Arhive etichetă: Camelia Pop – Preoția în spațiul concentrațional

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava


vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro

Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.

Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.

Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile, oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.

Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?

Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.

Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:

„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:

– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.

El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:

– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.

Acest om a fost in România şi l-am intrebat:

– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?

Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:

– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.

Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.

La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:

– Dar dvs. nu plecaţi?

– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.

Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.

A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.

Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)

Imnul Răscumpărării

Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.

In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)

Liturghie in celulă

Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)

 Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”  de Camelia Pop

  Sfarsit

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet


Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.

Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.

Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.

Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)

Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.

Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.

La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.

Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.

Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).

Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.

Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.

Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.

Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.

Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.

In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.

La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.

Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.

Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

%d blogeri au apreciat: