Arhive etichetă: Iuliu Maniu

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet


Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.

Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.

Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.

Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)

Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.

Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.

La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.

Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.

Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).

Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.

Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.

Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.

Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.

Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.

In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.

La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.

Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.

Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

Ion Diaconescu (1917-2011) o viata marcata de destinul PNT


Ion Diaconescu

Romanian politicians Iuliu Maniu and Ion Mihal...

Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Image via Wikipedia

Ion Diaconescu a avut o viata marcata de destinul PNT, partid pe care l-a urmat indiferent daca formatiunea s-a aflat la putere, in opozitie, in ilegalitate sau in anonimatul de dupa anul 2000, scrie Mediafax.

Ion Diaconescu s-a nascut la 25 august 1917, in comuna Botesti, judetul Arges. A fost inginer si om politic national-taranist, presedinte al PNT-CD, presedinte al CDR si presedinte al Camerei Deputatilor.

Nepot pe linie materna al lui Ion Mihalache, Diaconescu a intrat in Partidul National Taranesc inca din 1936, in organizatia de tineret a partidului, unde a fost membru al Biroului Central (1944-1947).

Dupa absolvirea Facultatii de Electromecanica a Institutului Politehnic din Bucuresti (1942), Diaconescu a lucrat ca referent tehnic in cadrul Ministerului Economiei Nationale pana in 1947, cand a fost epurat. Arestat la 1 decembrie 1947, prins in valul de arestari ale liderilor PNT, Diaconescu a fost detinut politic timp de 17 ani (1947 – 1964).

Dupa eliberarea din inchisoare, a lucrat ca inginer la intreprinderea Ascensorul Bucuresti, pana in 1980, continuand sa tina legatura cu fosti fruntasi taranisti, intre care se afla si Corneliu Coposu.

In zilele Revolutiei din decembrie 1989 participa la relansarea partidului, semnand Apelul pentru intrarea PNT in legalitate (22 decembrie 1989), alaturi de alti fosti membri.

Il secondeaza pe Corneliu Coposu la conducerea partidului (ca prim-vicepresedinte, ianuarie 1990 – noiembrie 1995), iar dupa moartea acestuia preia presedintia (12 noiembrie 1995 – 27 noiembrie 2000).

Diaconescu a fost presedinte al CDR (1996 – 2000), dupa alegerea lui Emil Constantinescu in functia de presedinte al tarii.

De asemenea, Diaconescu a fost presedinte al Camerei Deputatilor (27 noiembrie 1996 – 15 decembrie 2000), intr-o perioada dificila, in care PNTCD a fost figura centrala intr-o coalitie de guvernare larga si eterogena.

Partidul s-a erodat electoral foarte puternic in perioada de guvernare, caracterizata prin dispute acute si lungi in coalitia aflata la putere. Perioada a coincis si cu o criza economica, astfel incat, la finele perioadei de guvernare, formatiunea nu a mai atins pragul electoral. Ca partid neparlamentar, PNTCD a intrat intr-un con de umbra, presarat cu rabufniri publice periodice ale scandalurilor dintre diverse factiuni.

Diaconescu a demisionat din functia de presedinte al PNTCD la 27 noiembrie 2000, ulterior fiind ales presedinte de onoare, in 21 ianuarie 2001.

In lunga sa cariera parlamentara – membru CPUN (februarie-mai 1990), deputat de Bucuresti (1990 si 2000) – Diaconescu a sustinut programul partidului de anulare a consecintelor regimului comunist.

Diaconescu a militat pentru restituirea in integrum a proprietatilor, revenirea la monarhie, lustrarea fostelor cadre ale PCR, reforma morala prin Biserica, privatizare.

In perioada detentiei politice, la fel ca si dupa eliberare, i-a fost apreciata, potrivit analistilor, moralitatea precum si atitudinea de necooperare cu autoritatile comuniste. Dupa 1989, Diaconescu a fost vazut ca un politician cu o atitudine democrata si anticomunista.

De asemenea, potrivit analistilor vietii politice postcomuniste, statura morala a lui Diaconescu a intrecut-o pe cea de om politic, pentru ca acesta nu a reusit sa mentina partidul in viata politica intr-un context politic dificil.

In unul dintre ultimele interviuri acordate presei, Ion Diaconescu spunea ca este crescut in spiritul vechii democratii, iar adversarii politici nu ii sunt dusmani de moarte, ci oameni cu care poate vorbi, lucra. De altfel, el mentiona ca a ramas in relatii bune cu Ion Iliescu, in sensul ca se felicita de sarbatori.

De asemenea, el spunea ca Traian Basescu ar putea ajuta PNTCD sa reintre in normalitate.

„Imi vin mereu in minte cuvintele lui Maniu (fondatorul PNT), care, intalnindu-se pe un coridor din inchisoare cu Coposu (n.r. – care fusese secretarul lui, pe vremea cand conducea PNT), i-a spus: „Cornele, sa nu lasati partidul sa moara”. Lupta si suferintele noastre reprezinta un capital moral urias, pagini din istoria acestei tari. Ganditi-va ca atatea personalitati marcante – Maniu, Mihalache (n.r. – unchiul sau) si multi altii – au murit in puscarie, in chinuri, pentru PNT. Cand compar puscaria in care ne-au chinuit pe noi cu cele actuale, astea de azi sunt un fel de pension. Puscariile comuniste au fost chinurile de pe lume. Atata suferinta… Sigur ca PNT are un capital si-i pacat ca se pierde”, afirma Diaconescu.

http://www.hotnews.ro/

Memorialul Durerii – Episodul 16 – Cu Dumnezeu în catacombe


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Memorialul Durerii – Episodul 10 – Procesul elitelor politice


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

%d blogeri au apreciat: