Arhive categorie: Greco-catolici

Serile Dialogos: Dorin Dobrincu -Traversarea deșertului. Bisericile evanghelice din România în perioada comunistă


Dorin Dobrincu, cercetător al istoriei comunismului și al istoriei Bisericii în comunism, a fost invitat în anul 2015 la Serile Dialogos să țină o prelegere despre bisericile evanghelice din România (baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali) în perioada comunistă.
Prelegerea este una interesantă pentru că discută problema în ansamblu și comparativ.
M-am simțit onorat să văd că este amintită și lucrarea mea, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), ca una care tratează istoria baptiștilor din România sub comunism.
Pentru Biserica Creștină Baptistă sunt amintite nume precum: Pavel Nicolescu, Iosif Țon, Vasile Taloș.

Anunțuri

Maxima zilei – 10 aprilie 2017 


Pe cei care nu-i poți face să cunoască adevărul, învață-i cel puțin să nu-l disprețuiască.

Monseniorul Vladimir Ghika

1000 de biserici baptiste închise


În cadrul unui articol din ziarul Times din 5 iulie 1962 (?), prilejuit de vizita Patriarhului Justinian la Londra și vizita acestuia la o reuniune a Bisericii Anglicane (Church Assembly),  se menționau câteva aspecte privind situația religioasă din România.  Este citat Mr. T.L.F, „Royle of Coventry, care a spus că mulți dintre noi (ei?) (many of them felt) credeam/crdeau că vizita Patriarhului BOR a fost viciată de timp (ill-timed) și din nefericire lumina cunoașterii că Patriarhul este o persoană (un om) cunoscut pentru simpatiile sale comuniste care a făcut multe ca să să se opună  (oppose) și să asuprească (oppress) creștinii în România.

(was ill-timed and unfortunate the light of the knowledge that the Patriarch was a man well known for his communist sympathies who had done much to oppose and oppress Christian people in Rumania.)

El i-a determinat pe mulți călugări și călugărițe să părăsească mânăstirile și casele (?). Biserica Greco Catolică care a avut 1800 de parohii a fost închisă, interzisă prin forță (abolished by force) și cei care au opuse rezistență, s-au împotrivit, au fost trimiși la închisoare.

He made all munks and nuns under to leave  their monasteries and houses, the Greek Catholic Church, wich had 1800 parishes, had been abolished by force and those who had been obstructive were sent to prison.

Domnul Royle a mai spus: „șase episcopi și mulți alți membrii ai Bisericii Greco Catolice au fost arestați.

În acest context se menționează și faptul că acum 10 ani, respectiv 1957, erau 1400 de biserici baptiste, iar acum (1967) au mai rămas doar 400. Rezultă că în decurs de 10 ani au fost închise 1000 de biserici baptiste.

Mr. Royle said. Six bishops and many other members of the church had been arested . Ten years ago where 1400 Baptist churches, now only 400 remained.

Mihai Frățilă : Încremeniți în supremațiile noastre am uitat să-l arătăm lumii pe Isus răstignit


 

Încremeniți în supremațiile noastre am uitat să-l arătăm lumii pe Isus răstignit. Or a-l întâlni pe Isus și a trăi cu El știm bine că nu aduce neapărat cu sine elogii publice, dar cu siguranță provoacă schimbarea perspectivelor și putința de a fi consecvenți binelui și conștiinței sale. Numai așa vom reuși așa să ne protejăm identitatea interioară dacă o vom croi după simțămintele care au fost în Hristos Isus. Fără formalism și fără pretenția de a cere societății indiferente un respect pe care trebuie să-l știm cere mai întâi de la noi înșine.

Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București

(meditație ținută la Calvineum, București, 19 ianuarie 2016 – Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor)

Sursă : e-communio.ro

Conferința „Arhivele comunismului – între discurs și realitate”, București, 23 august 2013


Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc organizează în data de 23 august 2013, la București, conferința cu titlul „Arhivele comunismului – între discurs și realitate”. Aceasta se desfășoară la sediul Institutului, str. Alecu Russo nr. 13-19, et. 5, ap. 11. sector 2, începând cu ora 9.00. Conferința va fi deschisă de președintele Consiliului Științific al IICCMER, domnul Dinu Zamfirescu.

Afiș Conferință Arhivele Comunismului 2013„Arestarea” memoriei și controlul ei a fost o caracteristică esențială a statului comunist. În acest scop, regimurile comuniste au limitat constant accesul la arhive și documente, prezentând numai versiuni alterate, distorsionate și propagandistice ale trecutului și prezentului. De cele mai multe ori, aceste practici au fost continuate și de succesoarele statelor comuniste după 1989, cum este și cazul României. De-a lungul primelor două decenii postcomuniste, accesul la arhivele P.C.R. a fost permis numai câtorva apropiați ai puterii politice. Înființarea unor instituții de investigare a memoriei comunismului în statele ex-totalitare a permis accesul și altor categorii de cercetători la aceste arhive. Și totuși, arhivele comunismului sunt încă „semi-închise”. Accesul total și fără limitări este încă o iluzie, restricționările fiind impuse de o serie de instituții sau persoane cu funcții de conducere. Până în prezent, toate discuțiile despre accesul  la documentele perioadei comuniste au fost organizate și coordonate de deținătorii acestor arhive. Organizatorii au insistat asupra „succeselor” realizate în ultimii ani, fără a prezenta restricțiile și piedicile întâmpinate de cercetători.

Conferința „Arhivele comunismului – între discurs și realitate” se adresează în primul rândul cercetătorilor și istoricilor, categorii care militează pentru deschiderea totală a acestor arhive și instituirea unui acces neîngrădit la documentele create de structurile statului comunist.

Program conferință                                                              
pdf Descarcă document (PDF)

Rezumat comunicare Marius Silveșan, Reconstituirea istoriei baptiștilor sub comunism pe baza documentelor de arhivă. Un demers necesar.
pdf Rezumat (PDF)

Mircea Rusnac – Procesul intentat conducătorilor Bisericii romano-catolice din Banat (1951) şi locul său în campania antireligioasă a regimului comunist



Articol preluat de pe  http://istoriabanatului.wordpress.com

Etapa comunizării forţate, la care au fost supuse statele Europei centrale şi răsăritene ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între care şi România, a conţinut şi o latură absolut necesară acaparării complete a puterii de către oamenii sprijiniţi de Moscova: un atac frontal îndreptat împotriva Bisericii ca instituţie, dar şi împotriva credinţei religioase a populaţiei, în care vedeau o concurentă serioasă. Încă de la naşterea sa, în secolul al XIX-lea, comunismul declarase război făţiş religiei, pe care o trata ca pe un „opiu” folosit de „clasele exploatatoare” pentru a adormi vigilenţa „maselor asuprite”. Ion Raţiu caracteriza comportamentul comuniştilor faţă de religie în felul următor: „Ţelul pe termen lung al comunismului este completa eradicare a religiei din viaţa socială. Adevăratul comunist tratează religia cu dispreţ şi consideră orice credinţă religioasă drept superstiţie – nefericită moştenire din adolescenţa omului.” (1)

Ca urmare, după ce comuniştii au preluat integral puterea politică în noile ţări de democraţie populară din centrul şi răsăritul Europei, ei au declanşat, în special din 1948-1949, ofensiva împotriva Bisericii. Era vizată în special Biserica catolică, dat fiind că aceasta era net predominantă în unele ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar prin subordonarea sa ierarhică faţă de Vatican excludea din start posibilitatea exercitării oricărui tip de control al statului comunist ateu asupra sa. De aceea, din momentul în care noul stat s-a simţit suficient de puternic, el a început represiunea împotriva conducătorilor bisericilor catolice din Europa centrală. Fenomenul era astfel descris de André Fontaine: „Procesul care va fi intentat cardinalului Mindszenty, principele-primat al Ungariei, va avea un caracter în întregime diferit (…). La 29 decembrie (1948, n.n.), un comunicat va anunţa că urmează să fie urmărit pentru înaltă trădare, complot, spionaj şi trafic cu devize. Atitudinea sa în faţa tribunalului n-a corespuns în niciun fel la ceea ce se putea aştepta din partea unei personalităţi atât de combative şi sigure de dreptatea sa. De la un cap la altul al procesului, aparent «zdrobit», el nu va înceta să exprime regrete şi remuşcări. Va fi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Eliberarea sa, în 1956, de către insurgenţii din Budapesta, nu va duce la clarificarea adevăratelor motive ale atitudinii sale.

În 1951, succesorul cardinalului, monseniorul Groesz, avea să compară la rândul său în faţa justiţiei. În cursul procesului, el va mărturisi tot ceea ce s-a dorit de la el. Arhiepiscopul de Praga, primat al Cehoslovaciei, monseniorul Beran, fusese arestat în anul precedent, dar nu va fi niciodată judecat.” (2) Totodată, guvernele aservite Kremlinului încurajau tendinţele menite să-i rupă pe catolici de dependenţa faţă de Roma, prin apariţia unor schisme naţionale şi mişcări aşa-zis „progresiste”, precum Acţiunea catolică a preotului Plohjar, devenit membru al guvernului cehoslovac, sau grupul polonez Dzis i Jutro. (3)

În România, Biserica catolică, deşi minoritară faţă de cea ortodoxă, cuprindea în acea perioadă aproape trei milioane de credincioşi. Aceştia însă erau organizaţi în două ramuri separate. Cea mai numeroasă (de 1,5 milioane de credinicioşi) era, din punct de vedere etnic, în întregime românească. De rit bizantin (greco-catolic), ea a fost unită cu Roma din 1700. Cea de-a doua, mai puţin numeroasă (având circa 1,2 milioane de credincioşi) era de rit latin (romano-catolic). Ea cuprindea credincioşi germani şi maghiari din Banat şi Transilvania, precum şi români din Moldova şi Bucureşti. (4)

Regimul rezervat Bisericii romano-catolice, la care ne vom ocupa în continuare, a fost, de asemenea, deosebit de dur. În anul 1948, noul patriarh, numit de comunişti în fruntea Bisericii ortodoxe române, Justinian (după ce vechiul patriarh, Nicodim, fusese otrăvit la 18 februarie), declara: „Interesele politice urmărite de Vatican sunt împotriva a însuşi spiritului credinţei noastre creştine.” (5) Ofensiva a debutat la 17 iulie 1948, când regimul comunist, prin decretul-lege nr. 151, a denunţat unilateral concordatul încheiat în 1927 cu Vaticanul. La 4 august 1948 a fost publicat în Monitorul oficial decretul-lege nr. 177 privind Regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă în general şi în structura Bisericii catolice în special. Articolul 22 al decretului-lege, care reglementa crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor), reducea numărul acestora de la zece la cinci; articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii catolice şi la dependenţa ei faţă de Papă; articolele 44 şi 45, privitoare la cler, introduceau un control sever al statului. (6)

De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care avea următorul conţinut: „Nici o confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului.” (7)

Prin decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare cu sau fără scop lucrativ şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate.

În septembrie 1948, trei dintre cele cinci episcopii romano-catolice au fost desfiinţate arbitrar şi episcopii respectivi depuşi. Guvernul a încercat să dea naştere unei mişcări schismatice, preocupându-se să impună un statut al cultului catolic care, în fapt, să accepte toate legile antiecleziastice şi amestecul făţiş al guvernului în problemele Bisericii. Un grup de preoţi comunişti, excomunicaţi, a întemeiat Comitetul catolic de acţiune, cu intenţia de a conduce Biserica catolică în spiritul independenţei faţă de Sfântul scaun, intenţie care a şi fost exprimată în rezoluţia pe care amintitul comitet o adoptase la întrunirea sa ţinută la Cluj, în data de 15 martie 1951.

La 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul muncii.

După ce ultimul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, a fost rechemat de Sfântul scaun ca persona non grata noului regim de la Bucureşti, locul său a fost luat de monseniorul Gerald Patrick O’Hara, în calitate de regent al nunţiaturii apostolice din capitala României. La 4 iulie 1950, ministrul de externe al României, celebra Ana Pauker, a comunicat regentului O’Hara că trebuie să părăsească ţara în termen de trei zile, împreună cu toţi colaboratorii săi. (8) Iar la 7 iulie 1950, guvernul comunist rupea în mod oficial relaţiile diplomatice cu Vaticanul. (9)

Regimul comunist ateu şi-a celebrat victoria deplină încă din iunie 1949, când s-au întâlnit la Bucureşti reprezentanţii a şapte biserici şi a două culte, care şi-au exprimat „completa satisfacţie cu condiţiile existente în Republica Populară Română.” (10)

Victoria aceasta consta în faptul că, deja în acel moment, bisericile şi cultele din România erau conduse de elemente docile, favorabile regimului comunist, iar acei lideri care manifestaseră spirit de independenţă faţă de stat erau azvârliţi în puşcării. Numele cele mai răsunătoare de prelaţi romano-catolici urmau să fie ponegrite şi înjosite prin înscenarea de procese publice de tip stalinist. Victor Frunză identificase încă mai demult care fusese cel mai important proces intentat conducătorilor Bisericii catolice din România: „A existat un proces-cap de serie în care a fost implicată nunţiatura papală din România, acuzată de spionaj în favoarea… Vaticanului.” (11) Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: „Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian.” El s-a desfăşurat în intervalul 10-17 septembrie 1951 în faţa Tribunalului militar din Bucureşti şi implica judecarea conducerii celei mai puternice episcopii romano-catolice din ţară, cea de Timişoara şi Banat, în frunte cu însuşi episcopul titular, dr. Augustin Pacha. Dar, pe lângă el şi ceilalţi înalţi prelaţi bănăţeni, au mai fost incluşi în lotul acuzaţilor numeroşi alţi cetăţeni, pentru ca acuzatul principal să dispară în anonimat printre colegii săi de suferinţă. Aspectul unui asemenea proces era astfel sesizat de Ion Raţiu: „Acuzatul principal nu numai că este demascat a fi un criminal ordinar, dar întregul său trecut este dezgropat şi caracterul său este pătat cu noroi. El este descris ca un om de o ambiţie personală nelimitată şi fără scrupule, care nu se dă înapoi să conspire cu agenţi secreţi militari sau diplomatici americani, de care este întotdeauna plătit. Tribunalul apare ca iertător şi cel mai adesea acuzatul principal este condamnat la închisoare pe viaţă sau pe termen lung. Cei mai mulţi dintre acuzaţi fac uz de dreptul la recurs.” (12)

Procesul la care ne vom referi în continuare, cel ai cărui principali învinuiţi erau conducătorii episcopiei timişorene, a fost instrumentat de cunoscutul torţionar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), conform mărturiei fostului şef-adjunct al serviciilor secrete române, Ion Mihai Pacepa. (13) Completul de judecată era prezidat de cel mai cunoscut inchizitor stalinist al acelei epoci, criminalul de război general-maior magistrat Alexandru Petrescu. Alături de el mai împărţeau „dreptatea” locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, colonelul Ion Petreanu, colonelul Nicolae Grigore şi colonelul Lascăr Petrovici. Acuzarea a fost susţinută de procurorul militar special, colonel Aurel Ardeleanu, şi de căpitanul magistrat Ovidiu Teodorescu. Apărarea era susţinută de avocaţii Ladislau Savin, Manole Roman, C. Dumitrescu, N. Hogaş, B. Solomon, Vasile Gheciu, Eugen Ionescu, Victor Lăzărescu, C. Constantinescu şi Mihail Mayo. (14) Între cei trimişi în judecată se numărau: Augustin Pacha, episcopul romano-catolic de Timişoara şi Banat; Adalbert Boroş, rector al Seminarului catolic din Timişoara şi episcop romano-catolic clandestin; Iosif Waltner, prelat papal, director al eparhiei romano-catolice din Timişoara; Ioan Heber, preot romano-catolic, secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara. Ceilalţi şase acuzaţi erau: Clement Gatti, preot paroh al Bisericii italiene din Bucureşti; Eraldo Pintori, funcţionar al legaţiei Italiei din Bucureşti; Iosif Schubert, paroh canonic al Catedralei catolice din Bucureşti şi episcop romano-catolic clandestin; Lazăr Ştefănescu, inspector general şcolar; Gheorghe Săndulescu, inspector general şcolar şi Petre Topa, medic din Bucureşti. (15)

Actul de acuzare (referatul introductiv) a fost întocmit de maiorul de justiţie Adrian Frăţilă, procuror şef al Parchetului Tribunalului militar Bucureşti. După formulele introductive privind „activitatea criminală” a Vaticanului, dusă prin nunţiatura papală din Bucureşti „în folosul imperialismului americano-englez”, referatul îşi începea acuzele constatând că la începutul lui februarie 1934, episcopul Augustin Pacha se prezentase într-o audienţă solemnă la Adolf Hitler, unde, în calitatea sa de episcop de Timişoara şi de reprezentant al vârfurilor germane catolice din Europa de sud-est, „a făcut urări fierbinţi pentru izbânda acţiunilor tâlhăreşti pornite de Hitler.” (16) Tot atunci, Pacha a luat contact şi cu nunţiul papal din Berlin, Cesare Orsenigo, „care îl autoriză în numele Vaticanului să trateze colaborarea cu Hitler.” Reîntors la Timişoara, Pacha ar fi început acţiunile „pentru crearea coloanei a V-a în ţara noastră.” (17) El ar fi cerut preoţilor catolici să acţioneze în aşa fel încât toţi germanii romano-catolici să devină hitlerişti. În 1936, într-o şedinţă ţinută în biroul episcopului, s-ar fi discutat şi hotărât „programul asociaţiunilor de tineret romano-catolice germane din Banat”, care prevedea într-un punct special: „Aprobăm ce se întâmplă în al III-lea Reich, suntem plini de admiraţie pentru ceea ce se face de către Hitler, aprobăm ideea rasismului şi toate celelalte puncte din programul Partidului Naţional Socialist German.” (18) Acest program, se susţinea, ar fi fost citit la manifestarea tineretului german care a avut loc la Teremia Mare în cursul lunii august 1936, şi la care au participat episcopul Pacha şi preotul Heber. În acelaşi timp, actul de acuzare îi declara în mod automat pe preoţii romano-catolici drept spioni ai Vaticanului. La cercetări, episcopul Pacha fusese forţat, de altfel, să semneze o declaraţie în care se afirma faptul că „episcopii catolici din întreaga lume au dus şi duc asemenea activitate informativă în folosul Vaticanului.” (19)

În noiembrie 1944, nunţiul Andrea Cassulo l-ar fi convocat telefonic la Bucureşti pe prelatul Waltner, dându-i dispoziţiuni ca „agentura de spionaj din Timişoara să continue culegerea şi transmiterea informaţiunilor ca şi mai înainte, specificând ca informaţiile să fie mai ample şi mai numeroase, măsurile de precauţie mai mari şi să se urmărească cu deosebită atenţie activitatea Partidului Comunist Român şi a activiştilor lui, ca şi a aparatului de stat.” (20) Se pretindea că în anii 1944, 1945 şi 1946, „agentura din Timişoara” ar fi transmis „centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti”, condus de Andrea Cassulo, informaţii privind: trupele sovietice aflate în trecere prin Banat, unităţile armatei române, personalităţile politice şi conducătorii administrativi din regiune, transporturile, aprovizionarea fabricilor cu materii prime sau activitatea P.C.R. În 1946, nunţiul papal Cassulo a fost înlocuit în post de episcopul american de Savannah, O’Hara. Prin această măsură, se pretindea în actul de acuzare, „serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la nunţiatura apostolică din Bucureşti.” (21) În martie 1947, O’Hara i-ar fi cerut lui Waltner să intensifice acţiunea de spionaj şi i-ar fi dat noi instrucţiuni pentru „agentura din Timişoara.” Ca urmare, între martie 1947 şi iulie 1950, când nunţiatura a fost desfiinţată, acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber ar fi trimis informaţii cu privire la: aprovizionarea fabricilor şi uzinelor cu materie primă, naţionalizarea industriei din Banat, numărul, salarizarea şi aprovizionarea muncitorilor, stabilizarea monetară, organizarea, conducerea şi activitatea Partidului Muncitoresc Român din regiune, organizarea gospodăriilor agricole colective, trupele aflate în regiune şi mişcarea lor, precum şi multe alte informaţii militare, economice şi politice. La rândul lor, Pacha, Waltner şi Heber ar fi folosit şi informatori anume recrutaţi şi instruiţi în diferitele sectoare de activitate locală. Aceste informaţii erau predate la Bucureşti fie nunţiului O’Hara, fie secretarului Guido Del Mestri. În acest scop se deplasau periodic la Bucureşti acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber sau, în cazuri de extremă urgenţă, dr. Franz Kräuter şi călugăriţa Elisabeta Wulff (sora Hildegardis).

După ce, în 1949, mulţi dintre preoţii catolici bănăţeni au fost arestaţi, O’Hara ar fi trecut la organizarea unei acţiuni informative „şi mai conspirative”, denumită „Jakab”. Francesco Strazzari considera că, prin utilizarea de către acuzatori a acestui onomastic maghiar pentru a desemna o „acţiune de spionaj”, se conta pe efectul naţionalist „antimaghiar” al acţiunii. (22) Agenturile nou înfiinţate prin acest plan ar fi fost conduse de preoţi catolici care erau consacraţi ca episcopi clandestini. Consacrarea lor se făcea „în cel mai strict secret şi sub legătura celor mai straşnice jurăminte de păstrare a conspirativităţii.” (23) Pentru Timişoara, conducerea „dublurii agenturii de spionaj” a fost încredinţată acuzatului Adalbert Boroş, care fusese consacrat ca episcop în clandestinitate la 12 decembrie 1948. Legătura cu nunţiatura era asigurată prin sora Hildegard Reissner. În vara anului 1950, nunţiatura papală a fost desfiinţată, iar locul în conducerea „centrului de spionaj al Vaticanului la Bucureşti” era preluat de acuzatul Iosif Schubert, vicarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti şi preotul canonic al Catedralei Sfântul Iosif, consacrat la rândul său ca episcop clandestin la 30 iunie 1950. Colectarea informaţiilor, pe lângă Hildegard Reissner, se mai făcea şi de către Maria Judith Fenyvesi, Cristina Dewald şi Ioana Niculiţa. Aceştia ar fi avut legături acum şi cu legaţia Italiei. Pe această filieră, agentura acuzatului Waltner ar fi trimis Vaticanului informaţii între noiembrie 1950 şi februarie 1951 privind: producţia şi personalul fabricilor şi uzinelor, gospodăriile agricole colective etc. (24) S-ar fi recurs astfel şi la serviciile ambasadei Austriei din Bucureşti. Se făceau apoi referiri la organizarea unor grupuri de rezistenţă armată intitulate „Partidul Socialist Creştin” (!) şi la faptul că Vaticanul ar fi plătit cu dolari americani activităţile de spionaj. Apoi se afirma: „Cu câteva zile numai înainte de plecarea sa din ţară, O’Hara a dat dispoziţiuni exprese ca acuzatul Pacha să citească din amvon, în catedrala din Timişoara, o pastorală, care cuprindea atacuri calomnioase împotriva Republicii Populare Române şi îndemnuri la nesupunere faţă de legi. Pastorala adusă de la Bucureşti de Hildegard Reissner şi transmisă prin Elisabeta Wulff acuzatului Pacha a şi fost difuzată de către acesta – potrivit ordinului primit – prin citirea ei în catedrală.” (25)

Ca în toate celelalte procese inentate unor capi ai Bisericii catolice din Europa răsăriteană, şi acuzatul Heber a semnat o declaraţie prin care mărturisea că în 1949, la rugămintea lui Pacha, făcuse trafic de valută. Tot Heber ar mai fi făcut şi trafic cu aur, ascunzând, cu ajutorul protopopului Mihai Willjung, un kilogram de aur în interiorul bisericii din Becicherecu Mic. (26) Se mai preciza, totodată, că în Banat activau, ca agenţi ai centrului de spionaj italian, şi inginerul Vignati (la Timişoara), şi inginerul Rossi (la Arad).

În încheierea consemnării de către Scânteia a actului de acuzare, se specifica: „Interpretul de limbă maghiară a dat citire, în limba maghiară, pentru acuzaţii Pacha Augustin şi Boroş Adalbert, faptelor acuzatoare, aşa cum sunt prevăzute în referatul introductiv, şi textelor de legi pentru care acuzaţii au fost trimişi în judecată.” (27)

În continuare, tot prin interpret, a fost luat interogatoriul acuzatului Augustin Pacha. El a recunoscut că în 1934 a efectuat, împreună cu ruda sa apropiată Franz Kräuter, o călătorie de cinci zile în Germania. Acolo l-a abordat pe nunţiul papal Orsenigo, care a aprobat audienţa sa la Hitler, făcută în scopul de a tempera propaganda anticatolică pe care o practica şi acesta. Kräuter l-a însoţit şi la audienţa de la Hitler, la care a mai participat şi locţiitorul acestuia, Rudolf Hess. Pacha a declarat la proces: „Pe Hitler l-a interesat situaţia materială a germanilor din România şi mi-a promis că va interzice propagandiştilor săi să facă propagandă împotriva Bisericii catolice.” (28) Apoi, el a luat parte la o manifestaţie desfăşurată la Timişoara, organizată de Andreas Schmidt, locţiitorul şi reprezentantul lui Hitler în România, şi la o altă manifestaţie, la Aradu Nou. În 1941, cu aprobarea Vaticanului, episcopul Pacha a acceptat ca toate şcolile catolice de limbă germană să fie predate Grupului Etnic German, împreună cu toată averea şi bunurile pe care le posedau. Urma apoi o întrebare promptă din partea Tribunalului:

„PREŞEDINTELE: Ce părere ai despre acţiunile d-tale contra legilor ţării noastre? Recunoşti că ai dus o activitate de spionaj?

ACUZATUL (Pacha, n.n.): Recunosc, aşa după cum am făcut şi în declaraţia mea, această activitate de spionaj în dauna statului român şi în folosul Vaticanului.” (29)

El mai recunoştea că îşi începuse activitatea de spionaj tocmai din 1923, când Vaticanul îl numise episcop romano-catolic de Timişoara şi Banat. Rapoartele, pe care le ducea personal din cinci în cinci ani la Vatican, se refereau la chestiuni atât bisericeşti, cât şi militare, politice, economice şi sociale. În perioada 1941-1944, rapoartele conţineau informaţii cu caracter militar: câţi oameni au fost încorporaţi, câţi tineri germani au fost înrolaţi în S.S., care era moralul armatei şi cum privea aceasta războiul hitlerist. Alte rapoarte se refereau la problemele de trai, la problemele privind felul în care populaţia înţelegea desfăşurarea luptelor de pe front. La 15 august 1945, Pacha ar fi mers personal la Bucureşti pentru a face un referat verbal nunţiului Cassulo. În 1948, „când regimul actual s-a bucurat de succese mai mari, această activitate de spionaj a primit baze mai largi şi un aspect mai conspirativ.” (30) El mai recunoştea că în 1950 distrusese anumite dosare cu documente păstrate în arhivă, că a deţinut metale preţioase şi valută străină. La întrebarea specială a  procurorului, colonelului Aurel Ardeleanu, acuzatul Pacha a răspuns că într-un raport al său din 1938 era vorba şi despre activitatea P.C.R.

Cel de-al doilea acuzat interogat, Iosif Waltner, a dezvăluit faptul că Pacha se întâlnise la Berlin nu numai cu Hitler, ci şi cu ministrul german de externe, Neurath: „Mi-a spus de asemenea că în audienţa de la Hitler a vorbit despre activitatea desfăşurată de el în rândurile populaţiei germane din Banat şi l-a rugat pe Hitler să-l ajute în această activitate. Hitler l-a felicitat pe episcopul Augustin Pacha şi l-a rugat să continue activitatea lui în folosul naţional-socialiştilor din Banat.” (31) El a recunoscut apoi că nunţiul Cassulo i-a cerut să culeagă informaţii din domeniul economic, cultural, militar şi social. Astfel şi-a început, încă din 1934, activitatea de spionaj. Între ajutoarele sale, pe lângă Elisabeta Wulff şi Heber, îi mai menţiona şi pe sora Patricia Zimmermann şi pe Eugen Csendes. Pacha i-a cerut să culeagă informaţii după 1944 despre activitatea partidelor politice, despre manifestări culturale, despre unităţi militare, despre producţia din fabrici, despre recoltă şi însămânţări etc. Waltner a recunoscut că transmisese informaţii nunţiaturii până în iunie 1950, când Del Mestri i-a predat pastorala care trebuia să fie citită de episcop în catedrala din Timişoara (deşi actul de acuzare nu pomenise nimic despre rolul pe care l-ar fi jucat Waltner în această acţiune!). El mai recunoştea (altă noutate) că arsese dosarul care conţinea socotelile banilor primiţi de la nunţiatură; dosarul care conţinea documente, acte şi notiţe scrise, care oglindeau activitatea preoţilor şi a eparhiei contra P.C.R. şi a Uniunii Sovietice, în special propaganda oficială, misiuni speciale; dosarul conţinând date asupra unităţilor sovietice care au trecut prin ţară spre Frontul de vest. (32)

Acuzatul Iosif Schubert a recunoscut că din vara anului 1950 primea informaţii de la Timişoara din partea monseniorului Boroş şi a monseniorului Waltner, prin călugăriţa Gerta Kernweiss. Aceste informaţii se refereau la organizarea gospodăriilor agricole colective, la unele măsuri luate de autorităţi, la situaţia financiară şi economică, la salariile muncitorilor din fabrici şi întreprinderi, la aprovizionarea oraşelor, la chestiuni administrative şi din domeniul organizaţiei bisericeşti, la congresele bisericeşti de la Târgu Mureş şi Gheorgheni-Ciuc, la mişcări de trupe militare. Un pasaj din interogatoriu este sugestiv:

„PREŞEDINTELE: Pentru adunarea informaţiilor ce anume instrucţiuni ai dat lui Waltner, Boroş şi Sándor Imre (episcopul din Alba Iulia, n.n.)?

ACUZATUL (Scubert, n.n.): Instrucţiuni speciale nu i-am dat nici lui Boroş şi nici lui Sándor.

PREŞEDINTELE: Din ce cauză nu le-ai dat instrucţiuni?

ACUZATUL: Pentru că dumnealor erau în curent cu misiunea lor, deoarece au vorbit dinainte de plecarea nunţiului cu monseniorul Del Mestri sau chiar cu nunţiul.” (33)

El a mai arătat că i-a cerut lui Waltner şi informaţii de la Oradea şi Satu Mare. Şi pentru că Schubert nu a declarat tot ce se aştepta de la el, a fost confruntat cu Waltner. Acesta a confirmat că îi transmisese lui Schubert informaţii din toate domeniile, inclusiv militar, ceea ce Schubert nu recunoscuse:

„PREŞEDINTELE: Schubert, ce ai de declarat?

ACUZATUL SCHUBERT: Despre aceste conversaţii n-am putut să-mi reamintesc.

PREŞEDINTELE: Acum îţi aminteşti?

ACUZATUL SCHUBERT: Nu pot totuşi să spun că în conştiinţa mea îmi aduc aminte şi ştiu. Dar eu nu pot să refuz o afirmaţie care vine din partea unui om venerabil.

PREŞEDINTELE: Declaraţiile din primele cercetări le recunoşti în total?

ACUZATUL SCHUBERT: Eu susţin declaraţiile mele, ce am scris cu mâna mea recunosc în totul.” (34)

În acest mod, problema a fost considerată rezolvată. Dar, din cauza confruntării dintre Waltner şi Schubert, interogatoriul lui Adalbert Boroş a fost amânat pentru a doua zi dimineaţă.

Boroş a relatat cum a fost hirotonisit ca episcop la Bucureşti, la 12 decembrie 1948, în capela nunţiaturii. Slujba a fost oficiată de nunţiul O’Hara şi la ea au mai participat şi cei doi secretari, Del Mestri şi Kirk. De atunci, el transmitea informaţii prin sora Gerta Kernweiss. El a relatat: „Nunţiul mi-a adus la cunoştinţă că pentru eparhia Timişoarei eu sunt însărcinat cu strângerea şi cu transmiterea informaţiilor, pentru toată eparhia.” (35) Şi mai departe: „Am transmis informaţii în primul rând în legătură cu tot ceea ce am văzut şi am aflat eu pe teritoriul Timişoarei. Apoi m-am interesat de la preoţii din eparhie, care au venit la biroul episcopiei, despre întreaga situaţie a parohiilor lor. Apoi, m-am interesat şi la personalul biroului episcopiei. În special, de la secretarul episcopiei, Ioan Heber.” (36) Informaţiile trimise lui Schubert se refereau în general la manifestările politice din unele oraşe ale Ardealului şi la influenţa acestora pe teritoriul eparhiei bănăţene. Din august 1950, Boroş mărturisea că primea indicaţii prin emisiunile postului de radio Vatican! Un extras din finalul interogatoriului:

„PREŞEDINTELE: Mai ai ceva de adăugat pe lângă declaraţiile făcute?

ACUZATUL (Boroş, n.n.): Doresc să menţionez şi vă rog să aveţi în vedere următoarele: întreaga activitate nu am dus-o din proprie iniţiativă, mi s-a cerut şi am fost însărcinat de către nunţiul O’Hara şi de către secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că aceasta este un lucru ilegal, totuşi am acceptat.

PROCURORUL CĂPITAN MAGISTRAT OVIDIU TEODORESCU: Să ne spună acuzatul Boroş dacă a colaborat vreodată la anumite publicaţii ale Vaticanului?

ACUZATUL: Da. În anul 1936 sau 1937, nu-mi aduc aminte precis, am primit o însărcinare oficială de la episcopul Augustin Pacha să scriu articole pentru oficiosul Vaticanului, Osservatore Romano. Am primit această însărcinare şi am scris în două ocazii articole pentru acest ziar. Un articol despre locul de pelerinaj de la Maria Radna, al doilea despre jubileul episcopal.” (37)

Iată deci o nouă probă evidentă a activităţii de spionaj!

Ultimul acuzat interogat a fost Ioan Heber. El a arătat că în 1935 Pacha l-a numit secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara: „În această calitate am ajutat pe episcop în conducerea tehnică a asociaţiilor profasciste ale tineretului romano-catolic din Banat. Încă în 1936, episcopul mi-a cerut să-i furnizez informaţii cu caracter de spionaj de pe întreg teritoriul eparhiei din Timişoara. Eu am fost de acord.” (38) În 1938 el a observat că revistele şi ziarele catolice, la ordinele Vaticanului, au declanşat „o campanie furibundă împotriva comunismului.” (39) În perioada 1936-1944 el transmisese informaţii: despre recrutarea tinerilor din Banat; despre activitatea G.E.G.; despre starea de spirit a populaţiei şi a soldaţilor în legătură cu războiul; despre activitatea P.C.R. în ilegalitate etc. După 23 august 1944, acestea se refereau la: spitalele militare din Timişoara; numărul soldaţilor bolnavi; transporturile militare sovietice din anii 1944-1945; activitatea unor fabrici care au produs stofe pentru armată; situaţia populaţiei germane din Banat între 1945-1946; reîntoarcerea primilor prizonieri de pe frontul german; reîntoarcerea trupelor de pe frontul german; organizarea armatei române; diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; livrările în contul armistiţiului şi al Tratatului de pace; aprovizionarea armatei; construcţia unor cazărmi; introducerea normelor în fabrici şi atitudinea muncitorilor faţă de aceste norme; salarizarea lor; numărul muncitorilor şi angajaţilor din fabrici; producţia unor fabrici din regiune; aprovizionarea cu materii prime; calitatea produselor;  neajunsurile existente în fabrici; înfiinţarea de gospodării agricole colective, gospodării de stat şi staţiuni de maşini; relaţiile dintre naţionalităţile conlocuitoare etc. Mai târziu, Del Mestri îi ceruse şi informaţii privind situaţia industriei grele, adică de la societăţile „Reşiţa”, „Oţelu Roşu”, „Nădrag”. Heber menţiona că între Pacha şi Auschnitt existau legături speciale, primind de la acesta bani prin curier sau prin Direcţia U.D.R. de la Timişoara. În încheiere, el afirma că avusese legături chiar şi cu legaţia Suediei! (40)

Primul martor audiat la proces a fost Franz Kräuter, care a recunoscut că împreună cu episcopul Pacha a făcut o vizită la Hitler. El a spus: „De Hitler am fost primiţi politicos. El ne-a oferit locuri după ce am intrat, pe o garnitură de club. Alături de el a luat loc Rudolf Hess, apoi discuţia a început. Primul a luat cuvântul episcopul Pacha, care s-a prezentat ca episcop catolic din Banat, arătându-i că majoritatea credincioşilor săi sunt germani şi l-a salutat în numele acestora.” (41) Martora Frederica Hildegard Reissner a confirmat fapte deja cunoscute (corespondenţa secretă a nunţiaturii cu Pacha, Boroş, Waltner şi preoţii din Alba Iulia, Oradea şi Satu Mare, citirea pastoralei din iunie 1950, rolul jucat ulterior de Schubert etc.). Martora Ecaterina (Gerta) Kernweiss i-a recunoscut pe acuzaţii Pacha, Schubert, Waltner, Boroş şi Heber. Ea a recunoscut că transmitea informaţii secrete între aceştia şi nunţiatură. Martora Cristina Dewald a recunoscut că asigura legătura dintre Schubert şi episcopul din Alba Iulia, Sándor Imre. Mai puţin importante au fost depoziţiile martorelor Maria Judith Fenyvesi, Eva Elisabeta Schritt şi Ioana Niculiţa, care au recunoscut, la rândul lor, tot ceea ce s-a cerut de la ele. Alţi martori au mai fost audiaţi în legătură cu ceilalţi acuzaţi (aparţinând, chipurile, de „centrul de spionaj italian”). În sfârşit, martora Elisabeta Wulff, fostă călugăriţă benedictină, a declarat: „Din anul 1929 până în 1940-41, cu ştirea şi cu voinţa Prea Sfinţitului Pacha, am întemeiat şi am condus Uniunea femeilor şi fetelor germane romano-catolice din dieceza noastră. Am avut în Banat aproximativ 40 de filiale. Materialul nostru şi fondurile pe care le-am întrebuinţat, materiale care au constat din broşuri, reviste, tablouri, programe de manifestaţii, cărţi, le-am primit din Reich. La baza activităţii noastre a stat rasismul.” (42) Ea a mai spus că între 1933-1938 a efectuat călătorii în Germania. De asemenea, a mărturisit că atât ea, cât şi episcopul Pacha, erau „distruşi” în momentul înfrângerii Germaniei naziste şi plini de „ură faţă de armata sovietică.” (43)

Trebuie precizat faptul că acest gen de „mărturisiri” publice, practicate şi în vremea Inchiziţiei, era specific tuturor proceselor staliniste. Preluând metodele perfecţionate de M.G.B.-ul lui Stalin (fostul N.K.V.D. din anii ’30), Securitatea română reuşea să obţină de la personalităţile arestate şi supuse anchetării tot ceea ce dorea. Metodele utilizate împotriva lor variau de la torturi fizice la presiuni psihice şi morale, în vederea slăbirii şi distrugerii capacităţii de rezistenţă a celor anchetaţi astfel. În cele din urmă, pentru a evita continuarea exercitării asupra lor a acestui „tratament”, arestaţii (atât acuzaţii, cât şi martorii) sfârşeau prin a recunoaşte toate „crimele” care le erau imputate şi chiar inventau altele noi. Dacă unii încercau să reziste până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor (cum a fost cazul episcopului Schubert în acest proces), sentinţa pronunţată împotriva lor era mai necruţătoare.

Rechizitoriul procurorului militar special, colonelul Aurel Ardeleanu, a fost citit în 14 septembrie 1951. El afirma de la început că „unul din duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului nostru este concernul internaţional, Vaticanul”, această „caracatiţă capitalistă, care şi-a întins tentaculele sale peste o mare parte a globului pământesc”, care „este în slujba politicii magnaţilor din Wall-Street.” (44) Se pretindea apoi că „dezbaterile acestui proces au dovedit strânsa legătură dintre Vatican şi Hitler.” (45) Era citat apoi comunicatul oficial al Berlinului, emis după audienţa episcopului Pacha la Hitler: „Cancelarul Reich-ului, Hitler, a primit joi la prânz, în prezenţa locţiitorului său, ministrul Reich-ului, Hess, pe episcopul timişorean dr. Augustin Pacha, care a apărut însoţit fiind de vicepreşedintele fracţiunii germane din România, dr. Franz Kräuter, şi de conducătorul Uniunii germanilor catolici din străinătate, Scherer. Episcopul Pacha, care a fost prezentat ca reprezentant al germanilor din Europa de sud-est, a transmis cancelarului salutul şvabilor din Banat şi a cerut binecuvântarea Domnului asupra marii opere a cancelarului Hitler, pe care acesta a făurit-o în interesul reînnoirii şi redeşteptării germanilor.” (46) Întors în ţară, Pacha „convoacă în palatul său episcopal din Timişoara pe ciracii săi şi le prezintă planul de fascizare a germanilor din Banat”, în special „în vederea fascizării tineretului catolic german.” (47) Se preciza că în serviciul Vaticanului activau Pacha (din 1923), Waltner (din 1934), Heber (din 1936) şi Boroş (din 1948). Tot din 1948, informaţiile sosite de la Timişoara erau centralizate de Schubert, iar ele erau scoase din ţară prin intermediul centrului de spionaj italian. Schubert a fost însărcinat cu această misiune datorită faptului că Vaticanul cunoştea „perfidia şi ura sa de moarte împotriva regimului nostru.” Apoi se afirma: „Nici nu-i de mirare că un exemplar ca acuzatul Schubert poate să tăgăduiască cu neruşinare însăşi evidenţa.” (48) În continuare, se mai arăta în rechizitoriu: „Nunţiatura apostolică din Bucureşti, prin secretarul personal al lui O’Hara, Kirk, a trecut fraudulos în Iugoslavia, cu ajutorul călugăriţei Wulff Elisabeta, pe trădătorul Greceanu, conducătorul agenturii de spionaj denumită «Ajutorul catolic». Prin aceeaşi Elisabeta Wulff, spionul Del Mestri a încercat să treacă peste frontieră pe şoferii nunţiaturii, care, la curent cu activitatea sa de spionaj, fiind pe punctul de a fi arestaţi, puneau în primejdie însăşi existenţa centrului de spionaj al Vaticanului.” (49) Era amintit, desigur, şi faptul că Pacha, prin intermediul lui Heber, a negociat „vinderea de dolari” şi a ascuns un kilogram de aur în biserica din Becicherecu Mic. În concluzie se aprecia: „Spioni, trădători, aţâţători la asasinate şi sabotaj, sprijinitori ai bandelor teroriste, jefuitori, contrabandişti şi speculanţi, iată adevărata faţă a galeriei de netrebnici puşi în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai omenirii, imperialiştii americano-englezi.” (50) Duritatea etichetărilor la adresa acuzaţilor era, de altfel, tot mai mare: „spioni în sutană”, „agenţii spionajului americano-englez”, „aceşti trădători ai patriei şi poporului muncitor”, „duşmani înrăiţi ai poporului”, „crescuţi în spiritul făţărniciei, al minciunii şi înşelăciunii, al afacerismului, al ideologiei canibalice fasciste, rasiste”, stăpâniţi de „ura bestială faţă de oameni, faţă de pace”, „hienele acestea furioase” etc. (51) Bazat pe asemenea „justificări”, el cerea în încheiere „pentru toţi acuzaţii pedeapsa cea mai aspră.” (52)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului căpitan magistrat Ovidiu Teodorescu, a învinuit nominal pe fiecare acuzat de o serie de infracţiuni precum: „trădarea de patrie, spionajul, crima de uneltire contra ordinei economice şi sociale instituită în stat, infracţiunea de înlesnire a trecerii frauduloase a frontierei, instigarea, complicitatea, deţinerea de aur, valute efective şi a altor mijloace de plată străine.” Pacha era acuzat de trădare, „deoarece a condus centrul de spionaj din Timişoara”, de instigare la crima de trădare, de deţinere de metale preţioase, de efectuarea de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine, precizându-se totodată că „acuzatul a recunoscut la cercetări şi în instanţă aceste infracţiuni.” Schubert era şi el acuzat de trădare, deoarece a trimis legaţiei Italiei „date şi informaţiuni secrete privitoare la securitatea statului”; de crima de instigare la trădare, deoarece „cu intenţie a îndemnat cetăţeni români să continue şi să intensifice activitatea de procurare de informaţiuni.” Boroş era acuzat tot de trădare, pentru că „a procurat şi transmis centrului de spionaj de la nunţiatura de la Bucureşti şi acuzatului Schubert Iosif, în cadrul planului conspirativ «Jakab», informaţiuni şi date cu caracter secret.” Waltner era acuzat de trădare şi de instigare la crima de trădare, iar Heber de trădare şi de efectuare de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine. După ce a adus învinuiri asemănătoare şi celorlalţi acuzaţi, rechizitoriul se încheia astfel: „Vinovăţia acuzaţilor este dovedită. În numele legii, în numele vieţii şi al păcii, îi acuz pentru fapte dintre cele mai odioase. Constituţia Republicii Populare Române declară aceste fapte drept crimele cele mai grave faţă de popor şi impune pedepsirea lor cu toată asprimea legii.

De aceea, cerem pentru acuzaţii Pintori Eraldo, Schubert Iosif, Ştefănescu Lazăr şi Săndulescu Gheorghe pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi să li se aplice legea, cu toată severitatea, în cadrul articolului 7 din decretul 199/1950.” (53)

După o pauză de 15 minute, cuvântul a fost dat apărării. Avocatul din oficiu al lui Pacha, Ladislau Savin, a acceptat acuzaţiile la adresa clientului său, care „a înţeles să meargă pe această cale a trădării”, dar aceasta numai din vina Vaticanului, care a exercitat asupra sa „o presiune puternică.” Erau cerute circumstanţe atenuante pentru că din anii 1945-1946 Pacha „şi-a slăbit activitatea de culegere şi transmitere de informaţii secrete” şi pentru că „la un moment dat” locul său a fost luat de Boroş. Avocatul George Dumitrescu, pledând pentru Schubert, a dat vina pe O’Hara. El a spus că Schubert „a înţeles să recunoască faptele ce i s-au imputat” şi că   „şi-a desfăşurat activitatea în interesul Vaticanului numai în perioada iunie 1950 – februarie 1951.” Pentru acuzatul Boroş, avocatul Nicolae Hogaş a dat vina şi el pe O’Hara şi Del Mestri, cerând „să se ţină seama de aceste elemente (!) şi să i se dea lui Adalbert Boroş o pedeapsă echivalentă cu faptele sale.” Avocatul Barbu Solomon, în numele lui Waltner, „a arătat gravitatea faptelor comise de acuzat”! Şi de data aceasta ţapul ispăşitor era Vaticanul, faţă de care acuzaţii nu erau decât „uneltele sale oarbe.” În concluzie, el a cerut pentru clientul său „o pedeapsă justă.” În apărarea lui Heber a vorbit avocatul Vasile Gheciu, care a invocat „atitudinea lui de sinceritate în cursul desfăşurării procesului.” Întreaga sa activitate de spionaj a fost dusă din ordin, el fiind doar un „executant”, o „simplă unealtă.” Toate „pledoariile” celorlalţi avocaţi au avut acelaşi aspect dezagreabil. (54)

A urmat imediat ultimul cuvânt al acuzaţilor. Augustin Pacha a declarat: „Am încredere în înţelepciunea domnilor judecători şi în iubirea lor faţă de dreptate. Vă rog să luaţi în consideraţie vârsta mea înaintată, vă rog de asemeni să luaţi în consideraţie că în anchetă, cât şi aici în instanţă, am recunoscut în mod sincer toate crimele comise de mine.

Rog cu profund respect tribunalul şi pe onoratul domn preşedinte ca să binevoiască să pronunţe pentru mine o sentinţă miloasă.”

Waltner a spus: „Cu cea mai mare încredere în justiţie aştept sentinţa dvs., care nu poate să fie decât justă. Faptele mele criminale le recunosc şi le-am mărturisit sincer, fără camuflare şi fără scuze. Recunosc că am fost împins pe un drum care m-a dus la catastrofă de către reprezentanţii Vaticanului din România şi regret că alături de mine nu se află în boxă acei care sunt adevăraţii vinovaţi, acei care m-au împins la crimele săvârşite de mine. Regret ce am făcut şi vă rog ca la sentinţă să ţineţi seamă de atitudinea mea sinceră pe care am avut-o în cursul cercetărilor şi în faţa instanţei. Aştept cu încredere absolută sentinţa dvs.”

Schubert a fost mai scurt: „Eu nu am nimic nou de adăugat în ceea ce mă priveşte şi aştept şi eu cu toată încrederea justa dvs. sentinţă în cazul meu.”

Boroş a spus: „La ultimul cuvânt aş vrea să menţionez şi vă rog să luaţi în considerare că în cursul cercetărilor şi în instanţă am recunoscut în mod sincer şi deschis tot ce am făcut.

Ceea ce am făcut nu am făcut din propria iniţiativă, ci la cererea şi din ordinul primit de la nunţiatură, adică de la nunţiul O’Hara şi secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că este un lucru ilegal, am primit şi am dus la îndeplinire însărcinările.”

Iar Heber a declarat: „Sunt conştient că prin faptele mele criminale am sacrificat situaţia mea, libertatea mea, executând ordinele superiorilor de la episcopie şi nunţiatură, care s-au folosit de disciplina canonică spre a mă împinge la activitatea de spionaj şi activitate subversivă.

Rog onoratul tribunal să-mi aplice pedeapsa pe deplin meritată şi să-mi deschidă şi o cale de reabilitare.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată la 17 septembrie 1951, ora 12. Scânteia de a doua zi consemna: „Deliberând în secret, Tribunalul militar Bucureşti a condamnat în unanimitate pe:

Pintori Eraldo, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 40.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 14.174.565 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Boroş Adalbert, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Săndulescu Gheorghe, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Ştefănescu Lazăr, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 30.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pintori Eraldo, lei 45.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Schubert Iosif, la temniţă grea pe viaţă şi degradare civică;

Pacha Augustin, 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică, 880.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 306.000 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Gatti Clement, la 15 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică;

Waltner Iosif, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică;

Heber Ioan, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 20.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pacha Augustin, lei 306.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Topa Petre, la 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Tuturor condamnaţilor le-a fost confiscată averea şi au fost obligaţi să plătească fiecare 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care au umplut până la refuz sala tribunalului şi-au manifestat satisfacţia pentru sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” (56)

Ce vor fi simţit şi gândit acuzaţii la aflarea acestor sentinţe nimicitoare la adresa lor, care practic îi condamnau la o moarte lentă, dar sigură? Poate ar fi fost tentaţi să riposteze în modul în care a făcut-o marele avocat Istrate Micescu în 1948, când a fost condamnat de acelaşi tribunal de lachei, pentru „complot împotriva statului”, la 20 de ani de muncă silnică: „Vă mulţumesc că mi-aţi urat o viaţă atât de lungă. Dar vă pot asigura că eu nu voi face decât doi, trei ani, atât cât va dura republica voastră populară, restul îl veţi face voi!” (57) Peste trei ani, el murea în închisoare la Aiud.

În comentariul său, intitulat Sentinţa în procesul grupului de spioni, trădători şi complotişti în slujba imperialismului americano-englez şi a Vaticanului, ziarul oficial al partidului comunist menţiona: „Justiţia populară, exprimând năzuinţele, interesele şi voinţa poporului muncitor, a pedepsit fără îndurare, aşa cum se cuvine, pe aceste unelte netrebnice ale imperialismului americano-englez, care au furnizat duşmanilor de moarte ai poporului nostru informaţii secrete din toate domeniile vieţii noastre de stat şi au pus la cale crearea unor bande subversive, care, cu ajutorul armamentului primit de la imperialiştii americani, urmăreau să treacă la acte de teroare şi sabotaj. Aceşti bandiţi fără scrupule au comis fapte pe care legile ţării le sancţionează ca pe cele mai mari crime îndreptate împotriva patriei şi a poporului muncitor.” Se mai arăta că „acuzaţii şi-au recunoscut întrutotul faptele lor mârşave.” Ei erau definiţi drept „episcopul hitlerist Pacha şi ceilalţi spioni în sutană de prelaţi catolici” şi, fireşte, „agenţi plătiţi în slujba imperialismului americano-englez.” Un alt pasaj din articol poate fi revelator:

„Regimul nostru de democraţie populară, care acordă tuturor cultelor cea mai deplină libertate, nu poate tolera activitatea criminală a elementelor care, folosind biserica drept paravan, uneltesc împotriva Republicii Populare Române şi se pun în slujba monştrilor omenirii, imperialiştii americani.

Pe bună dreptate, reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii din slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii.” În consecinţă, „urletele turbate ale posturilor de radio imperialiste dovedesc că poporul nostru a izbit la ţintă.” (58)

În acest mod se încheia procesul intentat (între alţii) conducătorilor Bisericii romano-catolice bănăţene! Acest proces nu a reprezentat decât o simplă verigă din nesfârşitul lanţ al crimelor şi ororilor epocii staliniste, un mic episod din genocidul organizat împotriva unor întregi popoare. Dar, la fel ca şi celelalte odioase acte comise, şi acest proces s-a transformat într-un veritabil act de acuzare la adresa regimului comunist. De aceea, ni se pare absolut firească concluzia trasă de André Fontaine: „Destalinizarea avea să arate şi faptul că, devenită pentru mulţi unicul refugiu contra unui prezent inacceptabil, credinţa rezistase mai bine, în cele din urmă, persecuţiei din răsărit, decât seducţiilor materialismului celui mai vulgar din apus.” (59)

 

 

Note:

1    Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 116.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 134-135.

3    Ibidem, p. 136.

4  Ion Raţiu, op. cit., p. 118. Referitor la persecutarea Bisericii greco-catolice din Banat şi la desfiinţarea episcopiei de la Lugoj, a se vedea Ioan Ploscaru,Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 25-115.

5    Ion Raţiu, op. cit., p. 116.

6    Francesco Strazzari, Cruciada împotriva lui Christos, în Magazin istoric, nr. 11/1992, p. 22.

7    Anton Moisin, Au biruit prin credinţă, în Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 48.

8    Francesco Strazzari, op. cit., p. 22-23.

9   Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 259.

10  Ion Raţiu, op. cit., p. 117.

11  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 392.

12  Ion Raţiu, op. cit., p. 123.

13  Francesco Strazzari, op. cit., p. 23.

14  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

15  Ibidem.

16  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 276; de asemenea, broşura specială intitulată Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, 1952, passim.

