Rugați-vă pentru Vegard un tânăr din Norvegia care a venit pentru a sluji în Dobrogea
Vegard Løkhammer este un tânăr din Norvegia care a venit pentru a sluji în Dobrogea alături de alți 50 de tineri. Au sosit lunea trecută și s-au împărțit pe diverse echipe și activități, ajutând la construcția unei case în Satu Nou, la evanghelizarea copiilor, în proiectele sociale de la Centrul Comunitar sau de la Biserica Turcă etc.
Din nefericire, pentru Vegard misiunea s-a încheiat brusc și devreme, la două zile după sosirea în zonă. În timp ce se afla în localitatea Peștera, pe un câmp, o mașină condusă de un (…) s-a apropiat în mare viteză de grupul de tineri – în jur de 30 – și l-a lovit din plin pe Vegard. Putea să fie oricare dintre noi. Așa a rânduit Cel care ține toate în mâna Sa, ca Vegard să fie cel încercat.
Partajează asta:
Iosif Țon predică azi, 24 iulie 2011, la Biserica Baptistă Română din Atlanta
Iosif Țon. Foto Alin Cristea
Iosif Țon va predica azi, 24 iulie 2011, la Biserica Baptistă Română din Atlanta, în cadrul serviciului religios care începe la ora 18.00 (01.00 – Ora României din 25 iulie 2011).
Pentru mai multe detalii
Partajează asta:
Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica? Interviu cu Adrian Papahagi
ADRIAN PAPAHAGI – consilier al Ministrului Afacerilor Externe al Romaniei
Asociația Familiilor din România îl consideră pe dl Papahagi ca pe unul dintre cei mai profamilie si provalori intelectuali din Romania. In mai, dinsul a acordat un interviu d-nei Larisa Iftime, presedintele Pro Vita Media si jurnalista la Ziarul Lumina. D-na Iftime a impartasit cu noi interviul acordat dinsei de catre dl Papahagi, ii multumim, si vi-l recomandam si d-tra. Tot mai rar aflam in Romania contemporana intelectuali carre promoveaza valorile crestine si traditionale. Dl Papahagi este unul dintre ei. Redam in intregime interviul d-lui Papahagi. http://www.ziarullumina.ro/articole;1591;1;56147;0;Nu-concep-civilizatia-europeana-fara-crestinism.html
“Nu concep civilizatia europeana fara crestinism”
Dialog cu Adrian Papahagi, consilier al ministrului Afacerilor Externe
Introducere: Doar o societate crestina, de oameni liberi, demni si egali ar putea grabi reasezarea valorilor în România. Demolarea lumii românesti în cei 50 de ani de comunism si de ateism, de fapt, nu poate fi depasita printr-un “salt” în vidul consumist. Pentru carturar, “cautarea lui Dumnezeu împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii”, accentueaza tânarul carturar Adrian Papahagi. Generatia sa, care cuprinde o multime de carturari cu nume certe, daca “va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si, în principal al Europei, ar putea sa reediteze miracolul interbelic”, mai spune domnia sa.
Care ar fi rostul carturarului în lumea de astazi, de la noi cel putin, unde se vorbeste nu rareori despre un haos? Despre o prelungita reasezare a valorilor? Care este prestatia lui în politic?
Îmi place ca folositi cuvântul carturar, cazut în desuetudine în epoca de barbarie lingvistica în care traim. Îl prefer oricând nefericitului adjectiv “intelectual” care, în lipsa de substanta, se zbate sa obtina, prin impostura neologistica, prestigiu semantic. Presupunând ca intelectualul si carturarul sunt doua specii distincte – si ajung sa cred ca, spre deosebire de carturari, “intelectualii” nu pot fi decât publici -, carturarul se tine adesea departe de lumea politica. Cu alte cuvinte, carturarul este personajul nitel inactual care poate fi gasit mai degraba în biblioteca decât în studiourile de televiziune. Sunetului si furiei politicului le prefera “calmul valorilor”; cliseului, instantaneului, butadei le contrapune tomul, acumularea, durata.
Specia intelectualilor a fost descrisa fara complezenta de Paul Johnson într-o carte memorabila: de la Rousseau la Sartre si Foucault, trecând prin Marx, gândirea lor s-ar zice ca a avut mai degraba efecte nefaste. De cealalta parte, modelul carturarului desavârsit este închis în superba formula prin care Jean Leclercq surprinde esenta benedictismului: “lâamour des lettres et le désir de Dieu”. Benedictinul sau în genere calugarul carturar, îndragostit de litere si în cautarea lui Dumnezeu, împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii. Este orizontul în care se situeaza, pastrând proportiile, modestele mele aspiratii. Visez la un Vivarium al zilelor noastre, unde exegeza biblica si studiul literaturii clasice sa se regaseasca în fireasca îmbratisare. Dar sa nu uitam ca Vivariumul lui Casiodor este un succedaneu al falimentului politic al senatorului.
Si fiindca tot l-am pomenit pe Casiodor, as spune ca, desi este povestea unui esec politic, viata lui demonstreaza ca si carturarii pot avea un destin public. Îl iau cu autoironie ca model pe Casiodor – un alibi convenabil daca, dupa tot ce am spus pâna acum, s-ar gasi cineva sa ma întrebe de ce am abandonat, vremelnic sau definitiv, manuscrisele medievale pentru proiectul politic crestin-democrat sau pentru diplomatie.
Casiodor, pe care l-ati evocat, apartinea clasei senatoriale a Imperiului Roman târziu. Era un aristocrat devenit “aristocrat al mintii”. Cum ati caracteriza “aristocratia mintii” românesti, unde, cum spunea tatal dvs., nu are ce cauta democratia? Cum a evoluat ea de la aprecierile facute de Marian Papahagi?
Tatal meu se referea probabil la democratia anarhica, rousseauista, egalitarista. Însa la origini, democratia era ea însasi o aristocratie. În vremea lui Pericle, atenienii cu drept de vot erau o elita restrânsa. Idealul democratic nu este asadar unul plebeu, ci aristocratic. Ca sa-l citez pe Leo Strauss, democratia ar trebui sa fie o aristocratie generalizata. Hristos Însusi este, dupa cum zicea Steinhardt, “cel mai mare boier”, iar boieria asta e darul social al crestinismului. Crestinul este un ales, un aristocrat, si trebuie sa îsi tina permanent rangul. O societate crestina este o societate aristocratica, de oameni liberi, demni si egali. Cine nu întelege asta nu întelege nimic din crestinism.
As vrea ca acest ideal crestin al electiunii, al meritului sa domine si în viata publica, si în cultura. O politica aristocratica e înfruntare de gentlemeni, nu cearta de tate. O “aristocratie a mintii” exclude impostura semidoctilor sau galagia intelectualilor “publici”. Din pacate, atât corpul politic, cât si mintea natiunii au cunoscut o decadere, o vulgarizare fara precedent în ultima jumatate de veac. Secularizarea a dus la o marginalizare a verticalei si, odata cu ea, a ierarhiei si a principiilor aristocratice. Relativismul si nivelarea orizontalei au luat locul înaltimii si al ordinii.
Vorbiti si într-un manifest recent despre idealul unei “aristocratii generalizate”. Nu credeti ca dupa caderea comunismului au aparut premisele revenirii la o traditie culturala si politica “aristocratica”? Tranzitia de care tot vorbim implica si depasirea unei crize morale sau spirituale. Totusi, ce lucruri bune s-au asezat în lumea noastra în ultimii 20 de ani?
Caderea comunismului nu a adus cu sine sanatatea, ci doar convalescenta. Asemenea unui pacient operat cu succes de cancer, dar care este expus infectiilor postoperatorii, si corpul politic al natiunii noastre este vulnerabil. În vidul postcomunist s-au insinuat, la pachet cu renasterea admirabila a credintei si reafirmarea unor elite autentice, derutele veacului: un spiritualism difuz si heterodox, hedonismul si avatarurile sale, dreptomismul tâmp si fratele sau, multiculturalismul ignar.
Desi s-au produs multe reasezari benefice, nu cred ca putem depasi cinci decenii de ateism, minciuna si stupiditate programatica prin saltul în vidul consumist. Îmi pastrez asadar ancorarea într-un pesimism antropologic pur conservator, care ma îndeamna sa pun un prognostic rezervat. Cred ca multe lucruri bune, care au supravietuit cumva sub comunism, sunt pe cale sa dispara definitiv. De pilda, nu sunt convins ca nivelul scolii românesti a crescut în ultimii douazeci de ani. Ca profesor, vad studenti din ce în ce mai ignoranti, biblioteci goale în timpul sesiunii. Disparitia admiterii în liceu si facultate, cumulata cu persistenta unui bacalaureat formal si irelevant, creeaza un efect catastrofal. Transformarea universitatilor, inclusiv a celor cu traditie, în fabrici de diplome nu conduce la generalizarea aristocratiei mintii, ci la propagarea unei noi specii: lumpen-intelectualul.
Aristocratia înseamna efort sustinut pentru un ideal. Înseamna credinta, comportament, doxa, înradacinare. ?aranul autentic sau marele duhovnic sunt aristocrati, în timp ce potentati ai zilei sau chiar mostenitori ai unor nume ilustre pot fi lumpeni perfecti. Dar câti tarani autentici mai avem, din care sa se selecteze Pârvanii, Brâncusii sau Rebrenii de azi? Mai poate umanitatea crescuta între betoane si hranita cu junk food, junk music si junk media sa fie legata de pamântul si traditiile acestui neam? Ce înradacinare mai poate avea un tânar care si-a hranit adolescenta cu MTV, Harry Potter si McDonalds si al carui orizont de asteptare este luminat de neoanele de la mall sau de flash-urile din discoteci? Mutatia antropologica este majora. Libertatea pe care am câstigat-o nu a devenit libertate launtrica, îmbunatatirea incontestabila a traiului nu a adus cu sine îmbunatatirea spirituala. Cu toate acestea, starea de astazi este categoric preferabila celei dinainte de 1989. Tot ce sper este sa apara anticorpi la deriva morala, intelectuala si spirituala a epocii. Astept afirmarea unei generatii de tineri conservatori, idealisti, spiritualizati, satui de relativisme laxe si de lumpenizare. Trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.
Ati vorbit de scoala. Ce loc ocupa scoala, în general, printre prioritatile schimbarii în bine a lumii noastre românesti?
Un loc de frunte, fireste. Dar cred ca se merge într-o directie gresita. Cine vrea sa înteleaga de ce poate citi cu folos Criza spiritului american a lui Allan Bloom (de fapt, titlul original, The Closing of the American Mind, sugereaza chiar o “încuiere a mintii”). Nu cred într-o educatie bazata pe asa-zisele “competente”: pentru aceasta ar trebui sa existe scoli de ucenici sau de secretare – deplâng, de altfel, declinul acestui tip de învatamânt vocational. Cred într-o educatie bazata pe cunoastere si cultura. Cred în eruditie si rafinament, ceea ce înseamna învatat pe de rost date, formule, declinari, partituri, poezii. Dar va veti fi convins ca sunt un personaj profund conservator.
Un învatamânt care înlocuieste cunostintele cu competentele va înlocui stiinta cu mestesugul, eruditia cu îndemânarea si nu va face decât sa erodeze traditia si cultura înalta. Va dau un singur exemplu: priviti în jur la decaderea jurnalismului. Odinioara, jurnalistii erau filologi care stapâneau bine limba si citisera o biblioteca întreaga.. Astazi, sunt “comunicatori”: lejer agramati, vag dezarticulati si profund inculti.
Solutia ar fi un învatamânt cu doua viteze. Generalizarea educatiei este benefica, deci nu voi regreta epoca în care elitele erau autentice, dar si analfabetismul omniprezent. Pe de alta parte, elevii si studentii de vârf se pierd în învatamântul de masa. As vrea sa vad în România mari scoli asemanatoare acelor grandes écoles din Franta sau institute de studii avansate ca în lumea anglo-americana. În ce priveste liceul, cred ca au supravietuit colegii nationale de bun nivel: mi-as dori însa ca tinerii straluciti pe care îi produc sa nu fie exportati, ci sa ramâna în sistemul universitar românesc. Pentru asta, trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.
Cum vedeti aportul generatiei dvs., scolite în anii ’90 în Occident, generatie care a ajuns deja la maturitate?
Cred în generatia mea, si am spus-o adesea. Avem un dublu avantaj comparativ: eram prea tineri în 1989 pentru a fi fost tarati de comunism, dar nu am crescut în evul “media” pentru a fi obnubilati de hedonism si consumism. Am facut scoala buna si în tara, si în strainatate. Eu unul am studiat si am predat la Sorbona între 1997 si 2005. Pusi cap la cap, mi-am petrecut zece ani în Franta, Italia si Anglia. Dar am ramas întotdeauna extrem de legat de România. Pentru mine, România nu este cariera, ci destin. Este tara mea, ma doare tot ce e rau si ma bucura fiecare pas înainte. Am prieteni admirabili pe care îi respect si îi iubesc. Nu am întâlnit niciunde oameni mai inteligenti decât în România, desi m-am format la Ecole Normale Supérieure, pe unde trece inevitabil o buna parte din elita umanista si stiintifica a Frantei. Cred ca oameni ca Radu Preda, Mihail Neamtu sau Alexandru Gussi au enorm de dat acestei tari. Sunt extrem de fericit ca s-a putut coagula, în jurul lui Teodor Baconschi, un nucleu de tineri patrioti, crestini si bine scoliti, care sa articuleze un nou proiect politic crestin-democrat.
Asemenea noua, exista nenumarati tineri scoliti, care au succes în afaceri, în administratie, în învatamânt sau în medicina. Ei reprezinta clasa de mijloc în România, indispensabila renasterii acestei tari. Daca aceasta generatie va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si în principal al Europei, cred ca ar putea sa reediteze miracolul interbelic fara a cadea însa în excesele sale.
Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica?
Din ceea ce am spus mai sus, veti fi dedus deja ca nu ma identific cu specia “intelectualului” si refuz acest cliseu. Pot vorbi în nume propriu, si va pot spune ce vad la prietenii mei. Eu, unul, sunt crestin-ortodox practicant, chiar daca nu unul prea vrednic. Sunt apropiat de Biserica si iubesc Ortodoxia. Sunt ierarhi carora le datorez mult, începând cu Preasfintitul Vasile Somesanul, care m-a botezat si îmi este duhovnic, si cu Înalt Preasfintitul Iosif, duhovnicul meu de la Paris, caruia îi datorez desteptarea liturgica. Totusi nu clamez apartenenta la Biserica lui Hristos ca pe un titlu de glorie, ci o vad ca pe o datorie fata de mine si semeni. Crestinismul are si o dimensiune civica, sociala, dincolo de cea mistica. De aceea, nu concep civilizatia europeana fara crestinism: identitatea noastra este una crestina, de care nu avem dreptul sa ne dezicem.
Dar nu toti intelectualii au aceasta pozitie. Foarte multi practica un sincronism stângist, antireligios sau agnostic.. Este dreptul lor sa fie în ton cu veacul, asa cum este dreptul nostru sa fim crestini conservatori, fara a deveni habotnici. Biserica este principala forta conservatoare a neamului. Desi este nevoita sa se adapteze epocii ca institutie lumeasca, ca institutie divina ramâne dincolo de veac. Într-o vreme în care traditia a intrat în disolutie, Biserica este ancora noastra de capatâi. Sunt convins ca Biserica Ortodoxa Româna va reusi sa ramâna punctul de referinta fix într-un peisaj care se schimba cu o viteza uluitoare. Vitala si mistica, mângâietoare si severa – Ortodoxia îsi pastreaza harul si puterea de agregare spirituala si sociala.
Adrian Papahagi, carte de vizita: Adrian Papahagi este consilier al ministrului Afacerilor Externe, director adjunct al Institutului de Studii Populare, membru fondator si vicepresedinte al Fundatiei Crestin-Democrate, director al Centrului de Istoria Cartii si a Textelor (CODEX), UBB – Cluj, si lector la Catedra de limba engleza a Facultatii de Litere, UBB – Cluj. S-a nascut la 20 martie 1976, la Cluj, a urmat Liceul “Gheorghe ?incai” (1994), apoi, ca elev strain, École Normale Supérieure – Rue dâUlm Paris (1997-2000). A obtinut licenta în engleza si germana si a urmat doi ani de studii clasice la Universitatea “Babes-Bolyai” Cluj, dupa care a studiat (master si doctorat în filologie – summa cum laudae) si predat la Universitatea Paris – IV Sorbonne si la Institut Catholique de Paris (1999-2003).
Are un volum de autor si a editat alte patru, a publicat 20 de articole stiintifice în reviste occidentale si câteva zeci de articole (editoriale, cronici, atitudine) în “România Literara”, “Adevarul Literar si Artistic”, “Revista 22″, “Dilema”, “Cuvântul”, “Echinox”. (Interviu realizat de Larisa si Constantin Iftime)
Partajează asta:
Grup studenti ITBB, Nu va fi o veste mai frumoasa
Partajează asta:
Gruop studenti ITBB, Spala-mi Doamne gandul
Partajează asta:
Promotia 2011 a ITBB la Biserica Nadejdea Bucuresti – 22.6.2011
În data de 22 iunie 2011, 18 dintre absolvenții Institutului Teologic Baptist din București s-a închinat împreună cu cei care au fost prezenți la Biserica Nădejdea din București.
Pentru a vedea restul de fotografii accesați link-ul http://www.facebook.com/
Partajează asta:
Asociatia Politistilor Crestini propovaduieste Biblia în penitenciare
Membrii Asociaţiei Poliţiştilor Creştini propovăduiesc Biblia în penitenciare. Contactul cu infractorii se lasă cu replici acide şi ședințe de rugăciune.
Deținutul Cercel a scris: „Orice existență privată de libertate este un fel de moarte”. Sau „Cultivarea minții ar trebui să fie ultimul scop al existenței umane”.
Cei patru misionari baptiști care aranjează Biblii pe masă nu contrazic nimic din ce scrie pe pereți. Sunt aici cu un scop: e una dintre întâlnirile organizate, o dată la două săptămâni, la Rahova, în timpul cărora le vorbesc infractorilor despre salvarea prin credință.
Polițiștii vin să vorbească despre credință. Dar sunt întâmpinați mai degrabă cu destule întrebări despre cum se împacă mila creștinească cu arestarea celor „căzuți în păcat”.
Fratele comisar
Întâlnirea începe timid. Cu „Tatăl noastru”, rostit răspicat de „consilierul spiritual” Costache Tomiță și îngânat de cei 13 deținuți care au ales să participe la întâlnire. Apoi, de la masa misionarilor se ridică un oaspete ceva mai deosebit. „Fratele slujitor” Costel Ivașcu iese în față și rostește o frază care întunecă chipurile câtorva dintre pușcăriași: „Mă numesc Costel Ivașcu și lucrez la Poliția Capitalei…”.
Cu câteva minute în urmă, când, s-a apropiat de ușa ferecată a Secției a III-a unde urma să țină o cuvântare, comisarul Ivașcu a devenit ușor neliniștit. „Am puțină claustrofobie…”, a recunoscut. A ținut totuși ca astăzi să se prezinte în fața unor infractori, aflați după gratii ca să explice „două idei”. „Cuvântul Domnului, Biblia, și dragostea Lui Dumnezeu”. Nu statistici legate de infracționalitate sau vreun discurs despre aplicarea legii. Pentru asta a pregătit câteva anecdote, pilde și citate din Biblie. Deși e clar. Va fi un „public” ușor dificil la întâlnirea de azi.
O predică și o întrebare
Comisarul sparge gheața cu o povestioară cu un pastor care le-ar fi spus, cândva, unor deținuți: „Ce bine-mi pare că sunteți așa de mulți aici!”. E o glumă. Dar nimeni nu e dispus încă să râdă. Tăcerea continuă să apese din colțul deținuților.
Polițistul Ivașcu explică de ce iubește Biblia. O iubește atât de mult, încât a adus și dovezi în sensul ăsta. Jurnalele sale, cu gânduri despre „Cartea Sfântă”, pe care le împărtășește cu cei 13 condamnați, care stau cu brațele tatuate sprijinte de masă, privindu-l fix. Comisarul citește o odă dedicată Bibliei,creație proprie, dintr-un caiet cu o copertă cu Harry Potter. Mai e „înarmat” și cu fragmente din jurnal despre cum „a intrat dragostea Lui Dumnezeu” în inima lui, acum 18 ani, când și-a întors viața la 180 de grade. Are și câteva extrase din Biblie bine ticluite, are tot ce-i trebuie. De alături, însă, unii deținuți mustăcesc, mai zâmbesc.
Au trecut câteva minute bune de când polițistul le vorbește. Se tot întorc priviri printre pușcăriași, e o ușoară nerăbdare. „Ce vreau să spun e să citiți Biblia. Și poate peste ani vă veți aminti că a venit aici un polițist care v-a vorbit despre Dumnezeu, nu despre infracționalitate”, spune, ca o concluzie, la un moment dat, comisarul.
Și, cam pe atunci când exemplifică „puterea dragostei Lui Dumnezeu” cu gestul unui pastor sud-coreean care i-a adoptat pe cei care i-au ucis fiii, sare, inevitabil, întrebarea dinspre pușcăriași: „Aș putea să vă pun și eu ceva, vă rog frumos? Sunteți mesagerul Lui Dumnezeu, da? Dar fiind polițist, cum puteți să arestați? Nu vă doare inima?”.
În încăperea strâmtă începe să se contureze un dialog greu de găsit în altă parte.
Despre metode
„Referitor la întrebarea dumneavoastră…”, începe comisarul explicația. „Poliția nu face arestări, cum spui dumneata”. În jur, se păstează calmul. „Eu am lucrat foarte mult timp la Ordine publică. Interveneam la anumite probleme, la scandal. Da, am legat oameni cu cătușe. Dar în Biblie spune că cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește Lui Dumnezeu. Nu legam pentru o faptă bună. Că eu nu arestam pe cei care fluierau pe stradă”.
De la masa condamnaților, bărbații încep să prindă curaj și unul intervine. „Dacă îmi permiteți: în cazul în care aveți o anchetă de desfășurat și trebuie să depistați o anumită infracțiune, la ce metode recurgeți?”, întreabă bărbatul. „Recurg și la morală, la Biblie, dar și la altele. Le îmbin”, răspunde comisarul. „Lăsați morala la o parte. Folosiți și… violența. Bine, persoanele de față se exclud”, pune problema condamnatul, pe un ton politicos.
„Există destul de multe metode…”, apucă să zică polițistul când cineva completează : „Metode violente”. „Eu nu cred asta”, vine replica lui Ivașcu. „Dar eu am venit pentru chestiunea morală. Dumnezeu te va lumina și vei ști despre ce e vorba”, pune punctul pe „i” polițistul. Apoi continuă să povestească cum Dumnezeu l-a întors pe calea cea bună, după ce a fost „un om al păcatului”.
„Ați avut noroc”
Comisarul mărturisește. Umbla în „anturaje dubioase” cât era milițian în comunism. „Am lucrat pe Lipscani, Covaci, unde erau șmenari de șmenari, în anii 80. Dacă nu erai șmecher te făceau la orice oră. Dar m-a ajutat Dumnezeu să nu fiu bătut, înjunghiat…”, vrea să arate polițistul calea cea dreaptă. De la masa condamnaților se aude: „Ați avut noroc!”. „A mai venit cineva care predica și mi-a spus că Dumnezeu are un plan cu mine, că de aia mă ține aici. Păi, dacă are un plan să mă țină aici vreo 20 de ani… Ce mai fac eu la 40-50 de ani?”, spune deținutul, stârnind zâmbete. „N-aveți dreptate”, intervie polițistul creștin. „Cu toți are Dumnezeu un plan!”. Spiritele se așează totuși treptat, explicațiile rămân încă în aer și comisarul încheie discursul.
Final de slujbă
Întâlnirea se apropie de final. Au loc și două cântări, cu versuri religioase care pe cei mai tineri îi fac să zâmbească. „Nu suntem cântăreți…”, vine o scuză din partea comisarului Ivașcu.
Mai sunt totuși câteva lucruri de făcut. Fratele Ghiță, un alt misionar, de exemplu, ține să sublinieze, cu glas aprins, cât de mult trebuie să-L iubești pe Dumnezeu. Apoi consilierul Tomiță trebuie să răspundă la întrebarea: „Cum ne pocăim?”. E simplu, lasă să se înțeleagă predicatorul. Oricare dintre deținuți poate ieși în față, poate să îngenuncheze și să-L accepte pe Iisus. Azi ascultătorii preferă totuși să sară peste partea asta, deși unul dintre condamnați pare a fi convins.
Omul spune că L-a auzit la un moment dat pe Dumnezeu vorbindu-i în vis. Că i-ar fi zis să nu mai scrie prostii într-un caiet, mai bine să copieze ce scrie în Biblie, cuvânt cu cuvânt.
„Dumnezeu să vă binecuvinteze”, are consilierul spiritual Tomiță ultimul cuvânt. O rugăciune care îndeamnă la pocăință pecetluiește totul. Se scot, dintr-o plasă, câteva copii din „Noul Testament” ce încep să circule, rapid, prin toată încăperea. Apoi vizitatorii pleacă.
Peste câteva minute, în urma lor, printre obiectele fabricate la orele de „hobby” de condamnați – o casă mică din lemn, niște coșulețe sau un om de zăpadă din hârtie – un deținut deschide un geam și aprinde o țigară.
LA SECŢIE, CU BIBLIA
Cum s-a pocăit un polițist amator de materialism dialectic
„A fost o întâlnire frumoasă, în care deținuții au fost ascultători”, e de părere, după întâlnirea din penitenciar, Costel Ivașcu. Evident, au avut oamenii „niște întrebări”. „Dar eu zic a fost o întâlnire binecuvântată”, insistă comisarul pocăit.
De fapt, dacă e să se gândească bine, cam așa e de fiecare dată când pe la penitenciar află pușcăriașii că sunt și polițiști printre misionari. Se naște mai mereu ceva între „un fel de respect” și o oarecare ură. „Unii în adâncul sufletului se gândesc: «Ooo, cred că am fost arestat de un comisar și-l urăsc pe ăsta», așa, între ghilimele. Dar întotdeauna încerc să le arăt că și eu am fost nu deținut, dar am călcat grav în păcat și Dumnezeu m-a reabilitat”, zice Ivașcu. Ca să exemplifice plastic, găsește o comparație cu lepidopterele: „Eram o omidă, dar Dumnezeu m-a făcut fluture”. Comisarului Ivașcu pare că-i plac mult expresiile astea. Spune că așa a fost el mereu, „o fire meditativă”.
„La oraș am început să trăiesc altfel”
Copil de la țară, „înnebunit să vadă Calea Lactee”, primul din cinci frați, polițistului creștin Ivașcu i-a luat ceva timp până „să se întoarcă la credință”. A fost „un visător” – „Am scris și poezie”. Dar care „paradoxal, a devenit milițian”. Mulți îl întreabă ce l-au întrebat și pușcăriașii, cum de se potrivesc toate astea. Pentru Ivașcu e simplu: „Îmi place să fac ceea ce fac acum”.
Bunicul său era dascăl la biserică. Dar nu făcea mare lucru, mărturisește comisarul. Se ducea, mătura prin biserică, zicea un „Aleluia” și gata. Așa că Dumnezeu nu a venit pe urmele comisarului prin familie, ca să zică așa. Ci după o viață zbuciumată trăită ani de zile, „la oraș”.
„La oraș am început să trăiesc altfel”, povestește comisarul. „Am dat examen la Câmpina, acolo m-am întâlnit cu materialismul dialectic. Mi-a plăcut enorm! Citeam orice. Am devenit secretar de partid, secretar de UTC. Apoi am fost repartizat la București, la Secția 10, o secție rea, cu renumitele străzi Covaci și Lipscani și a fost și mai urât, că m-am adâncit și mai mult în șmecherie. Trebuia să am metode ca ale lor. Cunoșteam jargoane și argouri specifice. La miliție era cu bastonul pe atunci. Eu nu mint cu nimic. Rar de tot am avut ocazia să lovesc în cineva. Foarte rar. Dar m-am întâlnit cu viața asta, cu alcoolul, imoralitatea, femeile…”, zice Costel Ivașcu. Avea o garsonieră, zice, unde invita mereu alte și alte fete. „Și în inima mea se făcea un gol din ce în ce mai mare”, zice Costel Ivașcu.
„Băi, ăla care stai în bancă…”
A trăit așa, notând prin jurnale că nu-l mulțumea viața asta, până prin 1992. „Atunci am avut revelația”, spune comisarul. A intrat într-o adunare creștină, pastorul vorbea și a auzit ceva de genul: «Băi, ăla care stai în bancă. Cât îl mai ții pe Iisus între cer și pământ? ».
„Și m-am uitat în stânga, în dreapta și mi-am dat seama că vorbește inima mea. Dar a zis pastorul: «cine vrea să se întoarcă la Dumnezeu? ». Și era o voce care spunea: «Tu ești polițist, ce cauți aici? Du-te în banca ta». Totuși am lăsat totul la o parte, m-am dus în față, am îngenunchiat și am simțit tot! Săream efectiv într-un picior, am dat totul la o parte. Atunci a început viața mea adevărată, am început să fac bine la oameni, să-i înțeleg. A fost o schimbare radicală”, susține polițistul creștin.
Biblia și dinozaurii
De atunci, când mai are o investigație le mai vorbește infractorilor despre Biblie. Unii i-au mulțumit. Dar ziceau „Uite, o să mă arestezi acuma!”. Au fost mulți care i-au spus „sectantul” sau „fratele”, cumva cu răutate. Ivașcu pare să nu fie interesat de toate astea. Zice că, la birou, e „recunoscut pentru onestitate”. „Că îmi mai spunea șeful să răspund la telefon și să spun că nu e la birou, dar eu nu puteam să mint”, spune polițistul.
Se împacă bine munca asta, deseori dură, cu credința, milostenia creștinească? Ivașcu zice că a început să aibă ceea ce el numește „fler de credincios”. Și că nu, nu-l apucă uneori accese de milă să elibereze vreun păcătos, că legea-i lege. „Pot să fac legături cu cei pe care îi anchetez. Le zâmbesc, iar pe cei care sunt împotriva a ceea ce le spun îi las în pace. Nu am folosit niciodată forța vorbirii. Dar nu pot să dau drumul unui infractor, n-am cum. Un infractor trebuie să suporte legile. Nu am fost niciodată tentat să-i dau drumul. Ci să-l îmbărbătez, mă gândeam cum să-l ajut”, zice polițistul.
De fapt, sugerează că Biblia însăși, după care el își ghidează viața, nu l-ar lăsa să treacă cu vederea când cineva face rău. Acolo e litera de lege, din câte spune. Deși, unele aspecte ar putea fi supuse măcar unei dezbateri sumare. De exemplu, Costel Ivașcu lasă să se înțeleagă că nu crede în existența dinozaurilor, pentru că nu scrie nimic de ei în „Cartea Sfântă”. „Subiectiv vorbind, nu cred. În Biblie scrie despre animale mari, enorme, dar nu știu. Acolo e altă fază…”.
.
Activitate. Puşcăriaşii se adună în jurul Bibliei, când vin misionarii
FOTO: Vlad Stănescu
OPINII DIN CELULĂ
„N-are ce să ne înveţe pe noi un poliţist”
Deținuții au privit cu oarecare reținere gestul creștinesc al polițistului Ivașcu. Deși, spun ei, slujbele și cărțile religioase îi mai ajută să-și aline pedepsele. Iancu Marian are 33 de ani și a luat zece pedeapsă pentru trafic de droguri. Mai are vreo trei de tras. E pentru prima oară la o ședință de pocăință, a fost și el curios. Zice că, în mare, „i s-a părut OK”.
„Am văzut lumea care a fost, că până acuma n-am fost scos, mai ales la cursuri d-astea de evanghelie. Eu sunt aici la club și e o activitate care mă ajută la dosar. Dar mă mai și interesează. Ești altfel, te simți altfel după asta”, zice bărbatul.
A fost totuși un moment când s-a simțit „aiurea”, adaugă. Când a văzut că a venit un polițist să-i vorbească despre Dumnezeu. „Pentru că e aiurea el ca polițist să fie pocăit. Pentru că și ei, la rândul lor, bate lume, forțează lume ca să recunoască anumite fapte sau ce are de făcut dânșii”, spune deținutul.
Dacă e să fie totuși obiectiv, „depinde și cu polițiștii ăștia”. „Că e alții care își face treaba corect, alții care nu-și face treaba corect”, explică Marian.
Credincios, „în sinea mea, ca om”
Constantin Tudorache, 52 de ani, e închis pentru o faptă pe care el nici măcar nu o consideră infracțiune. „Complice la o tentativă de înșelăciune pe care n-am comis-o. Un anumit individ mi-a dat două copii xerox la două contracte de vânzare-cumpărare și, după ce a zis el, justiția din România m-a arestat șapte ani. Eram om de afaceri afară. Mi-a dat șapte ani. Incorect”, susține pușcăriașul.
Despre slujba care tocmai s-a încheiat, zice atât: „A fost benefic pentru cei care mai mult sau mai puțin cred sau nu cred”. El unul e credinicios. „Dar în sinea mea, ca om”, spune.
A avut și el o tresărire când a văzut un polițist propovăduind. Și-a format, scurt, și o părere despre el. „Eu cred că a greșit prea mult și a găsit un refugiu în credință. Asta este ideea. A zis: Unde să mă duc, ca să nu fiu văzut de anumiți indivizi pe care i-am arestat, pe care i-am bătut? Undeva în credință. Cred că ideea lui a fost: Merg pe mâna Lui Dumnezeu, că am greșit până acum”, zice Constantin. Apoi adaugă, serios: „N-are ce să ne învețe pe noi un polițist”.
„M-am spălat de sânge”
Gheorghe Leurzeanu e ceva mai rezervat. Susține că lui i-a vorbit Dumnezeu, că doar de aia se află aici. De asta s-a și ridicat în picioare în fața predicatorilor și le-a explicat cum s-a „spălat de sânge”. E închis pentru omor, dar e de părere că s-a mântuit.
„Eu practic cârcoteam în privința credinței. Problema e că din întâmplare și la necaz m-am gândit la drăguțul Dumnezeu, să mă ajute și pe mine cu salvarea mea. Încet-încet, ușor-ușor, venea de la sine, a început să-mi răspundă cu semne. În vis mi-a apărut sau chiar îmi vorbea!Atunci când aproape să mă trezesc îmi spunea o voce câte ceva”, spune pușcăriașul. A rămas impresionat. A zis că i s-a părut, inițial. Ba chiar s-a gândit că e nebun. Dar acum e convins: „Prezența Lui a venit în sufletul meu. M-am rugat mult mai mult, am început să postesc, să caut din Biblie, din Noul Testament legile care sunt acolo. M-am lăsat de fumat, m-am lăsat de toate relele. Nu mai urăsc, nu mai judec pe nimeni, pentru că nu e bine. Am văzut că e rău”, mărturisește Constantin.
Despre polițistul cu mesaj de la Dumnezeu, el are o părere mai puțin radicală decât colegii săi mai sceptici. E loc de credință și în munca lui, spune. „Dumnezeu cu partea Lui, legea, codul penal sau ce mai este, cu partea lor”.
„Cineva mi-a spus că Dumnezeu are un plan, de aia mă ţine aici. Dacă are un plan să stau vreo 20 de ani, ce mai fac eu?“
Deţinut, participant la întâlniri religioase
500
de lucrători de la Interne
fac parte din Asociaţia Poliţiştilor Creştini
RUGĂCIUNEA DUPĂ GRATII
„Importantă e recuperarea omului”
Participarea la activităţi ca întâlnirile religioase aduc puncte pentru „bună purtare” deţinuţilor care speră la eliberare condiţionată. Reprezentanţii penitenciarului insistă însă că nu e vorba de un gest făcut „din complezenţă”. În ultimii ani, o serie de deţinuţi cu renume ar fi luat „Calea Domnului”.
De exemplu, Alexandru Ilie, cunoscut mai degrabă drept interlopul Sandu Geamănu’, s-a „pocăit” în urmă cu doi ani. A început să predice prin penitenciar şi, afară, şi-a pus la dispoziţia enoriaşilor baptişti casa pentru a fi oficiate slujbe.
Johana Popescu, educatoare la Penitenciarul Rahova, spune că religia printre deţinuţi e o activitate destul de populară. În special printre cei singuri, pe care nu-i mai vizitează familia.
Preotul ortodox Paul Muşescu, de la capela din curtea penitenciarului, spune că aici, după gratii, diferenţele dintre culte pălesc în faţa speranţei că puşcăriaşii vor fi cumva reabilitaţi. „Vin şi la mine, se duc şi la ei ( culte protestante – n.r.). Cred că fiecare, în felul nostru, putem să contribuim la integrarea lor în societate. Importantă e recuperarea omului şi reintegrarea lui. Că vin şi îi ajută ar trebui să primeze în faţa diferenţelor cultice dintre noi. N-au existat cazuri de prozelitism”, spune preotul.
Partajează asta:
Poze de la Concertul grupului Continental la Biserica Baptista Sfanta Treime Bucuresti
Mai multe fotografii găsiți pe pagina de facebook istorieevanghelica
http://www.facebook.com/
Partajează asta:
Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință a baptiștilor români de Emanuel S. Alboiu
Un articol de Emanuel S. Alboiu
http://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calvinismul-moderat-1913/
O critică și o analiză pertinentă a mărturisirilor de credință baptiste și a evoluției gândirii teologice baptiste este realizată de Eugen Matei pe blogul Chibzuieli. Până să citesc articolul Calviniștii și statu’ drept ca să judece strâmb nu mi-am dat seama în ce măsură acest articol, publicat de Emanuel Alboiu pe monogerism.ro, distorsionează realitatea. Așadar voi păstra acest articol cu avertizarea publicată la început tocmai pentru ca cititorii să-și formeze un punct de vedere propriu.
Prima mărturisire de credință a baptiștilor români a fost redactată și tipărită inițial în 1913 de Constantin Adorian, fiind republicată ulterior în 1923 (în revista Farul Mântuirii, nr. 5-6/1923 p.3-4 ) și în 1927. Modelul pentru Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) l-a reprezentatGlaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847), scrisă de Johann Gerhard Oncken și Julius Köbne. Originile mărturisirii de credință a baptiștilor germani pot fi urmărite în timp până în 1837, când, ca răspuns la o anchetă făcută de către autoritățile locale din Hamburg, biserica baptistă de aici, cea mai veche din Germania, a prezentat o mărturisire de credință cu puternice influențe calviniste. Textul mărturisirii din 1847 constituie o declarație comună de credință care, mai târziu, a devenit baza doctrinară a Uniunii Baptiste Germane (Bund der Baptistengemeinden).
Cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913? Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia? Iată părerea lui Alexa Popovici, exprimată în volumul al doilea al Istoriei baptiștilor din România (1919-1944) , în capitolul „Nuanţa predestinaționistă la baptiștii din Ardeal”: Moștenită încă de la primii predicatori, Mihai Cornea, Mihai Toth și alții, care au provenit de la calvini, trăsătura aceasta a rămas și la generația următoare de predicatori, nuanța de predestinaționism. Ei susțineau că cine este ales pentru mântuire va ajunge să fie un mântuit fiindcă împrejurările se vor împleti în așa ca omul să fie mântuit. Și invers, cine nu este ales pentru mântuire, chiar dacă se pocăiește, va cădea și va rămâne pierdut. Deși predicatorii ardeleni nu mergeau cu explicațiile până la analize și apologie, ci s- au limitat doar la enunțări, de la predicatorii care prin predici și discuții afirmau nuanța aceasta predestinaționistă, calvinistă, învățătura a ajuns cunoscută și afirmată de credincioși. Dar cum în acea vreme predomina evanghelismul și misionarismul, acel proces clar de afirmare a fidelității credincioșilor în aplicarea învățăturii nou-testamentale, și în puternica înfruntare cu alte confesiuni în lupta pentru afirmarea opiniilor baptiste, nuanța predestinaționistă a căzut din preocuparea predicatorilor, ea nu prezenta un prea mare interes în lucrare. Cu trecerea anilor, și mai ales prin venirea unor predicatori din America, contactul cu însemnați predicatori și profesori de teologie din Anglia și America, aceasta nuanță foarte subtilă de crez a început să dispară, fiindcă, dacă la început problema alegerii a constituit un capitol în mărturisirea de credință, ea n-a mai apărut în mărturisirile de credință de mai târziu. Predicatorii pregătiți în Seminar puneau accentul pe universalitatea harului și astfel, încet, cu timpul, nuanța calvinistă a dispărut, fiind înlocuită de sensul arminian al alegerii.
Reiese că, în perioada interbelică, doctrina alegerii necondiționate era predicată de cei mai mulți pastori și cunoscută de majoritatea credincioșilor baptiști. Interesant este că Alexa Popovici nu observă nicio legătură între această „nuanță predestinaționistă” – pe care o explică neadecvat, fără să-i prindă esența – și avântul misionar ce caracteriza mișcarea baptistă înainte de al Doilea Război Mondial.
Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste din prima mărturisire de credință a baptiștilor români (1913) prin comparație cu Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847). Traducerea în limba engleză a acesteia din urmă a fost realizată de Russell Phillips, în august 2002. Pentru o prezentare mai extinsă a istoriei doctrinei despre mântuire la baptiștii din România se poate consulta eseul The History of Calvinism and Arminianism among Romanian Baptists, realizat de Nicolae Chiciudean.
Chiar și după o lectură sumară, se poate observa că Articolul 3 din Mărturisirea credinței, referitor la doctrina despre păcat, este preluat în întregime din mărturisirea germană de la 1847. Sunt foarte clar afirmate depravarea totală și inabilitatea moralăa omului căzut.
Articolul 4 (despre mântuire) este o prescurtare a aceluiași articol din mărturisirea de la 1847. Varianta românească pierde ideea că „singura cale de salvare a omului din păcat și de consecințele îngrozitoare ale acestuia este prin potolirea mâniei lui Dumnezeu și prin deplina satisfacere a dreptății Sale sfinte”. De asemenea, se trece peste afirmația că „din veșnicie, Dumnezeu L-a desemnat pe singurul Lui Fiu, Isus Hristos, să fie jertfa de ispășire”.
Nici afirmațiile referitoare la persoana lui Hristos nu se regăsesc în varianta românească: „într-o unire dintre divinitatea Lui veșnică și natura umană, un suflet adevărat uman și un corp omenesc, care au fost, însă, și rămân în totalitate pure și fără de pată, astfel că nu a existat niciun păcat în inima lui Isus, nici în viața Lui exterioară.”
Din al doilea paragraf al articolului a rămas în varianta românească doar prima frază. Nu a fost tradus enunțul: „și că, prin aceeași [jertfă] avem iertarea de toate păcatele și nelegiuirile, justificarea, neprihănirea veșnică, răscumpărarea de la moarte, [de sub stăpânirea] diavolului și de iad, dar și viața veșnică; [tot prin ea] am primit și puterea de a urî păcatul, de a-l da la moarte, precum și voința și [puterea] de a face binele”.
Articolul 5, care vorbește despre alegerea necondiționată, este trunchiat, fiind păstrată doar prima frază. Se introduce însă un alt paragraf despre responsabilitatea omului, inexistent în mărturisirea germană.
Iată o traducere posibilă a întregului articol din original: „Noi credem că, din eternitate, a fost plăcerea liberă a lui Dumnezeu, necălăuzită de ceva din afara Ființei Sale, intenția Sa determinată de a răscumpăra păcătoși. În acest scop, încă înainte de întemeierea lumii, din iubirea Sa necondiționată și milostivă, a fost hotărât în cadrul Dumnezeirii ca Iehova, Cel Uns, prin întruparea și prin moartea Sa, să fie Mântuitorul (Răscumpărătorul), astfel încât, din rasa umană pierdută în decursul timpului, răscumpărarea să fie aplicată celor care au fost aleși de Tatăl, ale căror nume sunt scrise în cer, celor care s-au dat pe ei înșiși în mâinile Mântuitorului ca popor al Său, ca oi ale turmei Sale, celor pentru care El și-a dat viața, aceștia fiind moștenirea Sa, rodul suferințelor și al morții Sale, mireasa Lui. Viața veșnică în Hristos a fost asigurată pentru aceștia și, în același timp, au fost asigurate toate mijloacele prin care ei să fie aduși la credința în Hristos, la sfințenie și, în cele din urmă, la fericirea veșnică. Acest decret al lui Dumnezeu este de neschimbat și din veșnicie imuabil, astfel că cei pe care îi privește, cei aleși, nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos, ci ei sunt păstrați, prin puterea lui Dumnezeu, în credință și în dragoste pentru Hristos, până când devin co-moștenitori ai slavei Sale”.
Articolul 6 din mărturisirea germană, despre mijloacele harului, a fost eliminat în întregime în varianta românească din 1913. Însă, la articolul 7 din traducere, a fost introdusă fraza: „Deosebite mijloace rânduite de Dumnezeu pentru înaintare în sfințire sunt: cuvântul lui Dumnezeu (Sft. Scriptură), rugăciunea și împărtășirea credincioșilor unii cu alții.”
Iată o traducere a articolului 6 din Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847): „Noi credem că Dumnezeu a rânduit mijloacele harului, prin care El îi atrage pe păcătoși la Sine și le aplică mântuirea pe care Hristos a obținut-o. În acest sens, Dumnezeu are o ordine bine stabilită, care nu poate fi modificată de noi fără abateri de la voința divină. În primul rând, a) Cuvântul lui Dumnezeu este folosit. Cei convertiți prin [auzirea] Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt apoi adăugați la Biserica lui Hristos prin b) Botez și, în același timp, ca membrii ai acestei biserici sărbătoresc c) Cina Domnului proclamând moartea lui Hristos și [intrând în] comuniunea cea mai intimă cu El. Comuniunea sfinților își găsește, de asemenea, cea mai înaltă expresie a sa în Cina Domnului. Cu toate acestea, Rugăciunea este sufletul tuturor mijloacelor harului și a stării de har, în general. Acesta începe încă din primul moment al vieții noi și nu încetează niciodată”.
Articolul 6 din mărturisirea de la 1913, despre nașterea din nou, reia articolul 7 din varianta germană (1847), însă exclude ultima frază, care face referire la regenerarea monergistă: „Această transformare minunată în inima și conștiința păcătosului este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt, care, în acord cu voia plină de har a lui Dumnezeu, însoțește Cuvântul cu toată lucrarea Sa atotputernică și eficientă, realizând astfel regenerarea păcătosului carnal, deschizându-i inima, luminându-i sufletul și producând credință vie în Hristos.”
Articolul 7, despre sfințire, din mărturisirea baptiștilor români este o variantă mai scurtă a articolului 11 din mărturisirea germană. Iată o traducere integrală a articolului original: „Noi credem că, fără sfințire (sfințenie), nimeni nu va vedea pe Domnul. Sfințirea este o consecință a justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credința în Hristos și este indisolubil legată de aceasta. Ea constă în faptul că – după ce stăpânirea păcatului asupra inimii regenerate a fost eliminată – acum, prin influența constantă a Duhului Sfânt, cei credincioși depun toate eforturile pentru a da la moarte păcatul care încă se agață de ei, pentru a împlini legea Dumnezeului lor și pentru a oferi sufletul și trupul lor ca o jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, prin care El este slăvit. În același timp, aceste eforturi pot fi, totuși, depășite de unele slăbiciuni și de păcat, pe care ei nu îl scuză, ci mai degrabă îl regretă profund, deoarece acesta îl ofensează pe Dumnezeul lor milostiv și tulbură pacea lor cu El. În acest caz, ei nu vor găsi o odihnă până când nu au obținut iarăși iertare, pe viitor trăind mult mai atent.
O dragoste sfântă și filială (specifică unui fiu) pentru Dumnezeu și poruncile Lui este cel mai important aspect al sfințirii; această dragoste, care este produsă, menținută și hrănită în inimă de Duhul Sfânt, îl face pe cel credincios să fie treptat în asemănare cu Dumnezeu. Noi considerăm că sfințirea trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți; chiar și în cazul celei mai sfinte vieți avem încă nevoie de harul iertător al lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”
În concluzie, se poate spune că Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) are accente calviniste moderate. Sunt susținute clar și răspicat depravarea totală, alegerea necondiționată, regenerarea monergistă. Doctrina perseverenței sfinților în har poate fi dedusă din folosirea unor expresii ca „în sfârșit ne va introduce în împărăția Lui cea vecinică” sau „a-i rândui la viața vecinică și fericită”. Răscumpărarea particulară nu este nici negată, nici afirmată.
Partajează asta:
Baptistii – O identitate in devenire
Volumul de fata, al Prof. Univ. Dr. Otniel Ioan Bunaciu, Președintele Cultului Creștin Baptist din România și Decanul Facultății de Teologie Baptistă din București, Universitatea din București, reprezinta o colectie de mai multe lucrări prezentate cu diferite ocazii in Romania si in strainatate. Identitatea baptistilor nu este usor de definit deoarece exista o diversitate care rezulta din convingerile teologice ale baptistilor. Desi exista puncte comune, contextul local ofera atat o nuanta specifica, dar si o evoluție aparte de-a lungul timpului.
Pentru baptisti problema identitatii intr-o lume moderna ramane o preocupare permanenta. Asa cum afirma reformatorul Calvin, Biserica este reformata si in continua nevoie de reforma.
http://www.editurauniversitara.ro/carte/baptistii–o-identitate-in-devenire–i1000
Cartea prezintă, pe parcursul celor 14 capitole elemente specifice ale identității baptiste din România. De exemplu, autorul pledează pentru afirmarea principiilor și a identității baptiste într-un mod lipsit de echivoc și ambiguitate.
Consider că trebuie şi se pot face paşi înainte spre îmbunătăţirea relaţiilor interconfesionale, dar nu prin renunţarea la identitate, ci prin afirmarea acelor aspecte care creează sentimentul de comfort şi continuitate în care putem să acceptăm persoana care se închină aceluiaşi Dumnezeu, dar într-un mod specific confesiunii sale. Neafirmarea propriilor convingeri, atitudine atât de la modă astăzi, nu poate să ducă decât la o necunoaştere a propriilor rădăcini şi implicit la o criză de identitate. Folosirea ambiguităţii în exprimare cu scopul de a împăca toate părţile nu este nici ea satisfăcătoare deoarece ridică o seamă de întrebări cu privire la propria identitate pe care le lasă în final neadresate.
http://teologeanu.wordpress.com/2011/07/15/baptistii-o-identitate-in-devenire/
Istorie Evanghelica 