30 de ani de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA făcută de organele represive comuniste (1985-2015) – update
Acest articol este un update al celui despre demolarea locașului de cult al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București în ziua de Rusalii 1985.
Anul acesta (2015) de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.
Biserica Baptistă „Nădejdea sau Biserica Baptistă Giulești, cum este cunoscută aceasta, este situată în cartierul bucureștean Giulești pe strada Luduș, Nr. 4. Conform informațiilor prezentate de către Ioan Bunaciu în cartea Istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România, Biserica a luat ființă ca un punct misionar al Bisericii Baptiste din cartierul Ferentari. Actuala Biserică Baptistă Providența. Conform informațiilor oferite de Alexa Popovici, biserica a fost fondată în anul 1933 de către Țopa Ioan care fusese trimis de Biserica Baptistă din Ferentari pentru a stabili în cartierul Giulești o filială a Bisericii din Ferentari (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 124). Inaugurarea casei de rugăciune și oficierea primului serviciu divin în ea a avut loc la data de 15 septembrie 1933. (Dumitru Lungu, Mircea Bulatov, 1933-2013 Nădejdea în Dumnezeu: 80 de ani de lumină creștină la margine de București, p. 20). Pe parcursul anilor Biserica Baptistă din Giulești a cunoscut o oarecare dezvoltare, astfel că în anul 1961, după arondarea bisericilor – vezi detalii în Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965) – sub pastorația lui Constantin Bălgrădeanu biserica ajunsese la 180 de membrii (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 125). La cutremurul din 4 martie 1977 biserica a suferit unele pagube materiale, iar credincioșii s-au întâlnit o vreme în Capela Seminarului Teologic Baptist de pe strada Berzei, Nr. 29. Între timp enoriașii au reușit să facă unele reparații minore și să se mute în locașul lor de închinare din strada Luduș. În anul 1980 a fost ales ca pastor al Bisericii, Buni Cocar, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București (1978). Ioan Bunaciu menționează că „acesta a folosit în închinare practici carismatice, iar rezultatul a fost că s-au atașat de biserică mulți credincioși din alte biserici, mai ales din cele penticostale. Biserica a ajuns astfel să numere aproximativ 250 de membrii.” (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 125). Acesta este contextul pentru care era nevoie de extinderea locașului de cult. Referitor la necesitatea unui astfel de demers nu există puncte de vedere divergente, ci numai în ceea ce privește modul de realizare și obiectivele care au stat în spatele deciziei pastorului Buni Cocar.
O primă poziție este exprimată de pastorii Ioan Bunaciu și Vasile Talpoș, ambii evidențiind faptul că ceea ce s-a realizat putea pune în pericol viețile oamenilor.
Iată ce spune Ioan Bunaciu:
Buni Cocar „a început construcția unei clădiri noi și mari peste vechea clădire a bisericii, a turnat stâlpi de beton, iar peste ei a turnat cupola și a început să zidească. În acel moment au intervenit în forță autoritățile, deși Uniunea Baptistă l-a apărat și a insistat ca biserica să fie mărită. S-a făcut atunci analiza tehnică a lucrărilor, a stâlpilor, mai ales, și concluzia a fost că aceștia nu erau în măsură să susțină greutatea acoperișului, astfel că imobilul era în pericol să se prăbușească. Dându-se ordinul de demolare, Cocar a întrevăzut dintr-o dată prilejul de a obține statutul de prigonit. (…) S- a adeverit curând că stâlpii s-ar fi putut prăbușii oricând.
După plecarea lui Buni Cocar în anul 1986 pastoratul bisericii a fost preluat de fratele Talpoș Vasile.”
Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 126.
Vasile Talpoș menționează și el că stâlpii de susținere erau slabi
„Deși am pledat în fața celor șapte sau opt reprezentanți ai Primăriei timp de două ore să renunțe la planul demolării ei au venit cu contra argumente afirmând că acea clădire nu era construită după un plan și nici executată conform regulilor de construcții. (…) Din nefericire, când s-a demolat complet clădirea, în vederea realizării noii construcții, am constat că aveau dreptate.” Referire la anul 1993 când s-a început noua construcție.
Mărturie Vasile Talpoș în Dumitru Lungu, Mircea Bulatov, 1933-2013. Nădejdea în Dumnezeu, p. 122
Aspectele menționate mai sus amintesc, dincolo de aspectele tehnice, momentele de tensiune și persecuție prin care au trecut membrii Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București.
Iată și mărturia pastorului Buni Cocar despre necesitatea extinderii locașului de cult și împrejurările care au dus la demolarea locașului de cult.
„În fiecare an am extins casa de rugăciune, dar cu toate aceste remodelări n-am avut un singur serviciu în care să nu stea oamenii în picioare. Era o lucrare a Duhului Sfânt în mijlocul nostru și noi încercam să oferim condiții cât mai bune pentru toți cei interesați să participe la slujbe.
Singura cale era să amenajăm casa pe care o aveam , s-o extindem puțin chiar. Am propus asta și frații mei de credință s-au dedicat construcțiilor și renovărilor. Ne-am bucurat să facem lucrarea, fiindcă simțeam că odată cu renovarea casei deveneam și noi puțin mai noi, mai ”renovați”. Din nefericire, extinderile le-am făcut mereu fără nici o aprobare de la cei în drept. Nu se dădeau și noi ne-am asumat riscul, construind fără avizul puternicilor zilei și nopții. După fiecare mărire constatam că trebuie să facem o alta.”
Buni Cocar, Și tata a plâns, pp. 191-192
Prin acest scurt istoric și prezentare a evoluției Bisericii Creștine Baptiste Nădejdea am ajuns și la momentul 1985.
Iată ce menționează Buni Cocar despre factorul declanșator a demolării Bisericii:
„Autoritățile statului au ”înghițit” aceste remodelări până la cea din 1985, când președintele Ceaușescu, în căutare de un loc potrivit pentru portul București la Dunăre (vroia să aducă Dunărea la București și tocmai în Giulești Sârbi), a observat o clădire neobișnuită în zona Pieții Giulești. Necunoscând-o l-a întrebat pe primarul Capitalei, Gheorghe Pană: „Faci aici Piața Pantelimon, Gheorghe?
Primarul Pană era în completă necunoștință de cauză și a promis cercetări. A doua zi primarul Pană (…) și cu el zeci și zeci de oameni ai regimului, primari de sector, secretari de partid, securiști, polițiști și oameni de ordine au venit la biserică. (…)
Tovarășii ne-au lovit în numele lui Marx sau Ceaușescu, convinși că sunt îndreptățiți să acționeze cum au făcut-o.”
Buni Cocar, Și tata a plâns, pp. 192-194
Înainte de a lăsa mărturia unui martor ocular să relateze cele ce s-au întâmplat în ziua de Rusalii a anului 1985 se cuvin făcute câteva precizării referitoare la mărturia pastorului Buni Cocar. Astfel, pot să confirm faptul că în anii 80 președintele Nicolae Ceaușescu a vizitat și zona Pieței Giulești, fiind copil nu am reținut anul când a avut loc această vizită, dar evident că era un eveniment pentru noi să fim vizitați de președintele țării. În ceea ce privește faptul că Ceaușescu dorea să realizeze un port în zona Bucureștiului informația este reală, Ceaușescu avea acest vis de a aduce Dunărea la București, dar cred că pastorul Buni Cocar este sarcastic atunci când afirmă că Ceaușescu dorea să realizeze acest lucru în zona Giulești Sârbi. Nu intru acum în detalii despre acest aspect, însă se știe că portul se dorea realizat pe râul Argeș. Ceea ce este relevant în acest caz are de-a face cu modul abuziv în care a fost dărâmat locașul de cult al unei bisericii recunoscută de către autorități. Mai sunt lucruri de spus și mărturii de adus referitoare la acest eveniment dramatic care a schimbat viața unora dintre credincioși, dar deocamdată la mărturia fratelui Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, s-a relateze prin intermediul unui material comemorativ ce are la bază experiența, documente de arhivă, dar și a unele mărturii orale.
Din atașament puteți descărca un scurt material, însoțit de imagini, cu descrierea acelor tulburătoare evenimente.
Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:
Partea 1 COJOCARESCU ION Întrebări și acuzații
[https://www.youtube.com/watch?v=p4DN8yQMu0A&feature=youtu.be[/embed]
30 de ani de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA făcută de organele represive comuniste (1985-2015)
Cei care au informații despre ceea ce s-a întâmplat atunci, amintiri, fotografii, documente, comentarii îi rog să contribuie la rememorarea acelor momente în orice mod găsesc oportun.
Anul acesta de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.
Cu acest prilej Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, a realizat un material comemorativ pe baza propriei experiențe, a documentelor de arhivă, dar și a unor mărturii orale.
Din atașament puteți descărca un scurt material, însoțit de imagini, cu descrierea acelor tulburătoare evenimente.
Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:
Partea 1 COJOCARESCU ION Întrebări și acuzații
Propunere pentru înființarea unui centru Ortodox la Geneva cu scopul de a „direcționa și controla emigrația românească”
Recitind de curând articolul lui Adrian Nicolae Petcu despre Departamentul Cultelor, mi-a reținut atenția pasajul de mai jos
Un alt refuz din partea Departamentului cultelor, impardonabil pentru Securitate, s-a consumat la propunerea ambasadei României în Elveția prin care solicita înființarea „unui centru ortodox românesc la Geneva”, în scopul „contrabalansării comunităților romanești cu orientare reacționară şi anticomunistă, precum și pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcționare şi de control a emigrației romanești”[44]
[44]ACNSAS, Fond Documentar/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 138v-139.
Adrian Nicolae PETCU, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970-1989), Partea I-a http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Activitatea%20departamentului%20cultelor%20in%20atentia%20securitatii%201%20de%20Adrian%20Nicolae%20Petcu.htm
Am considerat interesant faptul că propunerea de înființare a unui centru ortodox românesc la Geneva nu se făcea pentru promovarea valorilor creștine ci „pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcţionare şi de control a emigraţiei româneşti”. Cred că acest detaliu poate fi încadrat în ceea ce eu am denumit în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 ca fiind Implicarea Bisericii în acțiunile propagandistice ale regimului comunist prin promovarea unei imagini pozitive în Occident. Se impune menționarea, că în acest caz, vorbim de ceva mai mult decât de o promovare a unei imagini pozitive dorindu-se nici mai mult nici mai puțin ca în viitor acest centru să devină unul de „direcționare și control al emigrației românești.”
Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu
Pornind de la interesul pe care Emanuel Conțac îl arată față de Biblia Cornilescu am prezentat nu cu mult timp în urmă unele informații succinte despre tipărirea Bibliei Cornilescu în țară sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns.
Între timp am găsit informații noi, conexe cu cele prezentate anterior, motiv pentru care în acest articol voi relua și o parte din cele publicate în articolul amintit pentru o mai bună înțelegere a subiectului și a cadrului în care se desfășurau evenimentele la care fac referire. Din motivele enunțate recomand pe lângă celelalte articole ale lui Emanuel Conțac, dintre care unul poate fi accesat aici și pe cel mai recent care tratează problema dreptului de autor asupra Bibliei Cornilescu. Titlul lui Emanuel este sugestiv: Cine deține copyrightul pentru Biblia Cornilescu? Noi și interesante evoluții…
Până vom reuși să dezlegăm toate ițele problemei reiau fragmentul menționat anterior la care aduc completări noi din cadrul unui interviu al Profesorului Vasile Talpoș.
În cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.
Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea. (Din interviu de mai jos rezultă ca acest lucru s-a petrecut la scurt timp după vizita lui Billy Graham în România și într-o anumită măsură a fost favorizat de aceasta).
Demersurile au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România. Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu, unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.
Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș, care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987), a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice, instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia, acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.
Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.
Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.
Mai jos un fragment din interviul Profesorului Talpoș
Ca urmare a vizitei fratelui Billy Graham în România (1985) „s-a aprobat, pentru prima dată, la cererea Uniunii Baptiste, tipărirea Bibliei Cornilescu în țară. Deși fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu, a declarat că această Biblie ar fi eretică și că niciodată nu va fi aprobată tipărirea ei în țară, interesant este faptul că, atunci când ni s-a dat aprobarea, ne-a fost permis să o tipărim la Institutul Biblic al Patriarhiei Române. Personal am adus, împreună cu fr. Hușanu, președintele Uniunii, filmul de la Societatea Misionară Britanică din Londra pentru tipărirea a cinci mii de biblii.”
Daniel Gherman, „Roade confirmate de timp în așteptarea veșniciei: Interviu cu profesor dr. Vasile Talpoș” în Jurnal Teologic, volum omagial Prof. dr. Vasile Talpoș, vol. 1, nr. 1, 2002, p. 15, editat de Centrul de Teologie Baptistă București al Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București și al Institutului Teologic Baptist București
Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns
Emanuel Conțac lansa începutul lunii septembrie 2011 o întrebare la care voi încerca să răspund prin intermediul acestui articol. În prima parte se regăsește citat articolul lui Emanuel pe care îl puteți accesa apăsând pe link-ul de mai jos.
Nu mai ştiu dacă anul trecut am citit cartea Lidiei Stăniloae (Lumina faptei din lumina cuvântului) despre tatăl ei.
Mi-a rămas, în urma lecturii, o „aşchie mentală”. Prin „aşchie mentală” înţeleg o informaţie măruntă care te intrigă şi pe care ai vrea să o verifici.
Ce am citit atunci la p. 330?
Îmi aduc aminte cum odată [D. Stăniloae] a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. „Ia mai slăbeşte-mă!” i-a spus directorul de atunci, Verzan, al editurii. „Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?”
Ştiu că am citit undeva că Vasile Talpoş şi Ioan Bunaciu au făcut la un moment dat demersuri pentru tipărirea Bibliei Cornilescu în ţară. Au fost la Societatea Biblică Britanică şi au adus „filmele”. Dar oare unde am citit?
Îmi poate cineva confirma informaţia? Din păcate, Lidia Stăniloae nu prea datează evenimentele.
La momentul respectiv i-am lăsat două comentarii:
Marius Silvesan Says:
2 septembrie 2011
Ioan Bunaciu vorbește de faptul că în timpul mandatului Hușanu-Talpoș (1984-1988) s-a reușit tipărirea Bibliei în țară. Justinian Marina a solicitat în 1969 (?) cu ocazia vizitei la Londra fonduri pentru tipărirea de biblii în țară. Informația este menționată de George Enache în cadrul unui articol din Ziarul Lumina.Shifu Says:
3 septembrie 2011
Cine a făcut respectivele demersuri? Vasile Taloș sau Vasile Talpoș? Talpoș (și Bunaciu) e mult mai probabil să fi fost în relații cu Verzan decât Taloș. Greu de spus când s-ar fi putut petrece evenimentul cu “Biblia Baptistă” ținând cont că Sabin Verzan s-a ocupat de publicațiile oficiale ale Patriarhiei și ale Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de prin anii 60 până când a murit în 1997 (dacă bine țin minte).Cel de-al doilea comentariu vine ca răspuns la întrebarea lui Shiftu
Marius Silvesan Says:
4 septembrie 2011
Despre vizita Patriarhului Justinian la Londra în anul 1966, Adrian Nicolae Petcu scrie în articolul ,,Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia” publicat în Ziarul Lumina din 16 iunie 2011, următoarele:„Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.
Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.”
http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.htmlÎn ceea ce priveste „Biblia baptistă” este vorba de tandemul Husanu -Talpos, respectiv presedinte, secretar general (1984-1988). O sa caut locul unde se vb de faptul ca acestia ar fi reusit sa obtina aprobare in anii 80 sa tipareasca Biblia versiunea Cornilescu în țară.
Nu am găsit pasajul din cartea lui Ioan Bunaciu unde se vorbește de faptul că în timpul mandatului Mihai Hușanu ca președinte al Cultului Baptist și Vasile Talpoș ca secretar general (1984-1988) aceștia ar fi reușit să tipărească Biblia în România. Cu toate acestea, văzând astăzi titlul articolului lui Emanuel Conțac, mi-am adus aminte că în cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.
Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea. Cel puțin demersurile – din câte am înțeles eu – au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România. Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu (dacă am reținut bine), unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.
Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987) a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice (?), instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.
Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.
Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.
Voi reveni și cu alte informații despre acest subiect atunci când le voi avea..
Cititorii sunt rugați să completeze sau să corecteze informația.
Traian Dorz – nota biografica in legatura cu dorinta de realizarea a unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978 p.3
Prin intermediul acestei postări închei seria de trei articole despre Traian Dorz și încercarea de publicare a unei Antologii de poezie creștină.
Primul articol a fost publicat sub titlu: Memoriul lui Maier Ion catre CC al PCR privind publicarea unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978
Al doilea articol: Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creatie poetica crestina” – 1978 p.2
Articole care fac referire la Traian Dorz:
Documentar despre Traian Dorz și Oastea Domnului în perioada comunistă
Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creatie poetica crestina” – 1978 p.2
Public acum referatul Departamentului Cultelor referitor la Memoriul depus de Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creație poetică creștina”.
Prima parte a seriei de documente referitoare la publicarea unei antologii de ,,creație poetică creștină” care să includă și poeziile lui Traian Dorz a fost publicată sub titlul: Memoriul lui Maier Ion catre CC al PCR privind publicarea unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978
Știe cineva ce s-a întâmplat cu cele zece volume (caiete) de poezii însumând circa 3000 de titluri din creația lui Traian Dorz?
Informare privind credincioșii baptiști din Caraș-Severin (1980)
Prin intermediul acestui document doresc să prezint modul cum acționa Departamentul Cultelor în relațiile cu bisericile evanghelice. În acest caz este vorba de Biserica Creștin Baptistă din comuna Eftimie Murgu județul Caraș-Severin. Obiectul acestei informări îl constituie cumpărarea de către credincioșii baptiști a 32 de instrumente muzicale -mandoline, chitare, acordeoane-. Problema inspectorului și a organelor statului este următoarea:
1. Au cumpărat instrumentele pe cont propriu dar cu acordul pastorului și al comitetului bisericii
2. Statul militează pentru îndoctrinarea tinerilor și copiilor cu valorile comuniste, nu cu cele creștine
3. Formarea unei orchestre în cadrul bisericii nu era privită cu ochi buni deoarece era un mijloc de revigorare a vieții religioase și submina autoritatea secretarului cu propaganda din cadrul comunei.
Partea a doua a acestui document prezintă măsurile întreprinse de către inspector după cum urmează:
În discuțiile repetate pe care inspectorul teritorial le-a avut cu pastorul Dănilă Ciortuz i s-au pus în vedere următoarele:
-să retragă adresa pe care biserica a înaintat-o organelor locale
– educația religioasă a copiilor (nu repetiții) să se facă în cadrul serviciilor religioase și nu și/sau în alte zile
– se interzic repetițiile muzicale cu scop religios într-un cadru organizat la biserică sau în casele membrilor.
Etapa următoare este amenințarea:
,,În caz contrar, organele locale s-au angajat să aplice prevederile articolului 153/1970, articolul 1, litera ”d” pentru organizarea activităților în case particulare”
Efectul? ,,Au încetat activitățile cu copii, în case particulare și la biserică”
Pare cam laudativă această exprimare și posibil să nu fi fost întrutotul conformă cu realitatea. Când afirm asta am în vedere două aspecte:
1. Presiunile la care au fost supuși credincioșii, pastorul și comitetul să fi fost mult mai mari decât cele menționate în document
2. Informarea este redactată de către inspectorul principal și trimisă șefilor săi de la Departamentul Cultelor, dorind în acest fel să arate că poate gestiona problemele din teritoriu.
Scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir p.II
Postez acum partea a doua din scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir.
În această parte ne sunt prezentate suferințele Bisericii în cei ,,35 de ani de guvernare ateistă”., context în care Răscol V leagă arestarea lui Caraman Constantin și Gaspar Vasile de instalarea lui Sandru Trandafir în funcția de păstor. Personal cred că arestarea celor doi nu a fost dictată de Sandru Trandafir, iar dacă cele două evenimente s-au petrecut simultan poate să fi fost doar o coincidență cu momentul hotărât de Securitate pentru arestarea celor doi credincioși. De cele mai multe ori arestarea celor care transportau biblii s-a făcut în urma unor controale de rutină, alteori în urma unei supravegheri atente care se întindea pe o durată mai mare de timp. Trecând peste acest aspect lecturarea acestei părți dezvăluie și partea nevăzută a Bisericii, cea care nu era prezentată în rapoartele oficiale, dar și dorința credincioșilor de a se strânge împreună. Rememorăm astfel atât constrângerile cât și râvna Bisericii din România în perioada comunistă.
Intransigență, loialitate și iubire față de patrie la Sandru Trandafir
Istoria cultului penticostal, ca și a celorlalte culte evanghelice din perioada comunistă, este adeseori complicată iar uneori ambiguă. Iubirea de patrie era o expresie frecventă în discursurile oficialilor comuniști, fiind utilizată și de unii lideri evanghelici precum Sandru Trandafir, director al Seminarului Teologic Penticostal din București începând cu anul 1976 pentru a-și dovedi loialitatea față de autorități. Posibil să mă înșel, dar acestea sunt concluziile notei prin care Sandru Trandafir, în calitate de director al Institutului Teologic Penticostal din București, înaintează Departamentului Cultelor o scrisoare primită de la Răscol Victor. Scrisoarea deschisă difuzată în străinătate a fost redactată în opinia lui Sandru Trandafir cu scopul ,,de a defăima atât țara noastră, cât și pe mine personal.”
Cultele religioase în România comunistă
Anul 1948 a marcat o cotitură pentru societatea și viața religioasă din România. Ca urmare a instaurării oficiale a regimului comunist, a fost elaborat un nou cadru legislativ prin intermediul căruia se urmărea aducerea sub controlul statului a vieții politice, sociale și religioase. Cum ,,Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic” (Denis Deletant, România sub regimul Comunist, Fundația Academia Civică, București 2010, p.93), aceasta nu putea rămâne în afara reglementărilor legislative prin care se urmărea stabilirea unui nou tip de relație între Stat, Biserică, societate. Constituția din 1948, Legea Cultelor, Legea de organizare și funcționare a Ministerului Cultelor, Hotărârea Consiliului de Miniștri pentru Organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor din 1958, reprezintă doar o parte a noului cadru legislativ privitor la culte, construit începând cu anul 1948. Astfel, prin Legea Cultelor din anul 1948, statul a recunoscut 14 culte religioase: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din România, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Mozaic, Cultul Musulman , Cultul Creștin Baptist, Cultul Creştin după Evanghelie, Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a 7.
Printre cele 14 culte recunoscute se numără și patru culte neoprotestante sau evanghelice: Cultul Creștin Baptist, Cultul Adventist de ziua a 7-a, Cultul Penticostal, Cultul Creștin după Evanghelie. Biserica Greco-catolică a fost desființată, iar cea Romano-Catolică avea un statut semi-legal deoarece nu a dorit să redacteze și să supună aprobării Ministerului Cultelor un statut de organizare și funcționare. După emiterea Legii Cultelor, cultele recunoscute aveau la dispoziție un termen de trei luni să-și revizuiască statutele de organizare și funcționare pentru a fi în acord cu noile prevederi. Statutele de organizare și funcționare ale acestora, mai puțin cel al Bisericii Romano-Catolice, au fost aprobate în anul 1950. Deși Statul avea ca obiectiv declarat asigurarea libertății religioase și de conștiință, s-au realizat intruziuni în viața internă a cultelor prin intermediul supravegherii și controlului. Complexitatea acestor probleme a putut fi percepută abia recent și încă nu pe deplin, ca urmare a accesului la documente, a apariției unor lucrări cu caracter memorialistic, precum și a unor lucrări de specialitate, sau articole în diferite reviste și cotidiene.
În acest context, Vasile Tomoioagă ne semnalează articolul Cultele permise în Republica Socialistă România, pe site-ul ziarului Jurnalul Nașional în cadrul suplimentului Scânteia. Articolul redactat de către Daniela Cârlea Șontică, preia în fapt informații cu privire la istoricul celor 14 culte recunoscute de către statul român pe parcursul perioadei comuniste, probabil din Atlasul religiilor a lui Cuciuc Constantin, pe care le complectează cu date statistice la nivelul anului 1989. Deși o parte din numele sub care aceste culte au funcționat în perioada comunistă sunt prezentate în cadrul articolului amintit, inexact, cum ar fi cel al Cultului Baptist sau Creștin după Evanghelie, remarcăm abordarea unui asemenea subiect în presa centrală bucureșteană. Menționăm și faptul că instituția la care se face referire în articol a purtat numele de Departamentul Cultelor și a funcționat sub acest nume din anul 1957/1958 până la sfârșitul perioadei comuniste și nu Departamentul de Stat pentru Culte, cu referire probabil la numele de astăzi, acela de Secretariatul de Stat pentru Culte. Refritor la informațiile inexate din cadrul articolului la care am făcut referire semnalăm și faptul că Departamentul Cultelor se preocupa de supravegherea și controlarea vieții religioase și nu a personalului de cult în sesnsul sugerat de articol. Această sarcină revenea Securității care prin intermediul direcțiilor specializate, supraveghea personalul de cult, locuințele acestora, precum și anumiți credincioși pe care această structură a statului sau altele îi percepeau ca reprezentând un pericol din considerentul că doreau o revigorare a vieții religioase. Deoarece Statul dorea impunerea ateismului și percepea Biserica ca pe un concurent în lupta pentru câștigarea vieții oamenilor,
„Cultele permise au fost supravegheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament.
De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace”, ne-a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scăzut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii „rascolnici”, nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât „boglopopovţii”, cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. „În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului”, se arată în „Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România”, de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi.
După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini.
Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi.
Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la începutul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şcolile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi.
Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, colportând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia reformaţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
Creştinii după Evanghelie, care se consideră „creştini liberi”, s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, „tudoriştii” sau „creştinii după Evanghelie”, cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se estimează că erau în jur de 200.000 de penticostali.
Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. „În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor”, se spune în lucrarea lui C. Cuciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evreilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp.
Tabel cu unii intelectuali mai activi din cultele neoprotestante
Existenţa unor „liste negre”, cu persoane neagreate de către regimul comunist era un lucru îndeobşte cunoscut între cei implicaţi în diverse forme de rezistenţă faţă de regim. Unele dintre aceste liste aveau o încărcătură mai gravă; aşa erau acelea cu intelectualii care ar fi trebuit să fie lichidaţi de Securitate în cazul organizării unei acţiuni de masă împotriva regimului comunist. Ceea ce avem aici în faţa noastră este un exemplu de listă oarecum nevinovată, căci singura acuzaţie adusă celor enumeraţi în ea este activismul lor în cadrul bisericilor.
Judeţul Alba
Cultul baptist
Crişan Simion – subinginer la ISGCL, Alba Iulia
Cultul adventist
Andronic Valentin – medic la Spitalul din Ocna Mureş
Judeţul Arad
Cultul baptist
Moisescu Cristian – profesor de limbă engleză în Arad
Notă: A fost după 1989 Primar al Aradului.
Cultul penticostal
Popa Doru [de fapt era baptist] – inginer, Combinatul chimic Arad
Notă: A fost după 1989 Primar al Aradului.
Judeţul Bihor
Cultul baptist
Albuţ Ioan – medic, Întreprinderea „Refractara” Aleşd
Madar Timotei – inginer, idem
Negruţiu [Negruţ] Paul – psiholog, a demisionat din serviciu şi îndeplineşte ilegal funcţia de pastor
Gheorghiţă Nicolae – medic, a demisionat din serviciu şi îndeplineşte ilegal funcţia de pastor
Halasz Francisc – inginer, Fabrica de zahăr, Oradea
Bokor Iosif – profesor de muzică în Oradea
Ciorbă Maria – inginer la Întreprinderea „Refractara” Aleşd
Ciorbă Aurel – inginer la Întreprinderea „Refractara” Aleşd
Derecichei Iosif – economist la Filiala din Marghita a Băncii Naţionale
Lascău Petru [de fapt era penticostal] – inginer, TCL, Oradea
Damian Florian – inginer mecanic la IJCL Oradea
Judeţul Bistriţa-Năsăud
Cultul baptist
Tone Tituş [Titus] – inginer, Beclean
Cifor Lucia – profesoară de muzică; a fost scoasă din învăţământ pentru propagandă religioasă în şcoală
Cultul penticostal
Dolha Dumitru – inginer la Inspectoratul silvic Bistriţa
Dărăban Cornelia – învăţătoare sat Mohari; şi-a convertit soţul, fost preot ortodox, Dărăban Gh.; a fost exclusă din învăţământ pentru propagandă religioasă în şcoală
Judeţul Botoşani
Cultul adventist
Gheorghiţă Dan – medic la Spitalul judeţean
Cultul creştin după Evanghelie
Ursache Petru – inginer la Eletrocontact
Judeţul Braşov
Cultul baptist
Sezonov Virgil – medic, Spitalul Chişcani [de fapt era medic în Judeţul Brăila]
Notă: Confuzia provine probabil din faptul că Virgil avea un frate care locuia în Braşov. Sau poate confuzia este la numele judeţului, dată fiind eroarea de mai jos.
Cultul adventist
Eme [Ene] Paulini – medic, comuna Viziru
Notă: De fapt este vorba de comuna Viziru, judeţul Brăila.
Municipiul Bucureşti
Cultul baptist
Tundrea [Ţundrea] Ilie – subinginer, a solicitat intrarea în rândul păstorilor
Cocar Rodica – absolventă conservator; angajată ca arhivar la Uniunea Cultului Baptist
Cultul penticostal
Bulgăre [Bulgăr] Emil – inginer proiectant
Roschi [Roske] Vasile – inginer agronom; nu are serviciu permanent; a refuzat să meargă în agricultură
Cultul adventist
Stroiescu Alexandru – inginer
Bujor Paul – inginer
Cultul creştin după Evanghelie
Socoteanu Ion – medic, Spitalul Fundeni
Sima Ion – medic, Spitalul de reumatologie
Miu Petru – inginer
Notă: Toţi trei erau membri ai ramurii „tudoriste” a acestui cult (actualmente, Biserica Evanghelică Română).
Judeţul Caraş-Severin
Cultul baptist
Cimpoieşu Cornel – inginer, Combinatul siderurgic Reşiţa
Judeţul Cluj
Cultul baptist
Mărgăraş Constantin – inginer, Întreprinderea de echipament termoenergetic Cluj-Napoca
Mezei Ioan – inginer, Uzina mecanică Cluj-Napoca
Dănuţ Ioan – inginer electronist
Farc Petru – inginer la „Clujeana”
Achim Ioan – inginer, Institutul de proiectări Cluj-Napoca
Cosma [Cosman] Gheorghe – inginer
Dan Ioan – medic la Liceul nr. 6 Cluj-Napoca
Rodilă Constantin – profesor, dar lucrează ca tehnician la Uzina de cazane mici Cluj-Napoca
Mureşan Ion – profesor muzică, Şcoala generală Apahida
Cultul penticostal
Lupu Maria – educatoare, Şcoala generală Orman
Cultul adventist
Szentagotai Lorand – medic, Comuna Panticeu
Cazan Doina – profesor muzică, Şcoala generală nr. 14 Cluj-Napoca
Judeţul Hunedoara
Cultul baptist
Fişcă Gheorghe – medic stomatolog, Dobra
Judeţul Iaşi
Cultul baptist
Stan Mihai – inginer, „Nicolina” Iaşi
Mănăstirean [Mănăstireanu] Dan [Dănuţ]– economist la “Mase plastice” Iaşi
Ioanid Ghiocel – cercetător, Institutul de fizică-chimie „Petru Poni”
Notă: De fapt, Ghiocel, care era nepot al poetului Costache Ioanid, n-a fost niciodată prea activ sub raport religios. Avem de-a face aici cu un soi de „vinovăţie prin proximitate”.
Sfătcu [Sfatcu] Teodor – medic, comuna Popeşti
Cultul penticostal
Afloarei Nicolae [de fapt era creştin după Evanghelie] – inginer agronom, CAP Miroslăveşti [de fapt avea doar pregătire medie]
Romaniuc Victor [de fapt era creştin după Evanghelie] – inginer, Baza de aprovizionare agricolă
Cultul creştin după Evanghelie
Vasilache Mihai – subinginer, „Tehnoton” Iaşi
Ursache Valentin – subinginer, IMAMUS Iaşi
Ghiţescu [Chiţescu] Ioan – inginer, TILIB Iaşi
Judeţul Mureş
Cultul adventist
Cazan Vasile – profesor de muzică, dar lucrează la PTT Tg. Mureş
Cultul creştin după Evanghelie
Burghele [Burghelea] Ioan – avocat, Tg. Mureş
Judeţul Neamţ
Cultul adventist
Prisecaru Ion – inginer, Trustul de construcţii-montaj P. Neamţ
Arcuş Paulina – medic, Spitalul Roman
Judeţul Olt
Cultul adventist
Istrate Petru – medic, Spitalul de copii Caracal
Judeţul Prahova
Cultul baptist
Seiceanu Emanoil – inginer la Institutul de proiectări, Ploieşti
Cultul adventist
Gheorghe Paul – medic, Policlinica Filipeşti de Pădure
Cultul creştin după Evanghelie
Cioată Silviu – medic, Ploieşti
Cioată Mircea – inginer, Ploieşti
Cioată Nausica – studentă la Institutul de petrol [de fapt, studentă la medicină], Ploieşti
Notă: Nausica era fiica lui Mircea Cioată. Şi aici avem de-a face mai degrabă cu o „vinovăţie prin proximitate”.
Judeţul Sălaj
Cultul baptist
Molnar Iosif – inginer agronom, Pericei
Joldiş Constantin – informatician, Oficiul de calcul al Întreprinderii de prelucrare a lemnului Zalău
Joldiş Letiţia – farmacistă
Tamaş Valer – inginer, IRE Jibou
Cultul penticostal
Talpoş Grigore – inginer viticol, CAP Borşa
Cultul adventist
Mureşan Aron – avocat Şimleu Silvaniei
Judeţul Teleorman
Cultul baptist
Ologeanu Cornelia – învăţătoare, Şcoala generală Ţigăneşti; scoasă din învăţământ pentru propagandă religioasă
Cultul creştin după Evanghelie
Bălan Olga – asistentă medicală, Spitalul Alexandria
Nuţă Ionel – asistent medical, Spitalul Alexandria
Judeţul Timiş
Cultul baptist
Dronca Nelu – inginer, Timişoara
Coţ Teofil – subinginer, Timişoara
Cultul penticostal
Caraşovan Cornel – inginer constructor, Timişoara
Luca Teodor – subinginer, Timişoara
Frînc Iosif – economist, Timişoara
Daminescu Doru – Timişoara
Judeţul Tulcea
Cultul Baptist
Cristodoru Nicolae – inginer, Tulcea
Cultul adventist
Anghezini Pavel – profesor, Centrul de calcul Tulcea
Boţocan Valeriu -medic, Direcţia sanitară judeţeană
NOTĂ: Documentul reprezintă o sinteză întocmită în noiembrie 1986 de George Cîrstoiu, ispector principal de specialitate (responsabil cu cultele neoprotestante) la Departamentul Cultelor şi provine din Arhiva CNSAS fond Documentar, vol. 5, ff. 169-174, Anexa 3. A fost publicat în Denisa Bodeanu, Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, pp. 317-323. (Corecturile dintre [ ] ne aparţin, la fel ca şi notele separate incluse după anumite nume.)
Analiză
- Documentul de mai sus este unul destul de eclectic. Mai întâi, eticheta „intelectual” este folosită destul de flexibil, ea incluzând şi persoane fără educaţie universitară.
- Este evident faptul că lista include doar laici. Oare pentru că Departamentul cultelor nu-i considera pe pastori ca fiind intelectuali? Deşi este posibil să fie aşa, adesea pe bună dreptate, probabil că nu aceasta este explicaţia. Cel mai plauzibil este faptul că s-a dorit listarea laicilor activi sub raport religios în cadrul bisericilor neoprotestante.
- Apoi, lista este în mod evident incompletă, din ea lipsind o serie de intelectuali veritabili care erau foarte activi în biserici. De asemenea, ea cuprinde câteva nume care nu aveau ce căuta acolo, deoarece este vorba de persoane care n-au fost niciodată creștini foarte activi.
- Mulţi dintre cei enumeraţi mai sus au avut enorme dificultăţi cu Securitatea şi cu Departamentul cultelor în diverse perioade sub regimul comunist. Lista însă conţine şi persoane care au fost suspectate sau dovedite deja ca fiind informatori ai Securităţii.