Arhive etichetă: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava


vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro

Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.

Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.

Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile, oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.

Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?

Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.

Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:

„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:

– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.

El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:

– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.

Acest om a fost in România şi l-am intrebat:

– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?

Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:

– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.

Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.

La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:

– Dar dvs. nu plecaţi?

– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.

Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.

A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.

Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)

Imnul Răscumpărării

Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.

In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)

Liturghie in celulă

Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)

 Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”  de Camelia Pop

  Sfarsit

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet


Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.

Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.

Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.

Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)

Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.

Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.

La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.

Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.

Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).

Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.

Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.

Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.

Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.

Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.

In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.

La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.

Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.

Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand


Preotul şi enoriaşul

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.

Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.

Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: „Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.

Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: „Când eram copil…”, „Când eram la şcoală…”.

Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.

Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.

In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: „Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: „Il iubesc pe Isus”.

Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări„Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind „da”, pastorul a continuat: „Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou „Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: „O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.

In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.

Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. „Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.

După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.

Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor „antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că „există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: „Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: „Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.

In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: „Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. „Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.

In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.

„Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.

Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.

Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: „Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: „Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.

„Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard WurmbrandOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir GhikaOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa


Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand


Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI /  Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate

Camelia Pop, Preoția în spațiul concentrațional


Citiți AICI un interviu cu Camelia Pop prilejuit de lansarea cărții, eveniment care a avut loc la Cluj în anul 2009.

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul Mihai Eminescu. Anul acesta (2009) a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

http://www.memoria.ro

%d blogeri au apreciat: