Dumnezeu se prezintă într-o manieră specială în unul din cele mai spectaculoase versete din Biblie, Exod 3:14-15 – Dumnezeu i-a zis lui Moise: – Eu sunt Cel Ce sunt! Să le spui israeliţilor că Cel Ce Îşi spune „EU SUNT” te-a trimis la ei. Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: – Aşa să le vorbeşti israeliţilor: „domnul, (YHVH) care este o altă formă a lui ehie (אֶֽהְיֶה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi.” Acesta este Numele Meu (YHVH) pentru veci de veci; acest Nume este o aducere-aminte pentru toate generaţiile. Aşadar vedem în mod clar că cel mai folosit nume al lui Dumnezeu din V.T., YHVH, este înrădăcinat de către Dumnezeu, în mod explicit, în fraza: Eu sunt Cel ce sunt! – ehie ăşer ehie (אֶֽהְיֶה אֲשֶׁר אֶֽהְיֶה). Spune-le că YHVH te-a trimis. Spune-le că cel mai important şi minunat lucru pe care îl poţi spune este că: Eu, Dumnezeu, pur şi simplu, într-un mod minunat şi glorios, SUNT!

Am început cu această descriere a lui Dumnezeu pentru că scopul meu prin acest mesaj, în care voi vorbi despre omul şi

Iosua Faur

teologul Jean Calvin, este ca în inima noastră să se aprindă o pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile. Inima noastră ar trebui să ardă atunci când auzim: „Moise, spune-le că: Eu sunt Cel Ce sunt!” Inima noastră ar trebui să ardă atunci când ne gândim la existenţa absolută a lui Dumnezeu – nu are început, nu are sfârşit, nu există schimbare, nu există transformare, nu există îmbunătăţire, ci pur şi simplu deşi nu este simplu: Dumnezeu este! Şi pentru că „Dumnezeu este!”, scopul nostru trebuie să fie în toate lucrurile supremaţia şi gloria lui Dumnezeu. Am vrut să mă asigur prin această introducere că pornim seara având o temelie bună şi că ştim încotro ne îndreptăm: gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Jean Calvin a avut şi el aceeaşi dorinţă şi aceeaşi pasiune. În 1538, cardinalul italian Sadolet, încercând să recâştige oraşul Geneva împânzit deja de învăţături reformate, chiar înainte de venirea lui Calvin, scrie o scrisoare lungă Consiliului oraşului în care vorbeşte despre cât de preţioasă este viaţă veşnică, iar apoi continuă acuzându-l pe Calvin şi învăţăturile reformate. În toamna anului 1539, Jean Calvin îi răspunde cardinalului Sadolet printr-o scrisoare care i-a luat 6 zile. Luther a citit-o şi a spus: „În sfârşit o scriere care are mâini şi picioare. Mă bucur că Dumnezeu ridică astfel de oameni.”[1]

Răspunsul lui Calvin pentru cardinalul Sadolet este foarte important. Acest răspuns este una din primele scrieri importante ale lui Calvin care i-au adus renumele de Reformator al Europei. Răspunsul este important deoarece Calvin nu începe tratând prima dată problema justificării. Nu începe vorbind despre abuzurile papale, nu tratează prima dată subiectul transsubstanțierii, nu începe cu rugăciunea către sfinţi sau autoritatea papală. Subiectul cu care începe Calvin cred că arată de fapt pasiunea centrală de care a fost condus toată viaţa, pasiunea care i-a modelat gândirea, care i-a format teologia, pasiunea care a transformat o lume întreagă sub influenţa calvinismului, tema principală în toate scrierile lui şi anume: supremaţia gloriei lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Astfel Calvin scrie către Sadolet: „Râvna ta pentru viaţa veşnică este o râvnă care îl ţine pe om devotat în întregime propriei lui fiinţe şi nu stârneşte în el, nici măcar puţin, dorinţa de a sfinţi numele lui Dumnezeu.”[2] Cu alte cuvinte, dacă vorbeşti despre adevărul preţios al vieţii veşnice însă scoţi din el gloria lui Dumnezeu, acest adevăr îşi pierde din valoare şi din putere. Aceasta era problema cea mai mare pe care Calvin o avea cu Roma. Şi el continuă spunând: „încurajaţi în oameni, ca şi prim motiv al existenţei lor, pasiunea pentru a reprezenta gloria lui Dumnezeu”[3].  Şi dacă ar fi să punem un banner peste viaţa şi lucrarea lui Jean Calvin ar fi acesta: „pasiune pentru gloria lui Dumnezeu.” Elementul care dă o greutate şi o semnificaţie atât de mare vieţii şi lucrării lui Jean Calvin este redescoperirea pasiunii pentru existenţa absolută şi magnifică a lui Dumnezeu. Asta trebuie să vedem atunci când privim la Calvin. Benjamin Warfield spunea despre Calvin: „Nici un om nu a avut vreodată o înţelegere mai profundă a lui Dumnezeu decât Jean Calvin.”[4] Aici este elementul cheie al vieţii şi lucrării lui Calvin.

Pentru Calvin nevoia unei reforme avea această motivaţie: Roma „a distrus importanţa gloriei lui Dumnezeu prin multe metode: mijlocirea sfinţilor între om şi Dumnezeu, când Domnul Isus este singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu; prin închinarea la Sfânta Fecioară, când doar Isus Cristos merită închinarea; prin oferirea unui sacrificiu continuu în Cina Domnului când jertfa Domnului Isus este completă şi suficientă”[5]; „prin ridicarea tradiţiei la acelaşi nivel cu Sfintele Scripturi şi chiar aducând Cuvântul lui Cristos sub autoritatea cuvântului omului.”[6] Calvin se întreabă în Comentariul cărţii Coloseni: „Cum se face că noi suntem duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine (Evrei 13:9)? Şi tot el răspunde: „Pentru că supremaţia lui Cristos nu este înţeleasă de către noi.”[7] Cu alte cuvinte, marele gardian al înţelegerii ortodoxe a Scripturii de-a lungul secolelor este pasiunea pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Aşadar rădăcina comună a tuturor lucrărilor şi scrierilor lui Jean Calvin este pasiunea pentru a prezenta gloria lui Dumnezeu în Isus Cristos. La vârsta de 30 de ani, Calvin descrie o scenă imaginară în care el se afla înaintea lui Dumnezeu, dând socoteală pentru felul în care a trăit: „Lucrul, oh, Doamne, pe care mi l-am dorit cel mai mult şi pentru care m-am trudit cel mai mult pe pământ a fost ca gloria bunătăţii şi dreptăţii Tale […] să strălucească în mod vizibil, pentru ca virtuţile şi binecuvântările lui Cristos […] să poată fi manifestate pe deplin.”[8] Douăzeci şi patru de ani mai târziu, neschimbat în râvna sa şi scopul său, cu o lună înainte de a da cu adevărat socoteală de viaţa sa înaintea lui Cristos (a murit la 54 de ani), Calvin a spus în testamentul său: „Nu am scris niciodată din ură faţă de cineva, dar am rămas totdeauna credincios lucrurilor care aduc glorie lui Dumnezeu.”[9]

Întrebarea care se ridică este următoarea: Ce a născut în viaţa lui Jean Calvin o pasiune atât de înflăcărată pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu? Vom privi la convertirea lui Jean Calvin pentru a înţelege de unde a izvorât pasiunea care a transformat apoi zeci de generaţii.

Jean Calvin s-a născut în 10 iulie, 1509, la Noyon, Franţa, pe când Martin Luther avea deja 25 de ani şi începuse să predea la Wittenberg. Nu ştim foarte multe despre tinereţea lui Calvin. La 14 ani, tatăl său l-a trimis să studieze la universitatea din Paris, neatinsă încă de învăţăturile reformate din Germania, scufundându-se în teologia medievală. Cinci ani mai târziu, tatăl său îl îndeamnă să urmeze studiile de drept şi să părăsească teologia, ceea ce şi face pentru 3 ani de zile.

În timpul acesta a devenit expert în limba greacă şi în gândirea lui Duns Scotus, William Occam şi Gabriel Biel. Tatăl său a murit pe când Calvin avea 21 de ani, mai 1531. Astfel Calvin se întoarce la dragostea dintâi şi la 23 de ani publică prima sa carte: Comentariu asupra lui Seneca. Însă undeva în aceşti ani întra în contact cu mesajul şi spiritul reformei şi ceva dramatic se întâmplă în viaţa lui.

În noiembrie 1533, Nicholas Cop, un prieten a lui Calvin, predică la deschiderea sezonului de iarnă în Universitatea din Paris şi este chemat să dea socoteală înaintea Parlamentului de doctrinele luterane pe care le adoptase. El a părăsit oraşul şi în Paris a început o prigoană împotriva a ceea ce regele Francis I numea: „blestemata sectă luterană.” Calvin a fost printre cei care au scăpat. Legătura între Calvin şi Cop era atât de strânsă încât unii cred astăzi că mesajul pe care Cop l-a predicat şi care a pornit prigoana a fost scris de fapt de către Calvin. Aşadar în 1533 Calvin trecuse linia şi era complet dedicat cauzei Reformei. Ce s-a întâmplat? Calvin descrie 7 ani mai târziu momentul convertirii sale:

„Iată,  o doctrină foarte diferită a început să ia formă, nu o doctrină care te îndepărta de mărturisirea de credinţă creştină ci una care te aducea înapoi la fundaţia ei, la puritatea ei originală. Ofensat de noutate, mărturisesc că am împrumutat o ureche care nu dorea să asculte şi care s-a împotrivit cu mult zel, nu puteam să mărturisesc pur şi simplu că toată viaţa mea am trăit în eroare şi nepăsare. […] Dintr-o dată însă am început să văd, ca şi cum o lumină s-a revărsat peste mine (o frază cheie), starea de neînţelegere în care mă aflasem şi cât de multă poluare şi impuritate s-a adunat în mintea mea. Fiind extrem de alarmat de mizeria în care mă aflam, am văzut ca şi o datorie să alerg spre Dumnezeu, condamnând viaţa mea din trecut, nu fără gemete şi lacrimi.”[10] „Dumnezeu, printr-o convertire bruscă, mi-a supus şi mi-a adus mintea într-un mediu docil. După ce am primit, astfel, puţin gust şi cunoştinţa a evlaviei adevărate, am fost imediat aprins în dorinţa de a cunoaşte şi mai mult.”[11]

Care este temelia credinţei lui Calvin ce a produs în el o viaţă devotată reprezentării gloriei şi supremaţiei lui Dumnezeu? Răspunsul cred este că Jean Calvin dintr-odată, aşa cum spune, a văzut şi a gustat în Scriptură, gloria lui Dumnezeu. Şi în acel moment, atât Cuvântul cât şi Dumnezeu, a fost imprimat cu putere în sufletul său, încât a devenit un slujitor smerit şi plin de pasiune pentru tot restul vieţii sale.

Este extrem de important să vedem cum s-a întâmplat lucrul acesta şi pentru asta îl vom lăsa pe Calvin să ne descrie mai ales prin Institutele sale, Cartea I, cap. VII şi VIII. Aici Calvin vorbeşte despre felul în care noi putem ajunge la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu prin Scripturi. Răspunsul său îl găsim în faimoasa frază: „convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.” De exemplu el spune: „Scriptura se va dovedi, în cele din urmă, suficientă pentru dobândirea unei cunoaşteri mântuitoare a lui Dumnezeu numai atunci când autenticitatea ei este întemeiată pe convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.”[12] Aşadar două elemente lucrează împreună zice Calvin pentru a-i da lui „cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu” – Sfânta Scriptură şi convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt. Nici una din ele luate separat nu este suficientă pentru salvare.

Dar cum lucrează? Care este mecanismul? Ce face Duhul? Răspunsul nu este că Duhul ne oferă o revelaţie în plus faţa de ceea ce spune Scriptura[13] ci Duhul ne trezeşte, fiind morţi, pentru a vedea şi a gusta realitatea divină a Dumnezeului Scripturilor, experienţă autentificată tocmai de Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin spune: „Părintele nostru Ceresc, descoperindu-Şi maiestatea în ele [Scripturi], înalţă reverenţa faţă de Scriptură dincolo de orice controversă.”[14] Aici este cheia pentru Calvin: mărturia lui Dumnezeu faţă de Scripturi este revelaţia imediată, inatacabilă şi dătătoare de viaţă a pasiunii lui Dumnezeu pentru gloria Sa manifestată chiar prin Sfintele Scripturi.

Din nou şi din nou vei vedea în descrierea lui a ceea ce se întâmplă atunci când vi la credinţă referirea pe care o face cu privire la gloria lui Dumnezeu descoperită în Scripturi. Aşadar deja în dinamica convertirii lui, pasiunea centrală care avea să îi conducă viaţă a fost plantată şi revelată. Şi astfel ajungem aproape de rădăcina acestei experienţe a convertirii. Dacă mergem puţin mai departe vom vedea în mod clar că experienţa convertirii a rezultat într-o „statornicie invincibilă” a loialităţii lui Calvin faţă de gloria, supremaţia şi adevărul lui Dumnezeu. Iată cuvintele care ne vor face să înţelegem: „Aşadar, iluminaţi de puterea Lui, noi nu credem că Scriptura vine de la Dumnezeu nici pe baza propriei judecăţi şi nici pe baza judecăţii altcuiva; ci, mai presus de judecata omenească, afirmăm cu o certitudine deplină (ca şi cum am privi ţintă la maiestatea lui Dumnezeu) că ea a fost rostită de gura lui Dumnezeu prin intermediul lucrării oamenilor.”[15]

 Ceea ce spune Calvin te derutează. El spune că a lui convingere cu privire la gloria lui Dumnezeu în Scripturi nu provine din baza judecăţii umane, nici măcar din judecata sa proprie. Ce vrea să spună cu asta? Aici cred că 1 Ioan 5:7-11 ne poate ajuta: Căci trei sunt cei ce depun mărturie: Duhul, apa şi sângele; iar cei trei sunt una în mărturisirea lor. Dacă acceptăm mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a depus-o cu privire la Fiul Său. Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el; cel ce nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a depus-o cu privire la Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel care-L are pe Fiul are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.

Cu alte cuvinte, mărturia lui Dumnezeu, care este convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt, este mai mare decât orice mărturie omenească, incluzând, chiar şi propria mărturie a celui ce citeşte. Şi care este aceea mărturie a lui Dumnezeu? Nu este un simplu cuvânt primit de mintea noastră prin meditare, pentru că atunci convingerea noastră ar veni pe baza acele meditării. Ce este atunci? În v.11 găsim cheia: Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică. Înţeleg în felul următor: Dumnezeu a mărturisit despre El, despre realitatea Fiului şi despre Cuvântul Său tocmai aducându-ne la viaţă din moarte şi venind la viaţă să-L vedem pe El cu adevărat în toată gloria şi măreţia care ne este prezentată în Scripturi. Atunci când Lazăr a fost adus la viaţă prin chemarea sau prin mărturia Domnului Isus, Lazăr ştia fără nici o îndoială că el este viu şi că aceea chemare/mărturie l-a adus la viaţă.

J.I. Packer spune în felul următor: „Convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt în scrierile lui Jean Calvin este o lucrare a iluminării, în care, prin intermediul mărturiei verbale, ochii închişi ai sufletului sunt deschişi şi realitatea divină a lui Dumnezeu este îmbrăţişată şi primită cu adevărat. Această recunoaştere, spune Calvin, este imediată, inatacabilă şi la fel de adevărată ca şi perceperea culorilor sau a gusturilor – un eveniment despre care nu se poate spune mai mult decât faptul că atunci când stimuli potriviţi sunt prezenţi, acel eveniment are loc şi când a avut loc şti cu siguranţă.”[16]

În anii tinereţii, Calvin a experimentat miracolul convertirii. Ochii săi orbiţi de întuneric au primit vederea prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi ceea ce a văzut în momentul acela, l-a marcat pentru toată viaţă: gloria lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul i-a adus gloria şi gloria a autentificat Cuvântul. Aşadar nu este nici o surpriză că Jean Calvin a devenit un om devotat şi plin de pasiune pentru reprezentarea gloriei lui Dumnezeu prin expoziţia Cuvântului lui Dumnezeu.