Arhive etichetă: ALRC

Sergiu Grossu despre  Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC 1978)


În virtutea Decretului 153, pro­mulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi” au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială” sau că „tulbură ordinea publică”, ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei” din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase pri­mite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă”. Con­testaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel” semnat de un grup de pastori şi laici neo-protes­tanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comite­tul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului – îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţi­atorul acestei mişcări contestare – au fost convocaţi de poliţie pen­tru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuza­ţia de „crimă contra statului” şi „colaborare cu străinătatea”. La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refu­zau să depună jurământul de a servi „cu devotament” ordinea so­cialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de res­ponsabilitate.

În concluziei?

– Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu” repre­siunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece Româ­nia comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiri­tului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credin­cioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional.”

(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)

Sergiu Grossu, În adâncul abisului, cap. III,

«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE»  Interviu acordat cotidianului francez „Present” din 19 şi 20 februarie 1987

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/adevarul/docs/cap3.htm

Simpozionul Internațional de la Făgăraș – Sâmbăta de Sus: Opoziție și solidaritate în comunism. Ediția a XI – a, 1-4 Septembrie 2016


În perioada 1-4 septembrie 2016 la Academia „Brâncoveanu” Sâmbăta de Sus se desfășoară cea de-a XI-a ediție a Simpozionului Internațional de la Făgăraș – Sâmbăta de Sus. Din cele 11 ediții am participat la 7 (2009-2015) și particip la cea de-a opta (2016).

Simpozionul reuneşte cadre universitare, cercetători şi doctoranzi de la universităţi şi institute de cercetare din ţară şi străinătate şi se va desfăşura pe patru secţiuni:

1. Opoziţie şi solidaritate în comunism
2. Opoziţie şi solidaritate în comunism – Culte religioase

3. Opoziţie şi solidaritate în comunism – Identităţi etnice şi culturale
4. Opoziţie şi solidaritate în comunism – Emigraţia şi exilul

http://www.iiccr.ro/xi-editie-simpozionului-de-la-fagaras-va-avea-loc-intre-1-4-septembrie

Vineri, 2 septembrie 2016, în cadrul secțiunii Culte religioase voi prezenta două comunicări :

16:40 – 17:00 Marius SILVEȘAN, Institutul Teologic Baptist din București, Bogdan Emanuel RĂDUȚ, Uniunea Bisericilor Creștine după Evanghelie din România:Prietenie și solidaritate în apărarea libertății religioase în comunism: Iosif Țon și Silviu Cioată

17:00 – 17:20 Marius SILVEȘAN, Institutul Teologic Baptist din București: Adaptare și tactici de supraviețuire în comunism a credincioșilor baptiști din România

Prin intermediul comunicării ”Adaptare și tactici de supraviețuire în comunism a credincioșilor baptiști din România” voi face referire la acțiuni de opoziție și solidaritate în comunism a credincioșilor baptiști, singuri sau în colaborare cu alți credincioși evanghelici. În cel de-al doilea caz mă refer la două acțiuni importante : Memoriul Cultele neoprotestante și drepturile omului din aprilie 1977 (Scrisoarea celor șase evanghelici) și acțiunile Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) din aprilie 1978.

Materialul celei de-a doua comunicări ”Prietenie și solidaritate în apărarea libertății religioase în comunism: Iosif Țon și Silviu Cioată” este realizat împreună cu Bogdan Emanuel Răduţ, istoric în cadrul Uniunii Bisericilor Creștine după Evanghelie din România, si vizeaza relația dintre Iosif Țon și Silviu Cioată urmărind să evidențieze acțiunile individuale și colective în vederea apărării libertății religioase.

*

Lucrările simpozionului vor fi susținute în sălile Academiei „Brâncoveanu”  (Sâmbăta de Sus, jud. Brașov). La deschiderea oficială de vineri, 2 septembrie, ora 9.30, vor participa, alături de organizatori și oficialitățile locale, Radu Preda (președintele executiv IICCMER) și Octav Bjoza (președintele AFDPR). Intrarea este liberă.

Organizatorii evenimentului sunt: Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Muzeul Rezistenţei Anticomuniste Făgăraş, Universitatea Transilvania din Braşov, Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” şi Academia „Brâncoveanu” Sâmbăta de Sus.

Dorin Dobrincu, „Noi nu suntem marxiști, ci creștini”. Actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (1978) în Archiva Moldaviae, nr. VII/2015


Cosmin Budeancă semnalează apariția unui nou număr al Revistei Archiva Moldavie, unde Dorin Dobrincu are un articol despre actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință cunoscut sub acronimul ALRC

Dorin DOBRINCU,

„Noi nu suntem marxiști, ci creștini”. Actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (1978)

Sursa: http://cosmin-budeanca.blogspot.ro/2016/02/aparitie-editoriala-archiva-moldaviae.html 

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)

Despre Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC, am scris în 2011 următoarele:

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

 

Petru Cocirteu – Libertate religioasă şi dizidenţă în perioada comunistă


Dragi prieteni,

Vă invităm luni, 27 mai, de la ora 19.00, la o masă rotundă având ca temă Libertate religioasă şi dizidenţă în perioada comunistă. Invitatul special al serii este domnul Petru Cocîrţeu, cunoscut pentru eforturile depuse, în perioada comunistă, pentru apărarea libertăţilor religioase ale credincioşilor din România.

În aprilie 1978, în Bucureşti, împreună cu alţi lideri religioşi, studenţi, intelectuali şi muncitori, pune bazele organizaţiei interconfesionale Comitetul Creştin Român – Apărarea Libertăţilor Religioase şi de Conştiinţă, afiliată la Solidaritatea Creştină Internaţională cu sediul la Zürich, având totodată reprezentanţă în Naţiunile Unite. La 15 octombrie 1978 este arestat şi condamnat la 1 an de închisoare pentru activitate religioasă şi de conştiinţă, iar în ianuarie 1979 devine membru al organizaţiei Solidaritatea Creştină Internaţională. La 8 februarie 1981,împreună cu familia părăseşte ţara, obligat de regimul communist, fiind considerat persona non grata, iar în 1981 devine membru al organizaţiei Amnesty International de la Geneva. Printre poziţiile ocupate de domnul Petru Cocîrţeu a fost şi cea de Chairman al Academiei Româno-Americane de Ştiinţă şi Artă.

Vă aşteptăm cu drag la acest eveniment.
Cu preţuire,
Paulian Petric
Coordonator – Departamentul educaţional
Centrul Areopagus Timişoara

www.areopagus.ro

 

Petru Cocarteu, Libertate religioasa si disidenta in Romania comunistajpg

Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România (1977) – update


Update: Acest articol este o republicare la care am adăugat informații noi.

Ideea acestui articol mi-a fost sugerată indirect de doi prieteni: Bogdan Emanuel Răduț și Cristi Țepeș. Emanuel Răduț a amintit în cartea Cultele Neoprotestante în statul socialist (1965-1990), pp. 51-53 despre Scrisoarea celor 6 evanghelici citită la Radio Europa Liberă în luna aprilie 1977.

RFE (Radio Free Europe - Radio Europa Liberă) - tismaneanu.wordpress.com - 7.04.2013

RFE (Radio Free Europe – Radio Europa Liberă) – tismaneanu.wordpress.com

Pornind de la informațiile lui am dorit să aprofundez subiectul și, inevitabil, m-am îndreptat către Iosif Țon, Confruntări, carte pe care am citit-o când mă documentam pentru redactarea tezei de doctorat. Încercând să mă edific asupra ceea ce s-a întâmplat în aprilie 1977 am observat că Țon nu precizează clar diferența dintre documentul Chemarea la adevăr și documentul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Dată fiind această situație m-am îndreptat către Dorin Dobrincu care tratează subiectul în cadrul articolului „Libertate religioasă și contestare în România lui Nicolae Ceaușescu: Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC).” Recitind cu atenție articolul lui Dorin Dobrincu am înțeles faptul că în aprilie 1977 evanghelicii români atrăgeau atenția asupra a ceea ce se întâmpla în România prin intermediul a două documente. Este vorba de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România și Chemarea la adevăr, care era un preambul al primului. Informații suplimentare am obținut consultând Revista Religion in Communist Lands, editată de către Keston Center care, coroborate cu cele obținute anterior, le-am transpus în scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351  la secțiunea rezervată formelor specifice de opoziție față de regimul comunist după 1965.

Iosif Țon predicând la Biserica Baptistă Mihai Bravu 1977

Iosif Țon predicând la Biserica Baptistă Mihai Bravu 1977

Imboldul de a scrie despre acțiunea reprezentanților evanghelici din aprilie 1977 a fost dat și de Cristi Țepeș, cu care m-am întâlnit ieri la lansarea cărții mele. În acest context, Cristi a menționat faptul că pe 5 aprilie (în fapt 4 aprilie) se împlinesc 36 de ani de la difuzarea scrisorii și de la arestarea semnatarilor (Iosif Țon, Constantin Caraman, Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Radu Dumitrescu, Silviu Cioată).

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)

Cristi Țepeș a vorbit despre acest moment și în cadrul unui scurt interviu acordat lui Alin Cristea, redactorul blogului România Evanghelică. Interviul cu Cristi Țepeș și informațiile publicate de Dorin Dobrincu în articolul despre ALRC menționat mai sus au fost publicate de Alin Cristea sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977, material preluat și de mine AICI.

După publicarea articolului, Cristi Țepeș mi-a scris următoarele:

Fac o precizare. Documentul a fost difuzat pe 4 aprilie 1977 seara foarte târziu iar Iosif Ton a fost arestat a doua zi dimineața de la familia Mihai Stan din Iași, unde găzduise peste noapte. Era duminica dimineața, când toți l-am așteptat să vina la biserica unde trebuia sa termine o predica pe care o începuse în seara dinainte. Biserica era plina și el n-a mai apărut… Lacrimi, rugăciuni, revolta, …

Eu i-am răspuns

În ceea ce privește evenimentul/evenimentele la care m-am referit în articol, sursele documentare pe care le-am găsit menționează că Scrisoarea a fost difuzată la Radio Europa Liberă în seara zilei de duminică, 3 aprilie 1977 la ora 23, iar arestarea a avut loc luni, 4 aprilie. Sergiu Grossu amintește despre acest eveniment dar încă nu am citit relatarea sa.
Un articol din 1978 apărut în Revista Religion in Communist Lands, deci destul de aproape de eveniment, menționează ca dată de difuzare 3 aprilie iar ca dată a arestării, luni, 4 aprilie 1977.
Dorin Dobrincu menționează la rândul lui tot data de 3 aprilie, dată menționată și de mine în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351.
Ceea ce spune Dobrincu este preluat de Alin Cristea care a publicat informația sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977.
Am verificat pe calendar și 4 aprilie 1977 a fost într-o zi de luni, ceea ce confirmă că menționarea datei de 3 aprilie ca fiind duminică este corectă. În consecință, este posibil ca el să fi predicat duminică seara și să-l fi așteptat să revină luni seara, sau poate este vorba de evenimente diferite?

Mă poate ajuta cineva cu data arestării lui Iosif Țon? A fost arestat pe 4 aprilie sau pe 5 așa cum își amintește Cristi?

Voi reveni cu informații suplimentare despre protestul celor 6 evanghelici și represaliile autorităților.

Interviu cu Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC


Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu – centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com

Pavel Nicolescu, personalitate marcantă a vieții evanghelice românești a acordat un interviu în anul 2007 cu prilejul unei vizite în România. În cadrul acestui interviu Pavel Nicolescu vorbește pe scurt despre acțiunile Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) dar și despre persecuțiile religioase și formele acesteia în perioada comunistă și cea postcomunistă.

Recomand acest interviu tuturor celor care vor să cunoască mai multe despre istoria evanghelicilor sub comunism.

Veți regăsi și puncte de vedere proprii referitoare la situația evanghelicilor și relațiile acestora cu statul comunist.

Pavel Nicolescu consideră că moartea unor pastori precum pastorii Radu Cruceru sau Gherman s-a datorat Securității.

Despre Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC am scris în 2011 următoarele:

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

Dănuț Mănăstireanu, care l-a cunoscut pe Pavel Nicolescu în anii 70 ai secolului XX în contextul „mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă”, realizează un scurt portret al acestui lider în cadrul primului articol din seria de articole despre ALRC.

L-am cunoscut pe Pavel Nicolescu în contextul mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă la mijlocul anilor 1970. Mi-a plăcut enorm de mult mintea lui strălucită, pasiunea lui pentru Cristos și  de ce să nu spun, radicalismul lui politic, foarte diferit de angajarea foarte calculată a lui Iosif Ţon, pe care cu toții  inclusiv Pavel, îl consideram atunci mentorul nostru. De asemenea, veneam amândoi din mediul creștin după Evanghelie.

http://danutm.wordpress.com/2010/02/08/comitetul-alrc-1/

Mulțumesc lui Emanuel Răduț pentru semnalarea acestui interviu.

[blip.tv http://blip.tv/play/AYLB1HUC?p=1 width=”550″ height=”443″]

Dacă sunteți interesați de acest subiect mai puteți citi și:

PAVEL NICOLESCU – INITIATORUL ALRC (FOTO)

ALRC-UL S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ ÎL APERE PE IOSIF ŢON?

AUREL POPESCU

ALRC

Dosar SSJ nr. 03 – Documente, Marturii, Memorii (ALRC)

Seria de articole ale lui Dănuț Mănăstireanu despre ALRC

Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu

Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat

Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat

Comitetul ALRC – 3 – Declaratie de constituire

Comitetul ALRC – 4 – Incetati prigoana

Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania

Comitetul ALRC – 5 – Scrisoare Aurel Popescu si Iosif Ton

Pozitia fata de constituirea Comitetului ALRC adoptata in iulie 1978 de catre pastorul Iosif Ton si de Aurel Popescu, cunoscuti lideri progresisti ai credinciosilor baptisti din România. (…)

Subsemnatii Popescu Aurel, domiciliat in Bucuresti, si Ton Iosif, domiciliat in Cluj, credem ca este necesar sa definim si sa ne facem cunoscuta pozitia fata de Comitetul pentru Apararea Libertatii Religioase si de Constiinta (ALRC), afiliat la organizatia „Solidaritatea Crestina Internationala“, cu sediul in Elvetia.

1. Consideram ca motivatia pentru aparitia unui asemenea comitet exista, adica in România persecutia religioasa este o realitate simtita de toti cei ce practica in mod deschis si dinamic o credinta religioasa. (…)

Noi, Popescu Aurel si Ton Iosif, am fost chemati de Dumnezeu la predicarea Evangheliei si, cu toate ca impartasim durerea si obiectivele fratilor nostri din Comitetul pentru Apararea Libertatilor Religioase si de Constiinta, consideram ca nu suntem chemati la a ne inrola in acest comitet si de aceea raminem la chemarea noastra de predicatori ai Cuvantului lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna ca noi nu vom mai vorbi si scrie despre suferintele fratilor nostri, ci doar ca noi nu ne simtim chemati la a ne include intr-un comitet a carui preocupare principala este aceasta activitate in apararea fratilor.

Am reprodus acest pasaj deoarece îl consider exemplificator pentru poziția adoptată de cei doi lideri față de ALRC. De asemenea, am vrut să mă edific eu însumi asupra apartenenței sau ne apartenenței lui Aurel Popescu la ALRC fiindcă aveam un material în care se vorbea de faptul că el ar fi făcut la un moment dat parte din ALRC. Emy Răduț mi-a spus că informația apare la Alexa Popovici în cartea Istoria baptiștilor din România 1856-1989 iar eu eram oarecum contrariat  de faptul că Aurel Popescu a făcut parte din ALRC dar nu l-am regăsit printre cei 9 credincioși care au format în primăvara anului 1978 (mai 1978) ALRC-ul.

Documentându-mă pentru acest articol am găsit o informație interesantă la Mircea Rusnac care aruncă o lumină nouă, cel puțin din punctul meu de vedere, asupra acestei situații.

Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca și inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuțiile la care erau supuși neoprotestanții de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creștini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menționate numele baptiștilor Ţon, Nicolescu, învățător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creștin după Evanghelie. A doua zi, toți aceștia au fost arestați  Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei sase autori au fost anchetați şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberați. Vor fi rearestați în toamnă. Temporar, de teama reacțiilor externe, au fost încetate persecuțiile, în special cele împotriva copiilor.

http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/

Comitetul ALRC – 6 – Marionetele din Conducerea Cultului Baptist

Un nou articol despre ALRC

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 5 Comitetul ALRC  (interviu cu Dănuț Mănăstireanu realizat de Ligia Dobrincu)

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 6 Navigatorii

„În toate mişcările astea erau oameni care doreau să facă zgomot pentru a pleca. Chiar unii dintre tinerii cu care eu am fost implicat au dorit, măcar într-o oarecare măsură, să plece din ţară. (…) Însă pentru mulţi dintre cei care au aderat la ALRC, convingerea mea este că n-au făcut-o pentru a pleca, spre deosebire de mişcarea Goma, în care , cred eu, cea mai mare parte a semnatarilor au văzut în asta un mijloc de a pleca din ţară. (…) După părerea mea, folosul ALRC a fost în radicalismul contestării ideologiei comuniste pe care Pavel şi cei din grup au realizat-o dar, din păcate, impactul pe termen lung a fost destul de redus pentru că ei au fost cu toţii împinşi în afară din ţară.” În această perioadă, mai ales anii 80 -81 şi DM a fost foarte atent supravegheat.

(Interviu realizat de Ligia Dobrincu.)

Veți găsi aici și informații despre organizația Navigatorii

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 7 Surprizele dosarului de Securitate

Un alt fragment din interviul realizat de Ligia Dobrincu, fragment în cadrul căruia Dănuț povestește despre reținerea sa de către Securitate, anchetări, presiuni și alte șicane. Veți regăsi amintit aici și cazul lui Constantin Sfatcu de la Iași care  făcea colportaj de Biblii și a fost acuzat că a încercat să omoare un polițist. Îmi este cunoscut cazul pentru că l-am întâlnit în cadrul unor documente din Fondul Gabany. De asemnea, Dănuț amintește și de cazul lui Vasile Răscol de la Penticostali.

În iarna 1986/1987, un fost coleg de liceu şi prieten foarte bun, Constantin Sfatcu a fost condamnat pentru colportaj de Biblii la 10 ani de închisoare, fiind acuzat că a încercat să omoare poliţistul care l-a oprit. „Bineînţeles că era o acuzaţie fabricată. Niciun om care transportă Biblii nu omoară poliţişti”. Cu ceva timp în urmă, în 1976, un penticostal din Bucureşti, Vasile Rascol fusese condamnat pentru colportaj de Biblii la doi ani. Dar „la sfârşitul anilor ’80 nu mai îndrăznea nimeni să lanseze asemenea acuzaţii”, de aceea încercarea de a ucide un poliţist era o acuzaţie mai eficientă.

 

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)


Un articol interesant al lui Mircea Rusnac despre ALRC.

Veti regasi citindu-l aspecte interesante despre ALRC. Menționez acum doar precizarea unor aspecte referitoare la Iosif Țon și Aurel Popescu în contextul ALRC-ului.

Dacă veți accesa articolul pe blogul Istoria Banatului veți găsi în cadrul comentariilor informații utile și completări binevenite.

Articolul a fost preluat de aici: http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/

 În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiași martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

https://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/

Pavel Nicolescu – initiatorul ALRC (foto)


http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

Am dorit doar să readuc în atenție personalitatea pastorului Pavel Nicolescu și rolul său în viața religioasă contemporană.

ALRC-ul s-a înfiinţat ca să îl apere pe Iosif Ţon?


Nicolae Rădoi, publică pe blogul său un articol în cadrul căruia se acreditează ideea că ALRC(Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) a fost înființat cu scopul de a-l apăra pe Iosif Țon, precum și că persecuțiile membrilor ALRC s-ar fi datorat trădării lui Iosif Țon. Din materialele pe care le-am citit despre ALRC am înțeles faptul că acesta a avut ca model acțiunile lui Paul Goma precum și că un comitet asemănător fusese înființat în anii 70 în Rusia Sovietică. Afirmațiile lui Viorel Vuc trebuiesc coroborate cu documente de arhivă și cu alte mărturii.

Mărturia fratelui Viorel Vuc despre înfiinţarea ALRC-ului (în toamna lui 1977, şi nu în 1975, cum îşi aminteşte acesta) (aici) şi despre evenimentele ulterioare de la Caransebeş din 1978 este extrem de importantă. Un lucru care a ieşit la iveală din această mărturie este faptul că Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conştiinţă (ALRC) a fost iniţiată din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon în timpul în care era anchetat de Securitate în anul 1977. Iată o parte a dialogului cu Daniel Mitrofan în care Viorel Vuc precizează câteva lucruri:
Referitor la înfiinţarea Comitetului ALRC… Cum a pornit iniţiativa? Împreună cu fratele Petrică Cocîrţeu, în anul 1975, pe când ne întorceam de la Turnu Severin,
– Prin ce dată? – Cam pe 15 septembrie… Fratele Iosif Ţon, era anchetat, era 75 anul, „n-ar trebui şi noi tinerii să facem o hârtie către guvern, chiar lui Ceausescu, să spunem că şi noi ne solidarizăm cu el?” Toţi am zis: facem, cu orice risc. Ştiam că bine nu ne aştepta.
Cei care au decis să formeze organizaţia ALRC au ştiut că se expun primejdiilor mari, inclusiv morţii, dar şi-au asumt aceste riscuri din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon. Scrisoarea lor Încetaţi prigoana (publicată la Europa Liberă în mai 1978)în care expuneau cazuri concrete de persecuţie a credincioşilor din România,  a fost un document care i-a uimit pe securişti şi i-a determinat să oprească pentru o perioadă persecuţiile, inclusiv interogarea lui Iosif Ţon.
Câteva luni mai târziu, când membrii ALRC-ului ce erau în comitetul Bisericii Baptiste din Caransebeş au ajuns ţinta atacurilor Securităţii, ar fi fost rândul lui Iosif Ţon să ia apărarea acestora. În loc să îi apere, Iosif Ţon i-a atacat printr-o Scrisoare deschisă publicată în noiembrie 1978 în care apăra acţiunile samavolnice ale conducerii Uniunii Baptiste de la Bucureşti şi ale autorităţilor locale ce acţionau (şi unii şi alţii) la cererea Securităţii. Scrisoarea lui Iosif Ţon, care incrimina pe membrii comitetului ALRC, a dat mâna liberă autorităţilor să condamne la închisoare pe trei din acei vajnici luptători pentru libertate religioasă, luptă de care beneficiase şi Iosif Ţon în primăvare anului 1978.
În concluzie, comitetul ALRC se formează din dorinţa de a-l ajuta pe Iosif Ţon în confruntările sale cu Securitatea, acţiune prin care se voia exprimată ideea că tinerii din România sunt alături de acesta şi sunt gata să se sacrifice pentru a asigura altora libertatea religioasă şi de conştiinţă.
Iosif Ţon, care fusese apărat de acei tineri idealişti în lupta pentru revendicări în care se angajaseră riscându-şi viaţa, trădează atât pe aceştia, cât şi idealurile lor şi oferă Securităţii scuza să îi condamne la închisoare. În acea instanţă Iosif Ţon s-a dat de partea trădătorilor de la Uniune (devenind el însuşi un trădător), şi de partea Securităţii care în cooperare au pus în închisoare pe fraţii săi. Iosif Ţon a înfăptuit toate acestea fără nici o mustrare de conştiinţă. Să fi fost de vină duhul care spune că l-a primit prin contactul cu carismaticul Ted Kent? (…)
Iosif Ţon a întors rău pentru bine. Datorită lui trei membri ai ALRC-ului au ajuns în închisoare (Ionel Prejban, Petre Cocârţeu şi Nicolae Rădoi), unul a fost asasinat (Traian Bogdan) şi alţii au fost capacitaţi să renunţe la o luptă în care s-au trezit trădaţi de cel pe care l-au apărat de furia Securităţii. (…)

A murit Aurel Popescu


Daniel Brânzei anunță pe blogul său, că fratele Aurel Popescu, predicator baptist, lider de opinie, luptător împotriva comunismului și om de o mare noblețe și sensibilitate spirituala a trecut la cele veșnice.

Aurel Popescu a inițiat alături de Pavel Nicolescu în anul 1979 Comitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), acțiune considerată de către Dănuţ Mănăstireanu ca fiind ,,singura contestare pe baze ideologice a regimului comunist din România.”  Datorită acțiunilor sale Aurel Popescu a fost anchetat, arestat iar ulterior forţat să părăsească ţara.

Aurel Popescu și Pavel Nicolescu în Sacramento, California cu ocazia Convenției din 2004.

Puteți citi mai multe despre Aurel Popescu în cartea Amintiri cu sfinți al lui Daniel Brânzei

ALRC


Prin intermediul unei serii de mesaje, Dănuţ Mănăstireanu vrea să readucă în atenţia specialiştilor dar şi a celor tineri care nu au prea multe informaţii despre condiţia creştinului sub comunism, un  set de documente şi mărturii despre acea vreme de tristă amintire, dar şi de eroism veritabil. Un astfel de act, de eroism veritabil, l-a constituit pregătirea şi lansarea oficială  în primăvara anului 1978  a grupului numit Comitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (pe scurt, ALRC).

Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu

În cadrul acestui material sunt prezentate date despre întâlnirea dintre Dănuţ Mănăstireanu şi Pavel Nicolescu, relaţiile care s-au stabilit între aceştia de-a lungul timpului precum şi pregătirea lansării oficiale ale ALRC.  Acest grup (ALRC), este considerat a fi singura contestare pe baze ideologice a regimului comunist din România.

Comitetul ALRC – 2 – Adresă către Consiliul de Stat

Prin  prezentarea Adresei Comitetului ALRC către Consiliul de Stat se demonstrează faptul că în România a existat rezistenţă anticomunistă. În acest context, rezistența anticomunistă trebuie înţeleasă ca fiind acţiuni de opoziţie faţă de regimul comunist, care pun sub semnul întrebării, în mod implicit sau explicit, bazele ideologice ale statului comunist, cu scopul de aobţine libertatea de care ne bucurăm astăzi. Ca dovadă a celor afirmate stă şi documentul amintit prin intermediul căruia autoritățile statului precum şi Uniunea baptistă erau informate de crearea unui grup interconfesional care avea ca scop principal ” apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră”,  cu o „activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Danuţ Mănăstireanu, autorul materialului pe care l-am sintetizat aici precizează că textul documentului Adresă către Consiliul de Stat, a fost publicat anterior în numărul 110, din 15 iulie 2001 al revistei The Salt Street Journal(SSJ).

%d blogeri au apreciat asta: