai bisericii din Gainsbourgh (după multe rugăciuni şi studierea Scripturii) să se separe împreună cu congregaţia de Biserica Anglicană devenind o biserică independentă sau separatistă. […] În aceea vreme un astfel de gest era ilegal, biserica anglicană fiind biserică de stat, iar Smyth şi ceilalţi enoriaşi din Gainsbourgh riscau pedepse dure, poate chiar moartea. De fapt persecuţia nu a întârziat să apară, regele Angliei James I a început să persecute grupările puritane şi separatiste din regatul său, mulţi dintre ei fiind încarceraţi sau omorîţi.
John Smyth care ajunsese liderul congregaţiei din Gainsbourgh a decis să fugă în Olanda împreună cu toţi enoriaşii pentru a scăpa de persecuţie. Olanda fiind cea mai tolerantă ţară din punct de vedere religios din Europa, adăpostind oameni din toată Europa de persecuţiile religioase care bântuiau pe atunci continentul.
John Smyth şi cei care erau cu el s-au mutat în 1608 la Amsterdam, unde şi-au stabilit sediul bisericii într-o brutărie deţinută de un anabaptist.[…] Fiind influenţat de anabaptişti dar şi în urma studierii Bibliei John Smyth a ajuns la concluzia că trebuie să se adopte botezul pe baza credinţei personale. Mai întâi s-a autobotezat pe el şi apoi l-a botezat pe prietenul său Thomas Helwis şi pe ceilalţi pe membrii ai congregaţiei, în 1609. […]
Cele mai importante idei ale baptiştilor englezi erau: practicarea botezului pe baza credinţei personale (iniţial baptiştii au practicat botezul prin turnare, abia la câţiva ani după moartea lui Thomas Helwis s-a introdus cutuma botezului prin scufundare), promovarea libertăţii religioase şi a separării bisericii de stat, accentul pus studierea scripturii. Toate aceste lucruri îi apropie pe baptişti de anabaptişti, fiind lucruri ce au fost susţinute întotdeauna de ambele grupări.[…] Articolul complet se gaseste pe site-ul Clujul Evanghelic.ro
Istorie Evanghelica 