17  Culegere de materiale…, p. 276.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 277.

20  Ibidem.

21  Ibidem.

22  Francesco Strazzari, op. cit., p. 24.

23  Culegere de materiale…, p. 278.

24  Ibidem, p. 279.

25  Ibidem, p. 282.

26  Ibidem.

27  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

28  Culegere de materiale…, p. 288.

29  Ibidem, p. 289.

30  Ibidem, p. 290.

31  Ibidem, p. 291.

32  Ibidem, p. 293.

33  Ibidem, p. 294.

34  Ibidem, p. 295-296.

35  Ibidem, p. 296.

36  Ibidem, p. 297.

37  Ibidem.

38  Ibidem, p. 305.

39  Ibidem.

40  Ibidem, p. 306-307.

41  Ibidem, p. 308.

42  Ibidem, p. 316.

43  Ibidem, p. 317.

44  Ibidem, p. 318-319.

45  Ibidem, p. 321.

46  Ibidem, p. 321-322.

47  Ibidem, p. 322.

48  Ibidem, p. 324.

49  Ibidem, p. 326.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 326-327.

52  Ibidem, p. 327.

53  Ibidem, p. 328-329.

54  Ibidem, p. 329-330.

55  Ibidem, p. 331-332.

56  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

57 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 251.

58  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

59  André Fontaine, op. cit., vol. II, p. 136.

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet


Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.

Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.

Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.

Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)

Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.

Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.

La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.

Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.

Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).

Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.

Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.

Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.

Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.

Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.

In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.

La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.

Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.

Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa


Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

Episcopul Inochentie Micu Klein și lupta pentru emancipare a românilor


Un articol preluat de pe  http://www.adevarul.ro

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s-au înălţat  amândoi mult peste starea românilor. Şi-au pus viața în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i-a unit şi prin întristarea de-a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînțeleși de semenii lor.

*

Foto: wikipedia

Inochentie  Micu (Klein) s-a născut  la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce-şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i-a atras atenţia unui iezuit. Acela i-ar fi propus plugarului să-i trimită copilul la şcoală. „Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi  în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş.
Tânărul episcop al românilor uniţi şi-a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei. Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate. „Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de „toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu „naţiunile recepte”. Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor.  A obţinut un domeniu la Blaj, unde-a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni    

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi.

Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n-au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să-i supere pe nobilii calvini, lipsindu-i de braţele de lucru valahe.

Surghiunit până la moarte

Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s-a prezentat la Viena, ci s-a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş.  Ultimii 24 de ani i-a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi-a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.  O mărturisea astfel în testamentul său: „Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi-ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj”.

A murit în 1768. Dorinţa de-a aştepta reînvierea la Blaj i-a fost împlinită abia în 1997. Ceremonia s-a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

 

 

 

Şcoala Ardeleană s-a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi


„Şcoala ardeleană“, sculptură de Romul Ladea, amplasată în faţa Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca

 

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra  Şcolii Ardelene. Pe de-o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de-a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce-au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La  21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie,  credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Citește articolul integral pe site-ul http://www.adevarul.ro

Programul ediţiei a VII-a a Simpozionului Internaţional de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus: „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”


În perioada 1-3 August 2012 va avea loc la Făgăraş – Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, ediţia a VII-a Simpozionului Internaţional „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”.
Organizatorii evenimentului sunt: Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Memorialul Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Instituţii partenere în organizarea evenimentului sunt: Programul „Europe for Citizens”, Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov, Universitatea „St. Cyril şi St. Methodius” (Facultatea de Istorie) din Veliko Tarnovo, Bulgaria, Universitatea „Carl Von Ossietzky” (Facultatea de Drept), Oldenburg, Germania, Institutul Federal pentru Cultura şi Istoria Germanilor din Europa de Est, Oldenburg, Germania, Muzeul „Emlekpont”, Hódmezővásárhely, Ungaria.
Sprijinul financiar pentru organizarea simpozionului este asigurat prin Proiectul OPENNESS, Programul „Europa pentru Cetăţeni” al Uniunii Europene, Consiliul Judeţean Braşov, Primăria şi Consiliului Local al Municipiului Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
*
VINERI, 3 August 2012
PRIMĂRIA ŞI ŞCOALA DIN DRĂGUŞ
9:00– 13:00 Atelier II – Memorie şi Istorie –  Generaţii în dialog
Atelierul, organizat în 3 sesiuni, sub formă de masă rotundă, dezbateri, vizite, comunicări, are ca obiective:
– o mai bună cunoaştere a perioadei staliniste de către tineri pentru a-i determina să reflecteze asupra caracterului ilegitim şi criminal al regimului comunist din spatiul est-european;
– cunoaşterea trecutului recent conduce la o înţelegere aprofundată a realităţilor prezente şi  necesităţii respectări drepturilor omului şi a statului de drept, a coeziunii sociale în condiţiile egalitaţii de şanse şi eliminării discriminărilor de orice natură pe criterii de naţionalitate, limbă, religie, sex, rasă şi handicap.
 *
AULA ACADEMIEI „BRÂNCOVEANU”
15:00 – 17:00 Sesiune de comunicări
Moderatori:  Com. Conf. univ. Olimpiu GLODARENCO, Cerc. Leontin NEGRU
15:00 – 15:20 Sergiu SOICA (Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca) – Biserica Greco-Catolică din România –  diferite forme de rezistenţă anticomunistă
15:20 – 15:40Marius SILVEŞAN (Institutul Teologic Baptist Bucureşti) – Bisericile Baptiste din România sub persecuţia regimului comunist. Acţiuni de răspuns şi rezistentă
15:40 – 16:00 Romeo CEMÎRTAN (Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Chişinău) – Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe din R.S.S.M. şi politica religioasă sovietică în perioada anilor 1945-1962
16:00 – 16:20 Liliana CONDRATICOVA (Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) –Funcţionarea mănăstirilor de monahii Hirova şi Tabăra sub dominanţa ideologiei sovietice
16:40 – 17:00 Ion XENOFONTOV (Institutul de Studii Enciclopedice  al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) – Campania de închidere a mănăstirilor din Moldova Sovietică  ( 1944-1962)
Programul complet poate fi consultat pe blogul lui Cosmin Budeancă http://cosmin-budeanca.blogspot.ro
Articole relaționate

Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.

Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile  României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.

Prisoners of the Light


Their testimony put them in prison.

Their faith changed a nation.

*

*

Apostolii închisorilor


Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.

Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Arsenie Papacioc

„Nu există păcat mic”

Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către autorităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.

Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între exponenții totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. (Multi legionari au fost co-optati in partidul comunist, unii ajungind sa aiba chiar functii importante. Un exemplul clasic este cel al lui Vasile Vilcu, fost legionar si ulterior membru al PCR avind functia de secretar general al Judetului Constanta in anii ’60 si ’70. Un alt exemplu este cel al lui Stefan Voitec. – vezi comentariul  13). Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinismului. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie  Boca (în fapt este vorba de Arsenie Papacioc – vezi comentariul 15). Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.

Dumitru Stălinoaie

Academicianul de după gratii

Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.

Nicolae Steinhardt

Convertirea lui Steinhardt

Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.

La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.

Richard Wurmbrand

Convertirea lui Richard Wurmbrand

O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.

Iuliu Hossu

A preferat temniţa purpurei de cardinal

O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Credinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.

Martiri beatificaţi

Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.

Un articol de de CLAUDIU PADUREAN

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572-pagina1.html#top_articol

Citește și

Martirii credintei in inchisorile comuniste

Martirii credintei in inchisorile comuniste


Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mantuitorului pot fi regasite in istoria recenta a României

Creștinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au platit cu viata pentru ca nu au renuntat la crezul lor si au refuzat sa faca pactul cu regimul comunist.
Sute de martiri ai credintei si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu. Altii au murit cu gandul la clipa prabusirii acestuia. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au avut in comun credinta nestramutata in Iisus Christos.

Sute de martiri ai credintei crestine si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu care i-a persecutat pentru ca si-au pastrat convingerile. Numele altora sunt necunoscute. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au in comun credinta lor nestramutata in Iisus Christos. Crestinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Exista persoane care au refuzat, cu demnitate, sa incheie compromisuri cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este parintele Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ortodocsi.
Nicolae Steinhardt s-a nascut in anul 1912, intr-o familie evreiasca ce locuia in comuna Pantelimon de la periferia Bucurestiului. Printre colegii sai de generatie si de scoala s-au numarat Mircea Eliade, Dinu Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar „Sburatorul” al lui Eugen Lovinescu, unde si-a descoperit talentul literar. El si-a luat licenta in Drept si in Litere. A devenit avocat si si-a luat doctoratul in Drept constitutional la Universitatea din Bucuresti. In paralel, si-a inceput activitatea literara. Preocupat de conceptia crestinilor asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul in limba franceza „Essai sur la conception catholique du Judaisme”. In anul 1944, el incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale. In anul 1947, incepe prigoana comunista impotriva sa. Nicolae Steinhardt este concediat de la revista si dat afara din Barou. El a devenit un marunt slujbas. In anul 1958, a fost arestat, alaturi de prietenii sai Constantin Noica si Vladimir Streinu. Desi era evreu, el a fost acuzat, paradoxal, in lotul unor presupusi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de munca silnica. In inchisoarea Jilava, in anul 1960, a a decis sa se converteasca la crestinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin in celula transformata in capela de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a platit si el pretul rezistentei anticomuniste. El a fost condamnat si pentru faptul ca s-a opus incorporarii Basarabiei in Uniunea Sovietica.
Nasul sau de botez a fost Emanuel Vidrascu, fostul sef de cabinet al maresalului Ion Antonescu. La ceremonie au asistat si doi preoti romano-catolici, doi greco-catolici si un pastor protestant.
Evenimentul ii inlatura „orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire”, dupa cum marturisea Nicolae Steinhardt in volumul sau, numit „Primejdia marturisirii”.
A fost purtat prin inchisorile din Gherla si din Aiud, unele dintre cele mai infioratoare temnite comuniste. In anul 1964, el a fost eliberat, ca urmare a gratierii detinutilor politici, gest prin care conducatorii comunisti incercau sa castige bunavointa Occidentului. Nicolae Steinhardt, imediat dupa eliberare, a intrat in schitul Darvari de langa Bucuresti, unde a fost cuminecat prima data.
Nicolae Steinhardt a inceput sa scrie „Jurnalul fericirii”, testamentul sau literar, nascut din experienta suferintei in inchisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, insa, dupa interventii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului sau a ajuns la Paris, la sectia romaneasca a Radio Europa Libera, unde a fost radiodifuzat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca. In Romania, „Jurnalul fericirii” a fost publicat in anul 1991 si a primit premiul criticii literare in anul 1992. Pana atunci, Nicolae Steinhardt a intrat in Manastirea Rohia din Tara Lapusului. Aici, el a devenit calugar in data de 16 august 1980, la o zi dupa ce participase la liturghia de Sfanta Maria Mare.
Acolo, in manastirea situata pe culmea unui deal din tinutul unde odinioara haladuia Pintea Haiducul, el a pus in ordine vasta biblioteca a manastirii, care contine peste 23.000 de volume. In data de 30 martie 1989, inainte sa apuce sa vada sfarsitul comunismului, a murit in spitalul din Baia Mare. Cel care il botezase, colegul sau de celula, parintele Mina Dobzeu, i-a fost alaturi in ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este inmormantat intr-un cimitir modest, la marginea unei paduri seculare ce strajuieste Manastirea Rohia.

Marton Aron

A devenit prietenul romanilor in inchisoare
Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistentei anticomuniste a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. In perioada interbelica, el a fost in relatii reci cu romanii, pe care ii considera drept cotropitorii Transilvaniei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. In biserica romano-catolica „Sfantul Mihail” din Cluj-Napoca, el si-a ridicat glasul impotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos Horthy, sa opreasca deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celalalt protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el a fost demis de Adolf Hitler si inlocuit cu Ferenc Szallasy, conducatorul partidului nazist al Crucilor cu Sageti. Monseniorul Marton Aron a fost arestat de comunisti. In inchisoare s-a apropiat extrem de mult de romani. Un preot greco-catolic roman, inchis in aceeasi celula cu monseniorul Aron, povestea ca i-a spus acestuia: „Preasfintite, daca scap de aici, ii impusc pe toti comunistii!”. Cu umor, episcopul maghiar i-a raspuns: „Fiule, tu impusca-i, iar eu o sa ma rog pentru tine!”.

ISTORIE

Evreul care a devenit predicator protestant
Dintre protestantii din Romania, cel mai cunoscut oponent al regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu nascut la Bucuresti si care, in tinerete, a simpatizat cu comunistii. Dupa studii facute la Moscova, el a fost inchis la Doftana de autoritatile romane. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Brasov, unde s-a convertit la crestinism, dupa ce a descoperit Biblia. El a devenit pastor luteran pentru germani, si pentru numerosii evrei pe care i-a convertit la crestinism. Pentru ca a criticat deschis regimul comunist, pastorul a fost arestat in anul 1948. El a executat 14 ani de inchisoare, timp in care a fost coleg de suferinta cu Nicolae Steinhardt sau cu parintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre conducatorii clandestini ai eparhiei din Cluj. In anul 1965, el a fost cumparat de la comunisti, cu suma de 10.000 de dolari, de catre o organizatie crestina norvegiana si, impreuna cu familia, s-a stabilit in Statele Unite ale Americii. Dupa caderea regimului comunist, pastorul luteran a revenit adesea in Romania. Richard Wurmbrand a murit in California, in anul 2001.

AMINTIRI
Pastele in inchisoare
Cei care au trecut prin inchisorile comuniste isi amintesc ca, in perioada Pastelui, lumina Invierii era mai puternica decat opresiunea. Oamenii spun ca, in Noaptea Invierii, in ciuda interdictiilor gardienilor, imnul „Christos a inviat din morti” rasuna din toate celulele inchisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost cazuri in care gardienii au fraternizat cu detinutii. Un preot inchis in beciurile Securitatii din Bistrita a reusit sa celebreze liturghia dupa ce un gardian i-a strecurat cateva boabe de struguri, din care a stors sucul si a obtinut vinul necesar pentru cuminecatura. Painea a pus-o deoparte din ratia sa de detinut.

ASUMARE

„Credinta noastra este viata noastra”
Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei, chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism, celebra fraza: „Credinta noastra este viata noastra!”.
Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea, de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12 episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu indemnul „Sa bagam bivolii la grajd!”. Cei sapte martiri sunt obiectul unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai Bisericii Catolice.

http://www.romanialibera.ro

Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Vineri 3 iunie 2011


http://www.oglindanet.ro

Articole similare:

Martiriul creştin şi persecuţiile anticreştine în Antichitate şi în secolul XX: teme, dezbateri, personaje

Colocviul „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”.

Simpozionul internațional Secularizarea și Europa contemporană în imagini (1)


Articole similare:

Simpozionul international Secularizarea si Europa contemporana- program

Marius Cruceru despre secularizare si problemele contemporane ale baptistilor

Baptistii romani in contextul noilor tensiuni – concluziile moderatorului

 

Simpozionul international Secularizarea si Europa contemporana- program


Simpozionul international Secularizarea si Europa contemporana a fost anuntat aici. Programul poate fi descarcat si in format pdf de aici.

Structura confesională a populaţiei (2010)


Confesiunea Număr membri Procentul
Biserica Ortodoxă Română 18 817 975 86,79%
Biserica Romano Catolică 1 026 429 4,73%
Biserica Română Unită cu Roma, Greco catolică 191 556 0,88%
Biserica Reformată 701 007 3,26%
Biserica Evanghelică Confesio Augustana 8 716 0,04%
Biserica Evanghelică Lutherană 27 112 0,12%
Biserica Unitariană 66 944 0,30%
Biserica Armeană 687 0,003%
Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi 38 147 0,17%
Uniunea Bisericilor Baptiste 126 639 0,58%
Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică 324 462 1,49%
Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea 93 670 0,43%
Biserica creştină după Evanghelie 44 476 0,20%
Biserica Evanghelică Română 18 178 0,08%
Cultul Musulman 67 257 0,31%
Cultul Mozaic 6 057 0,02%
Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” 80 000 0,36%

Total populaţie: 21 680 974 (Sursă: Institutul Naţional de Statistică – Recensământul din 2002)

Sursa: Radio România Actualități

Memorialul Durerii – Episodul 13 – Drama bisericii greco-catolice


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

Cum ar fi arătat istoria evanghelicilor dacă n-ar fi existat dorința de supraviețuire?


Pornind de la  de la argumentația lui Iosif Țon din anul 1989 prezentată și de mine sub titlul Iosif Țon despre supraviețuirea Bisericii sub comunism, coraborat cu o felicitare de Crăciun primită de la Episcopul greco-catolic de Oradea, Marius Cruceru se întreabă în cadrul articolului “Our greatest mistake… the desire to survive” – Iosif Ton cum ar fi arătat istoria baptiștilor și a celorlați evanghelici în comunism dacă nu ar fi fost dorința de supraviețuire. Fiind o problemă de istorie contrafactuală, personal îmi este greu să ofer un astfel de răspuns deși încerc în cadrul cercetărilor mele să înțeleg care au fost motivațiile acțiunilor liderilor evanghelici din perioada comunistă. În acest context lansez următoarea întrebare: Se poate realiza o disociere între liderii evanghelici și instituția pe care aceștia o reprezentau din punct de vedere administrativ în perioada comunistă? Spre exemplu, putem face o disociere între acțiunile unor lideri baptiști, care s-au ”apropiat” mai mult de autorități decât considerăm noi acum că trebuia, și Uniunea Baptistă, văzută în acest caz ca un organ administrativ, ca o instituție? Revenind la problema supraviețuirii, a jertfirii de sine, iată ce scrie Marius Cruceru:

Am primit o felicitare de la Episcopul Greco-Catolic de Oradea-Mare. Pe felicitare erau aşezaţi cu mîndrie doar episcopii care au murit în temniţele comuniste.

Nu m-am putut abţine să întreb: oare cum ar fi arătat şi istoria noastră, a baptiştilor, dacă nu am fi dorit atît de mult să supravieţuim cu orice preţ, să ne apărăm orchestrele de mandoline şi serviciile, clădirile şi podurile.

Ce-i foloseşte copilului să-i explice mă-sa că s-a curvit ca să le aducă cozonac de Crăciun, ca să nu mai mănînce pîine? Ce diferită ar fi fost istoria pastorului Wurmbrand dacă sora Sabina nu l-ar mi mînat spre pupitru cu vorbele: “Decît un şoţ laş, mai bine fără… “.

Oare cum ar fi arătat istoria baptiştilor, a penticostalilor, a creştinilor după Evanghelie, adventiştilor, dacă am fi luat calea greco-catolicilor.

Sursa: “Our greatest mistake… the desire to survive” – Iosif Ton by Marius Cruceru

Voi reveni cu detalii despre poziția exprimată de Richard Wurmbrand în Congresul cultelor din anul 1948 la care face referire Marius Cruceru în partea de final al articolului său.

%d blogeri au apreciat asta: