Mintea noastră limitată nu poate cuprinde dragostea lui Dumnezeu deoarece ea este fără condiţii. El nu ne iubeşte „dacă”, ci „în ciuda”. Ca părinte, poate nu eşti de acord cu comporta­mentul copilului tău, dar întotdeauna îl iubeşti şi îl accepţi. Pavel întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:35). Apoi răspunde: „Sunt bine încredinţat că nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu” (Romani 8:38). Nu ţi se pare de neînţe­les? Eu-l tău este suficient de mare pentru a crede că există anumite păcate peste care Dumnezeu nu poate trece; cum ar fi cele pe care nu le comitem niciodată. Îţi aduci aminte de fariseul din Templu care se ruga: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta” (Luca 18:11). Trebuie să înţelegi un lucru: standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea şi nu ai putea-o atinge nici într-o mie de vieţi! Harul este singura nădejde pe care fiecare dintre noi o are.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu are legătură cu iertarea pe care am primit-o de la El. Fariseii au fost şocaţi că Isus îi îngăduie acelei femei cu reputaţia şubredă să îngenuncheze la picioarele Lui, spălându-i-le cu lacrimile ei şi ştergându-i-le cu părul ei. Ei gândeau: „Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti… că este o păcătoasă” (Luca 7:39). Problema nu era că Isus nu ştia, ci că nu I-a păsat. „Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:48). Apoi El ne spune con­cluzia: „cui i se iartă puţin, iubeşte puţin” (Luca 7:47). Care ar trebui să fie răspunsul nostru faţă de dragostea lui Dumnezeu? „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 loan 5:3).