Arhive etichetă: Ziarul Financiar

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa


Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand


Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI /  Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate
%d blogeri au apreciat: