Am considerat util să preiau acest articol pentru că l-am considerat o atenționare asupra erorilor teologice și nu numai care pot să apară iată și în oficiosul Patriarhiei Române. În mediul evanghelic un exemplu oarecum similar ar fi publicarea unor cărți cu conținut teologic dar nebiblice de către edituri pe care le considerăm creștine. Când scriu aceste rânduri îmi vine în minte cartea Barca, dar și alte cărți semnalate de către Marius Cruceru, Costel Ghioancă, Ruben Ologeanu și alții.

     Replica la articolul “Povestea bagajelor pierdute în noi”, publicat in Ziarul Lumina, luni, 22 august 2011, semnata, pentru sectiunea Contributori a Agentiei de stiri Lacasuri Ortodoxe, de Diac. Ionut Popescu:

   In mod obisnuit, nu as fi dat curs impulsului, provenit dintr-o minima constinta de teolog, de a replica la acest articol, insa faptul ca a fost publicat in Ziarul Lumina, revista de teologie a Patriarhiei Romane, ma obliga sa atentionez cititorii de erorile dogmatice ce înțeasă continutul acestuia, mai ales ca este pozitionat la rubrica „Terapie pentru suflet”.
Inteleg faptul ca articolul este scris de un medic psihiatru, doctor in stiinte medicale, ceea ce justifica viziunea deista a acestuia, dar ceea ce nu inteleg este de ce Ziarul Lumina si-a asumat aceasta viziune si sustine niste erori dogmatice evidente in mod grosolan.

   Articolul este scris in maniera iluminista, iar conceptele teologice de pacat, suferinta, pocainta, spovedanie sunt profund rationalizate si golite de esenta.
1. Suferinta nu este doar o activitate cerebrala care se cere solutionata prin psihoterapie. Teologia Crucii este o ramura importanta a teologiei ortodoxe si nu ma refer la acea expresie folosita de Luther in 1518 in disputa de la Heidelberg. In centrul operei de rascumparare a neamului omenesc stau patimile si moartea Lui pe cruce. Hristos s-a rastignit pentru mantuirea noastra si a inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti (I Cor. XV, 20). Conform acestei conceptii, suferinta a capatat un sens mult mai profund, ea nu este doar o realitate sumbra de care trebuie sa fugim cu orice pret, ci o modalitate de maturizare spirituala si de mantuire. Suferinta nu trebuie negata sau suprimata prin tehnici de psihoterapie, ci asumata si depasita cu credinta si cu nadejdea Invierii. Nu ma refer aici, desigur, la anumite probleme patologice, ci la acea suferinta sau Cruce care ne este ingaduita sa o purtam pentru a ne inalta spiritual. De aceea, suferinta capata in Ortodoxie un scop si un aspect pozitiv, caci prin asumarea Crucii si nadejdea in Invierea lui Hristos, crestinul patimeste impreuna cu Hristos, iar suferinta devine un act divino-uman.

   Departe de conceptia new-age-ista, care incurajeaza gasirea de tot felul de procedee quasi-magice de a inlatura suferinta, in crestinism ea presupune asumare si nadejde, asa cum spunea parintele Dumitru Staniloae „bucuriile sînt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de rîs interior”. Desigur, medicina cauta mereu noi solutii pentru a inlatura sau a diminua suferinta, ceea ce este incurajant, dar negarea ei sau incercarea de a uita trecutul nu este o solutie, caci suferinta si moartea nu pot fi evitate, iar neacceptarea si fuga de acestea duce implicit la amplificarea depresiei, anxietatii si a disperarii.

   In acest sens, cunosc un caz care m-a impresionat profund, acela al unui medic psihiatru specialist, prietena si indrumator de rezidentiat al sotiei mele. Intr-o zi doamna doctor a aflat ca este bolnava de cancer si, desi a incercat mai multe tratamente naturiste, boala s-a agravat. Cu toate acestea, a continuat sa vina la serviciu si sa aiba o atitudine pozitiva, optimista, fara a nega boala sau a incerca sa uite de aceasta. Seninatatea ei si nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu ar fi uimit si pe cel mai fervent ascet. Atunci cand boala s-a agravat, a trebuit sa renunte la serviciu vreme de un an si la un moment dat colegii fusesera instintati ca ajunsese la metastaza. Si, pe neasteptate, dupa mai mult de un an, si-a anuntat colegii ca se intoarce la serviciu, caci ultimele analize certificau vindecarea ei completa. Poate ca pe langa tratamentul urmat, atitudinea optimista si nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu au fost o pastila in plus. Asadar, suferinta nu este doar o functie somatica, „neurono-toxică, ce ne distruge celulele nervoase şi favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanţei cerebrale”, in ideea ca „obişnuinţa de a suferi este întreţinută de creier, prin modificările date de durere”. Din punct de vedere teologic, valoarea ei ontologica este mult mai profunda, tainica si spirituala.

   2. Uitarea trecutului sau a faptelor din trecut si concentrarea pe prezent, este o alta conceptie new-age, „traieste clipa!”. Trecutul are o valoare deosebit de importanta pentru Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene. Amintirea mortii sau a trecutului este esentiala in procesul de analiza personala dar, mai ales, in cel de pocainta. De multe ori, atunci cand constientizam si regretam faptele gresite din trecut, invatam cum sa traim mai bine in prezent si viitor. Pocainta presupune zbucium si regrete pentru greselile trecutului si fagaduinta de a nu le mai repeta. Pocainta nu este o boala („permanentizarea traumelor trecute ne îmbolnăveşte”), ci o plangere bineplacuta lui Dumnezeu, izvoratoare de umilinta, smerenie, autoanaliza. Introspectia trecutului este vitala pentru calitatea morala a prezentui si viitorului. Regretul pentru faptele imorale din trecut nu inseamna o identificare cu ele, o trauma sau o boala, ci o recunoastere a vinei, o asumare a sentimentului de vina. Fara pocainta vie, udata de lacrimi de regret si de amintirea acelor actelor reprobabile, nu putem vorbi de iertarea pacatelor sau de lepadarea de vicii.

   3. Pacatul nu poate fi imaginat ca „un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică şi care este în afara noastră” sau ca ceva ce ramane in afara noastra. Pacatul nu este o fapta care a trecut si pentru care trebuie sa ne iertam, mai intai, noi insine. In mod tainic pacatul afecteaza fiinta dihotomica, trupul si sufletul omului. Nu are numai o valoare cognitiva, de vina perceputa la nivel mental, ci presupune o indepartare de legatura harica cu Dumnezeu, Izvorul Vietii dar si o pervertire a functiilor sufletesti. De aceea, de multe ori, in mod tainic, vietuirea indelungata in pacat da nastere viciilor si malformatilor spirituale, astfel incat este greu sa separi „neghina de grau”. Deci nu putem spune „eu nu sunt fapta mea”. Mantuitorul afirma ca dupa fapte vom cunoaste inima si intentia oamenilor. Singura cale prin care putem „vindeca” sufletul este taina spovedaniei si o numim taina tocmai pentru ca prin ea lucreaza harul lui Dumnezeu. Si asa ajugem la punctul 4.

   4. Taina Spovedaniei nu este o simpla confesiune sau o sedinta psihoterapeutica si nu presupune nicidecum sa te ierti mai intai pe tine insuti, ci dimpotriva, cere pocainta, adica recunoasterea si regretul faptelor noastre imorale. Marturisirea pacatelor nu are un scop in ea insasi daca nu exista parerea de rau si hotararea de a nu recidiva. De aceea exista canonul, care este manifestare a pocaintei si a ascultarii. Taina Spovedaniei nu inseamna „descarcarea” sufletului in fata preotului sau doar o marturisire, ci este mult mai mult, este un mijloc prin care Dumnezeu revarsa harul Sau peste sufletul penitentului care vine catre El cu „duhul umilit, inima infranta si smerita” si vindeca plaga pacatului.
Din pacate, teologia occidentala a acceptat si continua sa promoveze acesta teologie deista nascuta in Epoca Luminilor, dupa violenta reforma ce a precedat aceasta perioada. Rationalizarea lui Dumnezeu si a valorilor crestine, inclusiv a Sfintei Scriputri, goleste teologia de esenta sa, adica de taina. O religie in care Dumnezeu sau tainele sunt probate prin ratiune si stiinta isi pierde sensul si valoarea. Abordarea moderna si rationala a ideilor religioase au dat ateilor munitia de care au nevoie pentru a respinge un Dumnezeu de mica valoare religioasa si l-au inlocuit pe Dumnezeul misticilor cu Dumnezeul ratiunii, la care minunile si tainele nu isi mai gaseau loc. Occidentul a fost prins in aceasta capcana, iar filozofi ca Nietzsche au afirmat „moartea lui Dumnezeu” si au deschis calea spre ateism si secularism.
Poate ca articolul ar fi trebuit asezat la o alta rubrica, in niciun caz la „terapie pentru suflet” sau intr-un ziar de teologie ortodoxa de prestatia Ziarului Lumina. Nu as fi avut competenta sa pun la indoiala profesionalismul autorului, daca acesta nu ar fi incercat sa faca teologie si sa prezinte idei teologice-ortodoxe intr-o noua „lumina”, golite de taina si dezbracate de sensul lor dogmatic si canonic. O asemenea abordare stiintifica a valorilor crestine constituie un pericol cu atat mai mare cu cat ea obtine girul unei publicatii deja consacrate in teologia ortodoxa romaneasca.

   Sa nu uitam ca in fata Tainei inefabile a lui Dumnezeu, Sfintii Parintii au adoptat dintotdeauna o atitudine de smerenie si buna-cuviinta, punand experienta religioasa inaintea desfatarii intelectuale, preferand tacerea, taina si paradoxul (antinomia), in schimbul abordarii rationale, scolastice, conventionale.
– un articol de: contributor Lacasuri Ortodoxe, Diac. Ionut Popescu.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/cuvant-folositor-predici/replica-la-articolul-povestea-bagajelor-pierdute-n-noi.html

Articole similare

Baraca

Costel Ghioanca, Bisericile emergente vestice din perspectiva baptista romanească

Bisericile-emergente vestice din perspectiva baptista romanească -ediția a II- a

Costel Ghioanca, Scurta prezentare a Bisericilor Emergente. Articol in Revista Crestinul Azi