Arhive etichetă: Monseniorul Vladimir Ghika

Maxima zilei – 10 aprilie 2017 


Pe cei care nu-i poți face să cunoască adevărul, învață-i cel puțin să nu-l disprețuiască.

Monseniorul Vladimir Ghika

Maxima zilei – 1 septembrie 2013 Monseniorul Vladimir Ghika despre suferință


Se suferă proporțional cu dragostea pe care o ai.

Capacitatea de a suferi este în noi aceeași cu capacitatea de a iubi.

Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava


vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro

Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.

Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.

Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile, oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.

Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?

Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.

Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:

„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:

– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.

El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:

– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.

Acest om a fost in România şi l-am intrebat:

– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?

Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:

– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.

Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.

La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:

– Dar dvs. nu plecaţi?

– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.

Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.

A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.

Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)

Imnul Răscumpărării

Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.

In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)

Liturghie in celulă

Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)

 Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”  de Camelia Pop

  Sfarsit

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika


Autor: Camelia Pop

Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel

   Malmaison
La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care „unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de „recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu „oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu „nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: „Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis „act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. „Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii „deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: „Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: „Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, „a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură „o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă „Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: „Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
*
 Articole relaționate:
*
%d blogeri au apreciat: