Arhive etichetă: Alexa Popovici

Situația baptiștilor din România la sfârșitul anilor 30 și în anii 40 ai secolului XX


Articolul de față dorește să ofere un răspuns la situația baptiștilor din România în perioada interbelică și a celui de-al doilea război mondial.

Referindu-mă strict la situația din 1938 se poate menționa pe bază de documente că nu toate bisericile baptiste au fost închise.

Dar iată ce informații avem de la Alexa Popovici, contemporan cu acele vremuri:

„La 14 decembrie 1938, toate bisericile baptiste din România au fost închise şi sigilate. Unui număr foarte mare de predicatori li s-au întocmit acte de dare în judecată. Unii dintre aceștia au fost arestați și aruncați în închisori […].” (p. 617)

…prigoană care a durat de la 14 decembrie 1938 până la 31 martie 1939, adică 3 luni şi 17 zile. Anularea în fapt a deciziei se datorează lui Nicolae Zigre, ministrul Cultelor, și lui Armand Călineacu, prim-ministru.” (p. 619-620)

Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1989, Editura Făclia, Oradea, 2007, 936 p.

https://roevanghelica.wordpress.com/2018/03/22/1938-noua-decizie-ministeriala/

Față de cele prezentate de Alexa Popovici în lucrarea Istoria baptiștilor din România se impun câteva precizări succinte.

Nu toate bisericile baptiste au fost închise. Este adevărat că au fost închise multe și unele s-au închis singure, dar nu toate. Aceasta cu atât mai mult cu cât decizia privitoare la obligativitatea ca o biserica sa fie formată din 100 de bărbați, capi de familie de etnie română, a fost schimbată cu puțin timp inainte de a expira termenul până la care bisericile baptiste trebuiau să se conformeze pentru a putea funcționa. Numărul capilor de familie necesari pentru a primii aprobarea funcționarii unei biserici a fost redus de la 100 la 50, dar și așa era mult. Anul 1939 va aduce cu sine alte prevederi la fel de restrictive ca cele anterioare.

Alexa Popovici, documentele vechi din Arhiva UBR, revistele baptiste sunt utile, dar insuficiente pentru o înțelegere obiectivă și complexă a istoriei baptiștilor din România. Un cercetător care se limitează la ele va avea o imagine parțiala a ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelica si a celui de-al doilea război mondial și nu va putea fi obiectiv în ceea ce prezintă sau scrie. În București sunt mai multe instituții care au documente, arhive în cadrul cărora se regăsesc informații referitoare la situația religioasa din România in perioada menționată și implicit la baptiști. De asemenea, sunt disponibile și în limba română articole/ studii care tratează subiectul în discuție. Citind un astfel de studiu, despre perioada guvernării Patriarhului Miron Cristea (11 februarie 1938 – 6 martie 1939), am fost surprins sa constat ca informatii se găsesc si la Foreign Office în Londra. În limba engleză, de asemenea, sunt disponibile pentru cercetare studii șibarticole științifice, cărți, biografii, articole din revistele vremii care tratează specific anumite aspecte referitoare la situația baptiștilor din România în perioada interbelică, ce a celui de-al doilea război mondial sau perioada comunistă.

De asemenea, o idee pe care mi-am format-o trecand prin mai multe documente este aceea ca eliberarea nu a venit ca un dar din partea autorităților, ci a fost datorată unor acțiuni complexe. Vorbim de solicitări, memorii din partea conducătorilor comunităților baptiste, a Uniunii Baptiste din România, dar și din afara țării. Este de menționat activitatea, efortul, dăruirea și abnegația în asigurarea, obținerea libertății religioase pentru baptiștii din România depuse de J. H. Rushbrooke.

Una din persoanele cărora baptiștii români ar trebui sa le fie mulțumitori este J. H. Rushbrooke, Comisar (comisioner) din partea Alianței Mondiale Baptiste pentru Europa, Secretar general și apoi Președinte al Alianței Baptiste Mondiale (1939-1947). Până în anul 1940 când România a declarat război Marii Britanii și i s-a interzis accesul în țara noastră, acesta ne-a vizitat de mai mult de 15 ori având întâlniri cu factori de decizie aflați în diferite poziții în cadrul administrației centrale în țară sau în afară (Anglia și SUA). Pentru ușurarea și reglementarea, clarificarea situației baptiștilor acesta a fost primit inclusiv de regele Carol al II-lea.

Se observă astfel faptul că istoria baptiștilor este frumoasă, tumultoasă și totodată complexă

În final doresc să menționez că perioada anilor 30 – 40 din istoria baptiștilor din România este analizată pe baza de documente în cadrul unui articol care sper să apară în această vară. O secvență din acest studiu amplu este cea care se referă la legislația religioasă privitoare la baptiști în timpul guvernării antinesciene. Dat fiind importanța acesteia am considerat oportun să o public și separat în cadrul unui articol apărut în Jurnalul libertății de conștiință eduția din anul 2015.

Alexa Popovici (1915-1997)


Alexa Popovici

Credit foto: https://cronicasezonovilor.wordpress.com

Dr. Alexa Popovici s-a născut la data de 4 iulie 1915, în oraşul Harrisburg, Pennsylvania. Acesta s-a întors în România, împreună cu părinţii, în primăvara anului 1921. A crescut în comuna Firiteaz, judeţul Timiş, a studiat la şcoala elementară din co­mună, apoi la liceele Gheorghe Şincai din Bucureşti şi Moise Nicoară din Arad. A absolvit Institutul Teologic Or­todox din Bucureşti, Seminarul Teologic Bap­tist din Bucureşti şi Institutul Teologic Pro­testant din Cluj. Titlul de doctor în teologie l-a obţinut de la Universitatea Creştină din Indianapolis, statul Indiana. În anul 1940 s-a căsătorit cu Daria Sezonov din Brăila şi au fost binecuvântaţi cu trei copii: Valentin, Veronica-Monica şi Laurian. Paralel cu slujirea la amvon, între anii 1944 şi 1951 a deţinut funcţiile de pre­şedinte al Comunităţii Baptiste din Arad, profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti (1946-1965), director al acestui Seminar (1954-1965) şi vicepreşedinte al Uniunii Bisericilor Baptiste din România (1945-1951). De-a lungul anilor de slujire a botezat peste 6.000 de suflete şi a cununat peste 250 de perechi.

Sursa: https://ebooks.faclia.ro/publication/2/ro/istoria-baptistilor-din-romania-1856-1989

Precizări

1. Nu a primit diplomă de la Institutul Teologic Ortodox pentru că nu i s-a permis să dea licența.

2. Inițial a fost director adjunct și apoi director al Seminarului Teologic Baptist din București. A preluat funcția de director după ce a fost demis directorul anterior, iar Alexa Popovici a fost la rândul său demis la ordinul Departamentului Cultelor.

3. A fost demis în 1965 din funcția de director, profesor și pastor. Pana in 1966 când a plecat in America a lucrat ca arhivist la Uniunea Baptistă.

Ar fi mai multe precizări de făcut, dar mai multe detalii găsiți în cartea despre istoria baptiștilor din România în perioada comunistă

Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)

Absolvenții Seminarului Teologic Baptist, promoția 1954


Absolvenții Seminarului Teologic Baptist, promoția 1954 împreună cu corpul profesoral.

Profesori rândul de sus:

Adorian Titus, Bokor Barnaba, Deneș Francisc

Profesori aflați în rândul doi:

Belicov Petre, Popovici Alexa, Socaciu Ioan (director), Dârlea Teodor, Covaci Nicolae

Profesori rândul trei:

Țunea Ioachim (secretar), Bușilă Raisa

Ioan R. Socaciu a fost director al Seminarului Teologic Baptist din București din 16 August 1946 până în anul 1948 când este reconfirmat în funcție de Congresul Cultului Creștin Baptist. Cel de-al doilea mandat din perioada comunistă (mai avusese unul între septembrie – noiembrie 1921) a fost între cele două congrese ale cultului 1948-1951.

Între 1951-1954 a avut un nou mandat de director ca urmare a reconfirmării din 1951. Mandatul a încetat în 1954 când a fost destituit de autorități. Ca urmare a demiterii vechii conduceri formată din Ioan R. Socaciu ca director și Alexa Popovici ca director adjunct, pe motiv că era necorespunzătoare, la conducerea Seminarului au fost numiți Nicolae Covaci ca director și Ioan Isac ca director adjunct. Conform informațiilor oferite de Alexa Popovici în Istoria baptiștilor din România (p. 763) demiterea ar fi avut loc la 1 aprilie 1954.

NB. Informațiile referitoare la directoratul lui Ioan R. Socaciu sunt preluate din Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 210-211.

Ioan Leric (22 martie 1927- 13 ianuarie 2017) – schiță biografică (update 20.01.2017)


Acest material este un update al schiței biografice a pastorului Leric Ioan pe care am publicat-o inițial AICI.

leric-ioan-protulca-ro

Ioan Leric s-a născut în comuna Cuvin, foarte aproape de Arad, la 22 martie 1927, a fost botezat la biserica maghiară din Arad (biserica română neavând baptisteriu), pe 11 octombrie 1946, de Alexa Popovici.

Dat fiind faptul că la înmormântare am văzut că numele fratelui era Iuan, l-am rugat pe Adrian Pușcaș, ginerele pastorului Leric, căsătorit cu Magdalena (Pușcaș), să îmi spună cărui fapt datorăm diferența dintre Iuan și Ioan așa cum a fost evocat, dar și așa cum l-am găsit trecut în documentele de la Departamentul Cultelor. Adrian Pușcaș a menționat faptul că știe de la socrul său că atunci când părinți acestuia (a lui Leric Ioan) au fost  la primărie să înregistreze nașterea copilului funcționara era de etnie maghiară și „i-a pocit numele !! … și că degeaba părintele i-a repetat Ioan … IOAN …doamna aia zice Iuan și asa i l-a scris, … și asa a rămas în acte, dar numele lui spus de părinți era IOAN”.
Un aspect mai puțin cunoscut este acela că Leric Ioan a fost nepotul pastorului Jean Staneschi, teolog și muzician creștin, director al Seminarului Teologic Baptist din București.

Ioan Leric a activat în Biserica Baptistă Speranța din Arad al cărei păstor era atunci Alexa Popovici, fiind  chiar și dirijorul corului. Conform informațiilor care mi-au fost oferite de fratele Handra Sima de la Arad, coleg și prieten cu Ioan Leric, botezul fratelui Leric a avut loc în anul 1945 și nu 1946. În anul 1946 cinci tineri din Biserica Baptistă Speranța Arad (Biserica Baptistă Română din Arad) au plecat la Seminarul Teologic Baptist care s-a redeschis prima dată după 1942. Datorită faptului că în București era foamete Comunitatea Baptistă de pe Valea Crișului Alb a oferit găzduire și mâncare seminariștilor și profesorilor, astfel că Seminarul Teologic Baptist își reia cursurile la Buteni, județul Arad. Acesta este contextul în care anul școlar 1946/1947 al Seminarului s-a desfășurat la Buteni. Au început anul I un număr de 65 de seminariști, dar au terminat anul doar 54. În toamna anului 1947 dintre cei 54 care au terminat anul I la Buteni, doar 38 au venit la București pentru anul II. Promoția 1946, în care era Leric Ioan, a făcut anul I, II și III (1946-1949), iar apoi a fost trimisă în practică datorită faptului că era nevoie de lucrători în contextul în care unii dintre aceștia au murit în cel de-al Doilea Război Mondial. Inițial Uniunea Baptistă a vrut să-i trimită în practică la sfârșitul anului doi de studii, dar unii dintre seminariști, conform mărturiei fratelui Handra Sima, au spus că nu sunt pregătiți încă să meargă în lucrare astfel că au mai urmat încă un an de studii. După terminarea anului trei de studii aceștia au fost trimiși în lucrare timp de trei ani. În toamna anului 1953 Leric Ioan se întoarce la Seminarul Teologic Baptist din București pentru anul IV și finalizarea studiilor pastorale, fapt care se va realiza în 1954.  Un aspect interesant și inedit este acela că în anul școlar 1953/1954 a fost pentru prima dată de la redeschiderea Seminarului în anul 1946 când s-a făcut anul IV conform mărturiei fratelui Handra Sima.  Din documentele consultate în Arhiva Departamentului Cultelor reiese faptul că a existat o normă în cadrul Seminarului Teologic Baptist ca după terminarea anului III de studii seminariștii să fie trimiă un an în practică pastorală, iar apoi să revină pentru anul IV și finalizarea studiilor. Prietenul fratelui Leric, Handra Sima, va absolvi Seminarul Teologic Baptist trei ani mai târziu, în 1957, deoarece a fost trimis la muncă forțată în Dobrogea la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Absolvenții STB, promoția 1954 (1950-1954) cu Leric Ioan, Grec Traian, Românu Nicolae

Absolvenții STB, promoția 1954 cu Grec Traian, Românu Nicolae, Leric Ioan (ultimul din partea dreaptă jos)

Conform unui istoric al Bisericii Baptiste Emanuel din Ploiești, în anul 1950 Biserica Creștin Baptistă din Ploiești l-a ales ca pastor pe fratele Leric Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București, care s-a ocupat atât de slujirea pastorală, predicarea Evangheliei cât și de partea muzicală a Bisericii, în mod deosebit de cor. După 1951, pastorul Leric Ioan a avut mai multe probleme cu reprezentanții Ministerului Cultelor. Exemplificator în acest sens, se precizează în istoricul Bisericii Baptiste din Ploiești, este anul 1954, când în una din ședințele Comunității Baptiste de București acesta se împotrivea introducerii reglementării serviciilor divine în bisericile baptiste. De precizat faptul că informațiile sunt luate din lucrarea lui Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România. Iată ce menționează Ioan Bunaciu în despre perioada petrecută de Leric Ioan la Ploiești și cauzele care l-au determinat să se transfere la Tulca fără aprobarea Ministerului Cultelor.

„În anul 1950 Biserica Baptistă din Ploiești l-a ales ca pastor pe Leric Ioan […], care s-a ocupat de și de bunul mers al corului bisericii. După 1951 pastorul Leric Ioan a avut multe probleme cu reprezentanții Ministerului Cultelor, astfel: în anul 1954 se împotrivea, într-una din ședințele Comunității Baptiste de București introducerii în biserici a reglementării serviciilor  divine. În anul 1956, obosit de intrigile Ministerului Cultelor,  se transferă ca pastor în biserica din comuna Tulca, județul Bihor, cea mai mare biserică baptistă din țară la ora aceea. Însă, pentru că se transferase fără aprobarea Ministerului Cultelor și în urma oficierii unui botez în biserica din Tulca, autoritățile i-au intentat un proces la Tribunalul din Oradea, fiind condamnat la doi ani de detenție, dar eliberat pe data de 23 august 1958 în urma unei amnistii guvernamentale, după ce ispășise câteva luni de temniță. După eliberare, pastorul s-a mutat la Lipova și a devenit funcționar al statului”. (Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 157).

Pe baza unor documente de arhivă am scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție acomodare și rezistență (1948-1965) faptul că Ministerul Cultelor îi retrage recunoașterea ca pastor fratelui Leric Ioan la începutul anilor 50, iar Uniunea Baptistă înaintează Ministerului un memoriu prin care solicită revenirea asupra deciziei. Între timp acesta a primit salariu din fondurile proprii ale bisericii în anii 1953 și 1954 prin încadrarea sa ca prezbiter fără a avea aprobarea Ministerului Cultelor.

assc-1954-salarizarea-pastorului-leric-ioan-fara-forme-legale

În anul 1956  Leric Ioan s-a transferat pastor la Biserica din Tulca, cea mai mare biserică baptistă la ora aceea. Emil Bartoș manționează că Ioan Leric a venit ca păstor la Tulca în toamna anului 1956 și a slujit acolo până în anul 1958, 1959 partea de început. Conform altor surse Ioan Leric a fost pastor la Biserica Creștină Baptistă din Tulca pentru o perioadă de aproximativ doi ani (1956–1958). Între anii între anii 1957-1958 sub păstorirea fratelui Ioan Leric, în Biserica din Tulca a avut loc o mare trezire spirituală, iar numărul membrilor a atins cifra de 613 membri. În perioada menționată au fost botezate aproximativ 250 de persoane. Burtic Aurel menționează într-un comentariu pe Facebook faptul că „slujirea fratelui Leric la Tulca a fost scurtă ca timp (aproximativ 2 ani), dar cu rezultate deosebite în câștigarea oamenilor pentru Împărăția Domnului (aproximativ 300 persoane au fost botezate în perioada slujirii dumnealui).”  Cu toată împotrivirea autorităților comuniste care făceau presiuni, fratele Leric a oficiat un botez nou-testamental cu un mare număr de persoane, după care a fost arestat, judecat și condamnat la doi ani de închisoare din care nu a executat decât două luni pentru că a fost grațiat.

Despre slujirea fratelui Leric Ioan la Biserica din Tulca avem unele informații oferite de Ioan Bunaciu în lucrarea Istoria Bisericilor Baptiste din România. Acesta menționează faptul că credincioșii baptiști din Tulca au întâmpinat dificultăți în realizarea construcției locașului de cult astfel că s-a intervenit la Dr. Petru Groza care a dispus eliberarea autorizației de construcție în anul 1954.

„Lucrările la noua construcție au demarat cu mult entuziasm sub directa îndrumare a președintelui Cultului Baptist, I. R. Socaciu. A fost ridicată o clădire spațioasă cu balcon, birou pentru pastor, baptistier și o sală anexă. Pe atunci, aceasta era cea mai mare clădire a unei biserici baptiste din România. Important de reținut – scrie Ioan Bunaciu- este faptul că la construirea acesteia au ajutat și credincioșii baptiști din comună”. (p. 393)

Aceste detalii sunt relevante pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat mai departe.

În anul 1956 „pastor al bisericii a venit Leric Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București și fost pastor al bisericii baptiste din Ploiești. Venirea acestuia a produs o adevărată înviorare în biserică, fiind primul pastor cu pregătire teologică al acestei comunități și foarte bun muzician. Sub păstorirea sa au avut loc câteva botezuri mari, dar în anul 1958, în timpul unui botez pe care l-a oficiat, a fost arestat și condamnat la doi de închisoare de către Tribunalul Oradea pentru că nu-i fusese recunoscut transferul ca păstor al bisericii din Tulca.Cei doi ani i-a ispășit în două luni, fiind grațiat cu ocazia sărbătorii naționale de la 23 august 1958. După eliberare nu s-a mai întors la Tulca, astfel că biserica l-an ales ca păstor pe Tanc Aurel, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București.” (p. 393)

Fata fratelui Leric, Magdalena (Pușcaș), mi-a prezentat unele informații suplimentare despre perioada în care fratele Ioan a fost păstor la Tulca, perioadă ca fiind una de referință pentru activitatea sa de pastor misionar. La Tulca a avut loc o trezire spirituală astfel că au fost botezate mai multe persoane din comunitatea respectivă, dar și credincioși „de pe sate”. Veneau oamenii la pastorul Leric și îl rugau să îi boteze datorită faptului că în localitatea lor nu aveau biserică. Activitatea pastorului l-a adus în atenția Ministerului Cultelor și a Departamentului Cultelor (din 1957), dar acesta răspundea că el nu aparține de vreo biserică anume, de vreun cult. El face lucrarea la care Domnul l-a chemat. În vremea aceea Biserica Baptistă din Tulca avea trei balcoane care erau arhipline, astfel că un frate mai inventiv a pus proptele ca acestea să reziste.

Emil Bartoș menționează, în intervenția sa la înmormântarea fratelui Leric, că în perioada cât acesta a fost pastor la Tulca, biserica s-a dublat ca număr. Fratele Leric a botezat între 250-300 de oameni. datorită faptului că activitatea sa a deranjat i s-a înscenat un proces și a fost condamnat la doi ani de închisoare. Daniela Manea, fata fratelui Leric, menționează că acesta nu a făcut decât trei luni de închisoare și apoi a venit grațierea. Ioan Bunaciu menționează două luni. În acest context i-a fost ridicat și carnetul de păstor, ceea ce însemna că nu mia putea profesa această activitate legal.

Ioan Bunaciu menționează că Leric Ioan s-a mutat în Lipova și a devenit funcționar al statului. (Ioan Bunaciu, istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 156).

Despre perioada cât a stat în închisoare a vorbit Emil Bartoș care a menționat faptul că acolo pastorul Leric Ioan l-a întâlnit pe poetul creștin Traian Dorz, care i-a zis că el moare și că vrea să-i dea lui cel mai valoros lucru pe care îl avea. Ce putea să aibă valoros un om care murea în închisoare ? Din intervenția pastorului Bartoș aflăm faptul că acel lucru valoros pe care îl avea în închisoare poetul Traina Dorz era Evanghelia după Ioan pe care i-o oferă pastorului Leric Ioan.

A fost căsătorit cu Ana și împreună au avut două fete: Dana/ Daniela (Manea) și Magdalena (Pușcaș).

Adrian Pușcaș, ginerele pastorului Leric Ioan, menționează faptul, cunoscut de altfel de către credincioșii baptiști, că socrul său a fost un bun muzician (pianist, organist și dirijor de cor). O dovadă în plus este șui această melodie compusă de el și interpretată de fetele lui.

În anul 1970 se transferă ca membru în Biserica Creștină Baptistă Golgota din București. Este activ la orele de studiu biblic, pe care le-a și condus într-o anumită perioadă, a slujit în perioada în care a fost membru al bisericii și ca dirijor ocazional de cor, ca organist sau ca pianist. Un autodidact talentat, face numeroase misiuni la biserici din București și din țară. În ședința adunării generale a Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București din data de 16 februarie 1979, fratele Leric Ioan a fost ales membru în comitetul Bisericii Baptiste Golgota.

După 1990, participă activ la înființarea Bisericii Creștine Baptiste Betel din Cartierul Ghencea alături de pastorul Dupu Constantin. Fratele Leric Ioan se va muta în Biserica Creștină Baptistă Betel din București unde va rămâne membru până la moartea acestuia survenită în luna ianuarie 2017.

Leric Ioan (octb. 2015)

Deviza de viață a pastorului Leric Ioan a fost: „Cel înțelept câștigă suflete pentru Dumnezeu

Surse folosite în redactarea acestui material: 

Burtic Aurel  – comentariu pe Facebook.

Discurs Emil Bartoș la înmormântarea pastorului Leric Ioan.

Informații oferite de  Adrian Pușcaș, ginerele pastorului Leric, căsătorit cu Magdalena (Pușcaș).

Informații oferite de fratele Handra Sima, prieten din tinerețe și coleg de seminar (1946-1949) cu fratele Leric Ioan.

Informații oferite de Magdalena Leric (Pușcaș), fata pastorului Ioan Leric.

Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, Editura Universității Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.

Ilie Pop, Silviu Jurjeu, Un secol de Har (1912-2012). Centenarul Bisericii Creștine Baptiste Golgota – prima biserică baptistă română din București, București, 2012, disponibilă online la adresa https://istorieevanghelica.ro/2016/11/08/ilie-pop-un-secol-de-har-1912-2012-centenarul-bisericii-crestine-baptiste-golgota-din-bucuresti/

Istoric al Bisericii Creștine Baptiste din Tulca, disponibil online la adresa  www.protulca.ro/istoric

Istoric al Bisericii Baptiste Emanuel din Ploiești redactat de Irinel Cazacu (preluat de aici: http://revistacrestinulazi.ro/2010/10/biserica-baptista-emanuel-din-ploie%C8%99ti-scurt-istoric/)

Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție acomodare și rezistență (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.

Vezi și
Maxima zilei – 26 octombrie 2015
Pastorul baptist Ioan Leric a trecut la Domnul! 
Ioan Leric (22 martie 1927- 13 ianuarie 2017) – schiță biografică
1 Înmormântare Ioan Leric – Corul BCB Betel București
2 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Emil Bartoș
3 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Daniel Mariș
5 Înmormântare Ioan Leric – Grup frați din Biserica Creștină Baptistă „Emanuel” din Tinca
6 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Otniel Ioan Bunaciu
7 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Teodor Ioan Colda

Omagiu înaintaşilor! de Alexa Popovici


Frunză în cădere  din copac (cluj-am.ro)

Dacă nu vă cunoaşteţi rădăcinile, nu ştiţi cine sunteţi
Şi atunci: Vă bate orice vânt,
Vă strâmbă orice idee,
Vă fură orice momeală!

Să ne cunoaştem, aşadar, rădăcinile,
Să ne înţelegem trecutul,
Să ne iubim înaintaşii,
Ca să ştim cine suntem!”

 ALEXA POPOVICI

1939 – Telegrama baptiștilor către noul ministru al cultelor și artelor


Situația acelor ani pentru baptiști, dar și pentru ceilalți evanghelici, inclusiv pentru penticostali, care erau interziși din 1933, a fost una plină de neprevăzut și de probleme. A fost una cu perioade de acalmie, dar și perioade de persecuții destul de crunte, uneori chiar mai crunte decât cele pe care le-au îndurat unii credincioși în România comunistă.

Documentele consultate nu confirmă afirmația lui Alexa Popovici că la 14 decembrie 1938 toate bisericile baptiste au fost închise. Cu siguranță unele au fost închise, dar nu toate. Trebuie avut în vedere și contextul internațional, precum și intervențiile multiple făcute de Alianța Mondială Baptistă în sprijinul baptiștilor români.

Referitor la această telegramă, consider că baptiștii aveau motive să-l salute pe noul ministru după ce în perioada martie 1938 – februarie 1939 ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor a fost Episcopul Nicolae Colan. Iar în timpul mandatului său a fost emisă și Decizia Nr. 26. 208 din 11 iunie 1938 privind reglementarea asociațiilor religioase și interzicerea sectelor, decizie care îi încadra pe baptiști în categoria asociațiilor religioase.
Pentru anul 1939, Alexa Popovici face referire la Nr. 31.999 din 15 iulie 1939 care relua în fapt prevederi din 1937 și 1938 ale altor decizii ministeriale. O astfel de prevedere era cea care prevedea necesitatea autorizării tuturor bisericilor baptiste, creștine după Evanghelie și adventiste, biserici care erau încadrate la asociații religioase. În ceea ce privește condițiile de autorizare ale unei asociații religioase, decizia din iulie 1939 solicita „un număr de cel puțin 100 de membrii, bărbați, cetățeni români, majori, capi de familie.”
Perioada a fost una complexă atât din punct de vedere politic cât și religios când putem vorbi de un climat de persecuție la adresa bisericilor evanghelice. Cu toate acestea, în 10 februarie 1940, baptiștii vor obține recunoașterea statutului de cult religios la nivelul întregii țări, a României Mari.

Romania Evanghelica

de-la-uniune-1939

Farul Creștin, Nr. 6 / 1939, 11 februarie

„La 14 decembrie 1938, toate bisericile baptiste din România au fost închise și sigilate”, consemnează Alexa Popovici în Istoria baptiștilor…

La 21 februarie 1939, la trei săptămîni de la numirea lui Nicolae Zigre ca ministru, acesta a primit vizita unei delegații baptiste compuse din Ioan R. Socaciu, Ioan Cocuț, Lucașa L. Sezonov, Marin Dumitrașcu și Dănilă Pascu. Aceștia au înmînat un memoriu cu plîngerile baptiștilor din toată țara și o cerere pentru deschiderea bisericilor baptiste.

La 31 martie 1939 au fost redeschise bisericile baptiste.

Dar decizia Ministerului Cultelor din iulie 1939 i-a încadrat pe baptiști în rîndul asociațiilor religioase, impunîndu-le anumite condiții care trebuiau îndeplinite pînă în 12 octombrie pentru a obține autorizația ministerială, altfel bisericile urmau să fie declarate ilegale și închise.

„La 12 octombrie 1939, bisericile au fost închise în cea mai mare parte, fiindcă nu aveau la acea dată…

Vezi articolul original 5 cuvinte mai mult

Maxima zilei – 14 august 2015


Istoria conține garanții de orientare ale omenirii; prin ea se descifrează idealurile vieții.
Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1989, p. 4.

Maxima zilei – 13 august 2015


Istoria creează și alimentează sentimentele noastre de legătură cu trecutul, ea îi stimulează pe conducători îndemnându-i să nu se îndepărteze de făgașul înaintașilor și, astfel, omenirea se bucură de continuitate națională, religioasă etc.
Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1989, p. 4.

Maxima zilei – 12 august 2015


Dacă nu vă cunoașteți rădăcinile, nu știți cine sunteți.
Și atunci vă bate orice vânt, vă strâmbă orice idee, că gură orice momeală.
Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1989, prefață

Maxima zilei – 11 februarie 2015


Marea Albastra

Nu am cerut și nu vom cere de la nimeni altceva decât să respecte și pentru baptiști libertatea de conștiință, ca fiecare să fie liber să creadă și să se închine lui Dumnezeu după propriile convingeri. 

Alexa Popovici

Pavel Nicolescu – mesaj despre suferință la BCB „Nădejdea” București (2009)


Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) – nov 2011

În anul 2009 pastorul Pavel Nicolescu a venit la București pentru finalizarea studiilor de doctorat dacă am înțeles eu bine motivul vizitei. Dat fiind faptul că Prof. Dr. Vasile Talpoș îi era conducător de doctorat, Pavel Nicolescu a fost invitat să transmită un mesaj către Biserica Baptistă „Nădejdea” din București, biserică al cărei pastor coordonator era fratele profesor Vasile Talpoș.

Mesajul s-a bazat pe un pasaj din cartea lui Iov

*

În cadrul mesajului său, Pavel Nicolescu vorbește despre percepția comunistă asupra religiei (referire la Lenin), despre plecarea sa din România în anul 1979, dar și despre mesajul pe care Dumnezeu îl transmite prin intermediul cărții Iov.

Foarte interesante sunt și amintirile despre Alexa Popovici și Marcu Nichifor și modul în care aceștia făceau evanghelizare în Parcul Cișmigiu aflat în vecinătatea Seminarului Teologic Baptist din București. Este vorba de perioada interbelică și nu cea comunistă. Pavel Nicolescu menționează că Alexa Popovici se ducea și le dădea la oameni tractate, iar aceștia stăteau și se uitau la ei și îi întreba cine sunt. Răspunsul că este elev la Seminarul Teologic Baptist a dus la respingerea mesajului.
Marcu Nchifor avea altă tactică pe care o veți descoperi ascultând înregistrarea audio.

 * 
*        *

Cu prilejul vizitei pastorului Pavel Nicolescu la Biserica Nădejde am avut ocazia să discut câteva aspecte despre cercetarea mea doctorală privind Biserica Baptistă din România în perioada comunistă. Cum la momentul respectiv eram la începutul cercetării mele nu i-am pus prea multe întrebări și nici pastorul Pavel Nicolescu nu avea timpul necesar atunci să dezvoltăm subiectul. Cu toate acestea am rămas de la dânsul cu câteva idei pe care le-am dezvoltat ulterior. După finalizarea studiilor de doctorat am publicat rezultatele cercetării mele în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România: între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), lucrare unde am inclus și un scurt portret al pastorului Pavel Nicolescu din care redau un fragment mai jos, cu scopul de a-l cunoaște pe cel care vorbește cu atâta îndrăzneală despre credința sa.

 Pavel Nicolescu

Pastorul baptist Pavel Nicolescu[1], om de o erudiție deosebită[2], unul din liderii evanghelici ai României comuniste s-a născut la 27 aprilie 1936 în Ploiești, județul Prahova într-o familie de credincioși creștini după Evanghelie[3]. Între anii 1961-1965 a urmat Seminarul Teologic Baptist din București absolvindu-l ca șef de promoție. După absolvirea Seminarului, în anul 1966 s-a căsătorit cu Rut Pădeanu și au împreună trei copii[4]. În anul 1969 a început cursurile Facultății de Filozofie din București. Întrucât era absolvent al unei școli teologice și baptist declarat, a fost exmatriculat cu două săptămâni înainte de terminarea anului IV prin Dispoziția nr. 177 din 6 aprilie 1973 a Rectoratului Universității București, care nu menționa însă explicit motivul acestei măsuri[5]. În anul 1967 s-a angajat ca muncitor la Spitalul Clinic Fundeni din București. La 23 iunie 1974 a fost ales pastor de Biserica Baptistă din cartierul 23 August[6].

La scurt timp după alegerea sa ca pastor, în octombrie 1974 la locuința sa din București s-a „efectuat o percheziție în baza autorizației nr 955/B/1974 din 3.10.1974 eliberată de Procuratura Militară București, ocazie cu care au fost găsite și confiscate numeroase materiale religioase.”[7]

În urma percheziției, a materialelor găsite la locuința sa precum și a activității sale „a fost învinuit de săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzută și pedepsită de art. 166 aliniatul 2 din Codul Penal întrucât ar fi primit și răspândit materiale cu conținut anticomunist, ar fi transmis postului de radio «Europa Liberă» știri calomnioase la adresa regimului și pentru că ar fi purtat «discuții dușmănoase»[8]. A fost scos de sub „urmărire penală prin Ordonanța din 15.03.1977 a Direcției Procuraturilor Militare, dispunându-se totuși sancționarea lui pe linie administrativă cu «mustrare» potrivit art. 92, lit. «a» din Codul Penal.”[9]

Pavel Nicolescu este unul din fondatorii Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă[10] (A.L.R.C.). Înființat în aprilie 1978, ALRC era o organizație care milita pentru respectarea drepturilor religioase. După „arestări, anchete, amenințări cu moartea, în 1979 a emigrat în Statele Unite unde și-a finalizat studiile obținând doctoratul în teologie.”[11] În anul 2009 acesta era pastor la Biserica Baptistă Română din New York alături de pastorul Levi Marian.

Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență 1948-1965 (1) – Argument


Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 - copertă față

Marius Silveșan, Bisericile creștine baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 24-27

Istoria comunităților religioase este compusă dintr-un complex de factori atât instituționali, cât și umani, iar descifrarea sa nu este un demers facil. Prin parcurgerea prezentei lucrări, cititorul își va putea realiza o imagine de ansamblu asupra situației unei comunități religioase relativ mici, care, confruntându-se cu diferite constrângeri, a învățat să navigheze printre ele. În opinia noastră acest demers a reușit deoarece instituția bisericească s-a consolidat, permițând continuarea manifestărilor religioase într-un cadru legal. Succesele obținute sau eșecurile fac parte din istoria noastră pe care trebuie să ne-o asumăm.

 Recunoaștem și prin intermediul acestei lucrări meritele celor care s-au sacrificat pentru bunul mers al lucrării lui Dumnezeu atât în perioada interbelică, cât și în perioada Dej, și mai ales în perioada Ceaușescu când s-a reușit recuperarea unora din drepturile la care în anii ’50 sau ’60 ai secolului XX baptiștii nici nu-și permiteau să se mai gândească.

Relaţiile dintre puterea temporală și cea spirituală, dintre Stat și Biserică, au prezentat de-a lungul timpului, şi încă mai prezintă, un interes deosebit pentru cercetători, dar şi pentru publicul larg. Dorința istoricilor de a înţelege aceste raporturi este determinată şi de faptul că, în multe cazuri, reprezentanţii puterii temporare au căutat, şi de cele mai multe ori au şi reuşit, să-şi subordoneze Biserica în vederea realizării propriilor interese.

În plus, este necesar să existe pentru perioada comunistă o lucrare care să abordeze relația dintre statul comunist și bisericile baptiste, realizată după norme ştiinţifice care să prezinte natura raporturilor dintre acestea şi stat atât prin prisma documentelor şi a memorialisticii (în care se includ şi interviurile), cât şi ca o istorie bivalentă. Dorim ca această istorie să prezinte punctul de vedere al statului, al bisericii și interacțiunea dintre cele două, context în care lucrarea integrează analiza vieţii religioase într-o schemă interpretativă mai largă, vizând construcţia şi evoluţia societăţii comuniste, pe care regimul o dorea a fi ateistă și având ca piloni principiile materialismului dialectic. Vorbim din punct de vedere istoric de o relativitate a sintezei realizate din munca noastră care nu ține „atât de observator și de mediul său, cât de însuși obiectul studiului său; materia Istoriei nu este stabilă, nu e încremenită, ea e în mișcare; încontinuu prezentul creează trecut.”

Pe de altă parte, tânăra generaţie are nevoie să înţeleagă care au fost condiţiile, compromisurile şi consecinţele acţiunilor întreprinse de către liderii comunităţilor religioase pe parcursul perioadei comuniste. Ne-am referit la lideri deoarece documentele consultate cuprind în marea lor majoritate informații despre reprezentanții bisericilor baptiste și mai puțin despre credincioșii care nu dețineau funcții cultice sau administrative. De asemenea, este necesar pentru noi, care trăim astăzi în democraţie şi libertate, să înţelegem că părinţii noştri s-au luptat să păstreze o credinţă curată şi astfel să o transmită generaţiilor viitoare.

Dată fiind particularitatea subiectului și complexitatea acestuia, lucrarea nu se menține în limitele cronologice menționate, fiind situații în care analiza coboară până în perioada interbelică sau urcă până în anii ’70 – ’80 din dorința de a urmări procesualitatea istorică, întrucât anii 1948-1965 fac parte dintr-o serie mai lungă, „cu rădăcini și urmări.” Pentru o argumentare a decupajului istoric analizat precizăm că anul 1948 a fost ales datorită faptului că avem o nouă constituție, o nouă lege a cultelor, precum și alte legi prin intermediul cărora este impusă politica partidului comunist în domeniul religios. Anul 1965 a fost ales ca dată de final atât datorită schimbărilor care se produc la nivel politic prin moartea lui Gheorghiu-Dej și venirea lui Ceaușescu, cât și datorită schimbărilor impuse de stat în interiorul cultului baptist. Schimbările interne sunt exemplificate prin demiterea lui Alexa Popovici, una din personalitățile de marcă ale baptiștilor din România, din funcția de director al Seminarului Teologic Baptist din București, precum și din cea de pastor. Anul 1965 marchează totodată și momentul în care Departamentul Cultelor trasează sarcină ,,Direcției Studii și Direcției Împuterniciților să examineze oportunitatea organizării de către cultele neoprotestante a unor conferințe pentru orientarea deservenților lor în problemele actuale care interesează aceste culte.” În urma examinării se decide ca aceste conferințe să se organizeze începând cu anul 1966. Anul 1965 este și cel în care Seminarul Teologic Baptist din București va primi seria 1965-1969 care va încheia o perioadă din istoria instituției, aceea a funcționării fără întrerupere de la intrarea României în sfera de influență sovietică petrecută la mijlocul anilor ’40. Facem referire aici la faptul că la încheierea studiilor de către seria intrată în anul 1965, Seminarului Teologic Baptist din București nu i se va mai permite înscrierea unor noi elevi în anul școlar 1969-1970, activitatea didactică fiind reluată după această întrerupere în anul școlar următor. Anul în 1965 reprezintă momentul unui nou congres al Cultului Creștin Baptist, dar și cel în care Richard Wurmbrand, pastor luteran, va părăsi România, ducând lumii libere adevărul despre persecuțiile religioase din România, fapt care va schimba ,,definitiv percepția Occidentului față de lumea comunistă.” (Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, p. 128)

Te-ar putea interesa

APARIȚII EDITORIALE (8) – MARIUS SILVEȘAN, BISERICILE CREȘTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERSECUȚIE, ACOMODARE ȘI REZISTENȚĂ (1948-1965)

CĂTĂLIN DUPU DESPRE CARTEA “BISERICILE CREȘTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERSECUȚIE, ACOMODARE ȘI REZISTENȚĂ (1948-1965)”

ACADEMICIAN DINU C. GIURESCU DESPRE LUCRAREA “BISERICILE CREȘTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERSECUȚIE, ACOMODARE ȘI REZISTENȚĂ (1948-1965)”

Decanul Facultății de Istorie, Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, despre lucrarea “Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)”

CUPRINSUL CĂRȚII “BISERICILE CREȘTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERSECUȚIE, ACOMODARE ȘI REZISTENȚĂ (1948-1965)”

LANSARE DE CARTE: ”BISERICILE CREȘTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERSECUȚIE, ACOMODARE ȘI REZISTENȚĂ (1948-1965)”

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România


Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).

Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.

Cum se scrie Istoria baptiştilor în România


În cadrul unui articol consistent, Alin Cristea readuce în atenția cititorilor aspecte interesante referitoare la istoriografia baptistă contemporană.  După cum menționează și autorul, articolul a apărut inițial în revista electronică Confesionala, Nr. 5 / 2007.

Sunt analizate trei cărți și trei autori:

1. Alexa Popovici – Istoria baptiștilor

2. Ioan Bunaciu – Istoria răspândirii credinței baptiste

3. Daniel Mitrofan – Pigmei și uriași

http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2011/11/23/cum-se-scrie-istoria-baptistilor-in-romania/

Între timp au mai apărut câteva cărți privitoare la istoria baptiștilor dintre care menționez:

Denisa Bodeanu – Neoprotestanții din Transilvania în timpul regimului comunist (conține un studiu introductiv de aprox 50 p și interviuri)

Denisa Bodeanu, Valentin Vasile – Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România 1985 (conține un studiu introductiv și documente privitoare la vizita evanghelistului american în România)

Ioan Bunaciu – Istoria Bisericilor Baptiste din România. Editura Universității Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.

Ioan Bunaciu – Umblând pe ape printre stânci (o carte memorialistică care s-a dorit un răspuns la cartea lui Daniel Mitrofan)

Ioan Bunaciu – Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România 1874-1989 (portretele a peste 100 de lucrători pe ogorul Evangheliei). Editura Făclia, Oradea, 2011.

Iosif Sărac – Istoria „Memoriului celor 50” – documente, relatări, amintiri, date biografice ale pastorilor semnatari ai „Memoriului” din 1973 adunate și păstrate de Iosif Sărac. Editura Ramira, Arad, 2010.

Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință a baptiștilor români de Emanuel S. Alboiu


Un articol de Emanuel S. Alboiu

http://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calvinismul-moderat-1913/

O critică și o analiză pertinentă a  mărturisirilor de credință baptiste și a evoluției gândirii teologice     baptiste este realizată de Eugen Matei pe blogul Chibzuieli.  Până să citesc articolul Calviniștii și statu’ drept ca să judece strâmb nu mi-am dat seama în ce măsură acest articol, publicat de  Emanuel Alboiu pe  monogerism.ro, distorsionează realitatea. Așadar voi păstra acest articol cu avertizarea publicată la început tocmai pentru ca cititorii să-și formeze un punct de vedere propriu.

Prima mărturisire de credință a baptiștilor români a fost redactată  și tipărită inițial în 1913 de Constantin Adorian, fiind republicată ulterior în 1923 (în revista Farul Mântuirii, nr. 5-6/1923 p.3-4 ) și în 1927. Modelul pentru Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) l-a reprezentatGlaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847), scrisă de Johann Gerhard Oncken și Julius Köbne. Originile mărturisirii de credință a baptiștilor germani pot fi urmărite în timp până în 1837, când, ca răspuns la o anchetă făcută de către autoritățile locale din Hamburg, biserica baptistă de aici, cea mai veche din Germania, a prezentat o mărturisire de credință cu puternice influențe calviniste. Textul mărturisirii din 1847 constituie o declarație comună de credință care, mai târziu, a devenit baza doctrinară a Uniunii Baptiste Germane (Bund der Baptistengemeinden).

Cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913? Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia? Iată părerea lui Alexa Popovici, exprimată în volumul al doilea al Istoriei baptiștilor din România (1919-1944) , în capitolul „Nuanţa predestinaționistă la baptiștii din Ardeal”: Moștenită încă de la primii predicatori, Mihai Cornea, Mihai Toth și alții, care au provenit de la calvini, trăsătura aceasta a rămas și la generația următoare de predicatori, nuanța de predestinaționism. Ei susțineau că cine este ales pentru mântuire va ajunge să fie un mântuit fiindcă împrejurările se vor împleti în așa ca omul să fie mântuit. Și invers, cine nu este ales pentru mântuire, chiar dacă se pocăiește, va cădea și va rămâne pierdut. Deși predicatorii ardeleni nu mergeau cu explicațiile până la analize și apologie, ci s- au limitat doar la enunțări, de la predicatorii care prin predici și discuții afirmau nuanța aceasta predestinaționistă, calvinistă, învățătura a ajuns cunoscută și afirmată de credincioși. Dar cum în acea vreme predomina evanghelismul și misionarismul, acel proces clar de afirmare a fidelității credincioșilor în aplicarea învățăturii nou-testamentale, și în puternica înfruntare cu alte confesiuni în lupta pentru afirmarea opiniilor baptiste, nuanța predestinaționistă a căzut din preocuparea predicatorilor, ea nu prezenta un prea mare interes în lucrare. Cu trecerea anilor, și mai ales prin venirea unor predicatori din America, contactul cu însemnați predicatori și profesori de teologie din Anglia și America, aceasta nuanță foarte subtilă de crez a început să dispară, fiindcă, dacă la început problema alegerii a constituit un capitol în mărturisirea de credință, ea n-a mai apărut în mărturisirile de credință de mai târziu. Predicatorii pregătiți în Seminar puneau accentul pe universalitatea harului și astfel, încet, cu timpul, nuanța calvinistă a dispărut, fiind înlocuită de sensul arminian al alegerii.

Reiese că, în perioada interbelică, doctrina alegerii necondiționate era predicată de cei mai mulți pastori și cunoscută de majoritatea credincioșilor baptiști. Interesant este că Alexa Popovici nu observă nicio legătură între această „nuanță predestinaționistă” – pe care o explică neadecvat, fără să-i prindă esența –  și avântul misionar ce caracteriza mișcarea baptistă înainte de al Doilea Război Mondial.

Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste din prima mărturisire de credință a baptiștilor români (1913) prin comparație cu Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847). Traducerea în limba engleză a acesteia din urmă a fost realizată de Russell Phillips, în august 2002. Pentru o prezentare mai extinsă a istoriei doctrinei despre mântuire la baptiștii din România se poate consulta eseul The History of Calvinism and Arminianism among Romanian Baptists, realizat de Nicolae Chiciudean.

Chiar și după o lectură sumară, se poate observa că Articolul 3 din Mărturisirea credinței, referitor la doctrina despre păcat, este preluat în întregime din mărturisirea germană de la 1847. Sunt foarte clar afirmate depravarea totală și inabilitatea moralăa omului căzut.

Articolul 4 (despre mântuire) este o prescurtare a aceluiași articol din mărturisirea de la 1847. Varianta românească pierde ideea că „singura cale de salvare a omului din păcat și de consecințele îngrozitoare ale acestuia este prin potolirea mâniei lui Dumnezeu și prin deplina satisfacere a dreptății Sale sfinte”. De asemenea, se trece peste afirmația că „din veșnicie, Dumnezeu L-a desemnat pe singurul Lui Fiu, Isus Hristos, să fie jertfa de ispășire”.

Nici afirmațiile referitoare la persoana lui Hristos nu se regăsesc în varianta românească: „într-o unire dintre divinitatea Lui veșnică și natura umană, un suflet adevărat uman și un corp omenesc, care au fost, însă, și rămân în totalitate pure și fără de pată, astfel că nu a existat niciun păcat în inima lui Isus, nici în viața Lui exterioară.”

Din al doilea paragraf al articolului a rămas în varianta românească doar prima frază. Nu a fost tradus enunțul: „și că, prin aceeași [jertfă] avem iertarea de toate păcatele și nelegiuirile, justificarea, neprihănirea veșnică, răscumpărarea de la moarte, [de sub stăpânirea] diavolului și de iad, dar și viața veșnică; [tot prin ea] am primit și puterea de a urî păcatul, de a-l da la moarte, precum și voința și [puterea] de a face binele”.

Articolul 5, care vorbește despre alegerea necondiționată, este trunchiat, fiind păstrată doar prima frază. Se introduce însă un alt paragraf despre responsabilitatea omului, inexistent în mărturisirea germană.

Iată o traducere posibilă a întregului articol din original: Noi credem că, din eternitate, a fost plăcerea liberă a lui Dumnezeu, necălăuzită de ceva din afara Ființei Sale, intenția Sa determinată de a răscumpăra păcătoși. În acest scop, încă înainte de întemeierea lumii, din iubirea Sa necondiționată și milostivă, a fost hotărât în cadrul Dumnezeirii ca Iehova, Cel Uns, prin întruparea și prin moartea Sa, să fie Mântuitorul (Răscumpărătorul), astfel încât, din rasa umană pierdută în decursul timpului, răscumpărarea să fie aplicată celor care au fost aleși de Tatăl, ale căror nume sunt scrise în cer, celor care s-au dat pe ei înșiși în mâinile Mântuitorului ca popor al Său, ca oi ale turmei Sale, celor pentru care El și-a dat viața, aceștia fiind moștenirea Sa, rodul suferințelor și al morții Sale, mireasa Lui. Viața veșnică în Hristos a fost asigurată pentru aceștia și, în același timp, au fost asigurate toate mijloacele prin care ei să fie aduși la credința în Hristos, la sfințenie și, în cele din urmă, la fericirea veșnică. Acest decret al lui Dumnezeu este de neschimbat și din veșnicie imuabil, astfel că cei pe care îi privește, cei aleși, nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos, ci ei sunt păstrați, prin puterea lui Dumnezeu, în credință și în dragoste pentru Hristos, până când devin co-moștenitori ai slavei Sale”.

Articolul 6 din mărturisirea germană, despre mijloacele harului, a fost eliminat în întregime în varianta românească din 1913. Însă, la articolul 7 din traducere, a fost introdusă fraza: „Deosebite mijloace rânduite de Dumnezeu pentru înaintare în sfințire sunt: cuvântul lui Dumnezeu (Sft. Scriptură), rugăciunea și împărtășirea credincioșilor unii cu alții.”

Iată o traducere a articolului 6 din Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847): „Noi credem că Dumnezeu a rânduit mijloacele harului, prin care El îi atrage pe păcătoși la Sine și le aplică mântuirea pe care Hristos a obținut-o. În acest sens, Dumnezeu are o ordine bine stabilită, care nu poate fi modificată de noi fără abateri de la voința divină. În primul rând, a) Cuvântul lui Dumnezeu este folosit. Cei convertiți prin [auzirea] Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt apoi adăugați la Biserica lui Hristos prin b) Botez și, în același timp, ca membrii ai acestei biserici sărbătoresc c) Cina Domnului proclamând moartea lui Hristos și [intrând în] comuniunea cea mai intimă cu El. Comuniunea sfinților își găsește, de asemenea, cea mai înaltă expresie a sa în Cina Domnului. Cu toate acestea, Rugăciunea este sufletul tuturor mijloacelor harului și a stării de har, în general. Acesta începe încă din primul moment al vieții noi și nu încetează niciodată”.

Articolul 6 din mărturisirea de la 1913, despre nașterea din nou, reia articolul 7 din varianta germană (1847), însă exclude ultima frază, care face referire la regenerarea monergistă: „Această transformare minunată în inima și conștiința păcătosului este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt, care, în acord cu voia plină de har a lui Dumnezeu, însoțește Cuvântul cu toată lucrarea Sa atotputernică și eficientă, realizând astfel regenerarea păcătosului carnal, deschizându-i inima, luminându-i sufletul și producând credință vie în Hristos.”

Articolul 7, despre sfințire, din mărturisirea baptiștilor români este o variantă mai scurtă a articolului 11 din mărturisirea germană. Iată o traducere integrală a articolului original: „Noi credem că, fără sfințire (sfințenie), nimeni nu va vedea pe Domnul. Sfințirea este o consecință a justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credința în Hristos și este indisolubil legată de aceasta. Ea constă în faptul că – după ce stăpânirea păcatului asupra inimii regenerate a fost eliminată – acum, prin influența constantă a Duhului Sfânt, cei credincioși depun toate eforturile pentru a da la moarte păcatul care încă se agață de ei, pentru a împlini legea Dumnezeului lor și pentru a oferi sufletul și trupul lor ca o jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, prin care El este slăvit. În același timp, aceste eforturi pot fi, totuși, depășite de unele slăbiciuni și de păcat, pe care ei nu îl scuză, ci mai degrabă îl regretă profund, deoarece acesta îl ofensează pe Dumnezeul lor milostiv și tulbură pacea lor cu El. În acest caz, ei nu vor găsi o odihnă până când nu au obținut iarăși iertare, pe viitor trăind mult mai atent.

O dragoste sfântă și filială (specifică unui fiu) pentru Dumnezeu și poruncile Lui este cel mai important aspect al sfințirii; această dragoste, care este produsă, menținută și hrănită în inimă de Duhul Sfânt, îl face pe cel credincios să fie treptat în asemănare cu Dumnezeu. Noi considerăm că sfințirea trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți; chiar și în cazul celei mai sfinte vieți avem încă nevoie de harul iertător al lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”


În concluzie, se poate spune că Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) are accente calviniste moderate. Sunt susținute clar și răspicat depravarea totală, alegerea necondiționată, regenerarea monergistă. Doctrina perseverenței sfinților în har poate fi dedusă din folosirea unor expresii ca „în sfârșit ne va introduce în împărăția Lui cea vecinică” sau „a-i rândui la viața vecinică și fericită”. Răscumpărarea particulară nu este nici negată, nici afirmată.

Profesorul baptist Alexa Popovici student la Institutul Teologic Ortodox


Despre Alexa Popovici, una din personalitățile marcante ale baptiștilor români, se știu multe lucruri.  Unele dintre ele au fost prezentate chiar de dânsul în cartea Istoria baptiștilor din România. Alexa Popovici a fost redactor al Revistei Cultului baptist, ”Farul Creștin”, care apărea la Arad în perioada 1940-1941 (suspendată de către regimul antonescian) și 1944-1948, când revista își încetează apariția si va fi reluată după decembrie 1989.  A fost profesor la Seminarul Teologic Baptist  între anii 1946-1965 și  director al acestuia până în anul 1965, când este demis din funcția de profesor și director de către comitetul Uniunii Baptiste sub motivația că ar fi trimis o circulară unor pastori fără a înștiința Uniunea și Departamentul Cultelor, încălcând astfel prevederile articolului 25 din Legea Cultelor promulgată în anul 1948. După demiterea din funcția de profesor și director al Seminarului Teologic Baptist din București a fost angajat ca arhivar în cadrul Uniunii Baptiste. Interesant în acest proces este faptul că Nicolae Covaci, colegul său de slujire dar și de studii la Institutul Teologic Ortodox în perioada 1951-1952 nu s-a opus măsurii de desfacere a contractului de muncă în primăvara anului 1965.  Activitatea pastorală și-a început-o în anul 1940 când a fost ordinat ca pastor la Arad, slujind comunitatea baptistă din România până la plecare sa în Statele Unite ale Americii la sfârșitul anilor 60.

Ceea ce se știe mai puțin despre Alexa Popovici este faptul că el a urmat atât cursurile Seminarului Teologic Baptist (1933-1937) ,cât și pe cele ale Institutului Teologic Ortodox din București (1951-1955).

Documentul menționează faptul că Alexa Popovici, în calitatea sa de student al Institutului Teologic Ortodox din București, a promovat cu succes toate examenele, însă nu i s-a permis să susțină examenul final de licențiere în teologie ortodoxă deoarece, conform regulamentului Institutului, se puteau prezenta la acest examen doar candidații aparținând cultului ortodox. Despre Nicolae Covaci care a absolvit în același timp cu Alexa Popovici anul I la instituția menționată nu am deocamdată date. În cazul in care voi găsi informații privind situația sa de student la teologie ortodoxă voi reveni cu detalii.

Următorul document este un extras din registrul matricol al Institutului Teologic Ortodox care prezintă situația școlară a studentului Popovici S. Alexandru pe parcursul celor patru ani de studii.  Conform foii matricole, cea mai mică medie generală în cadrul anilor de studii a fost 8.18, fiind înregistrată la sfârșitul anului II de studii, iar cea mai mare 9.30 la finalul anului IV. Mediile generale aferente celor patru ani de studii teologice,  precum și media generală  8.58, dovedesc faptul că Alexa Popovici s-a aflat printre cei mai buni studenți ai Institutului Teologic Ortodox din București

Doi pastori baptişti studiază la ortodocşi în 1951-1952!


Ce citesc astăzi în revista Biserica Ortodoxă Română, anul 70, nr. 9–10, 1952, p. 570–571?

„În anul şcolar 1951–1952 au urmat cursurile Institutelor noastre Teologice şi doi pastori baptişti: Alexa Popovici şi N. Covaci. La sfârşitul anului şcolar, cei doi studenţi baptişti au adresat Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Justinian următoarea scrisoare de mulţumire:

Înalt Prea Sfinţite,

La finele unui an de studii, petrecut în Institutele Teologice Ortodoxe de grad Universitar, subsemnaţii pastori baptişti Alexa Popovici și Nicolae Covaci, vă aducem călduroasele noastre mulţumiri pentru bunăvoinţa şi sprijinul ce ni l-ați acordat, aprobând ca să studiem teologia ortodoxă.

Acest an de studii a fost creator de noi făgaşe şi prefaţează o nouă conduită în raporturile dintre Culte. Credem că acest fapt e o dovadă grăitoare că toţi credincioşii Domnului nostru Iisus Hristos, fără deosebire de confesiunea căreia îi aparţin, pot trăi laolaltă în pace şi să se iubească aşa cum a dorit şi cerut Mântuitorul.

Sperăm că Dumnezeu ne va ajuta să putem continua studiile în Institutele Teologice Ortodoxe, atât spre folosul nostru şi al cultului Creştin-Baptist căruia aparţinem, cât şi spre consolidarea raporturilor de armonie ce există astăzi între Cultele religioase din ţara noastră.

Vaisamar

Emanuel, alias Vaisamar, ne prezintă pe blogul său un crâmpei din ceea ce a însemnat istoria evanghelică  românească pe parcursul perioadei comuniste prin publicarea unei scrisori de mulțumire adresată de către doi pastori baptiști ,Alexa Popovici respectiv Nicolae Covaci, patriarhului Justinian Marina. Așa cum am menționat şi în comentariul de pe blogul lui Emanuel, fenomenul efectuării studiilor în cadrul Institutului Teologic Ortodox este unul interesant, însă nu mă pot pronunța asupra lui pentru ca nu l-am studiat.  Am să mă refer la cazurile unor lideri baptiști care au studiat la Institutul Teologic Protestant din Cluj deoarece acesta, alături de Institutul Teologic Ortodox, erau recunoscute ca și instituții de învățământ superior spre deosebire de Seminarul Teologic Baptist din București care era  acreditat ca și instituție de învățământ mediu. În acest articol îi voi menționa pe pastorii și profesorii universitari Ioan Bunaciu, director al Seminarului Teologic Baptist din București între anii 1970-1988, și Vasile Talpoș, succesorul său în funcția de director al Seminarului și actualul rector al Institutului Teologic Baptist din București. Ambii au urmat Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj în perioada comunistă, însă la intervale diferite unul față de celălalt.  Revenind la Alexa Popovici, aș dori să menționez faptul că el și Ioan Bunaciu au urmat instituții de învățământ superior aparținând cultului ortodox -Institutul Teologic Ortodox din București- respectiv evanghelic, -Institutul Teologic Protestant din Cluj- în aceeași perioadă, respectiv 1951-1956.  Despre perioada studiilor pastorului Ioan Bunaciu am scris în cadrul articolului  Ioan Bunaciu. Umblând pe ape printre stânci (II). În ceea ce-l privește pe  Alexa Popovici voi reveni cu amănunte într-un post viitor, prezentând și situația sa școlară pe parcursul celor 4 ani de la Institutul Teologic Ortodox din București, precum și motivele pentru care nu a obținut licența în teologie ortodoxă. Un alt aspect despre care vreau să vorbesc aici plecând de la comentariile  articolului despre Alexa Popovici și Nicolae Covaci de pe blogul Vaismar este cel al relațiilor dintre baptiști și ortodocși în perioada comunistă, relații pe care personal le consider destul de complexe, suportând mai multe interpretări. Una dintre acestea se referă la faptul că statul s-a folosit de cultele neoprotestante pentru a face presiune asupra Bisericii Ortodoxe. Un argument în favoarea acestei teze este și numărul relativ redus al membrilor  cultelor neoprotestante la momentul recunoașterii oficiale a acestora de către statul român, respectiv 1948. O altă interpretare este aceea reliefată în comentariile de pe blogul lui Vaisamar, precum și de către Ioan Bunaciu. Ambele părți vorbesc de o cooperare între culte și, chiar mai mult decât atât,  de o ”înfrățire” dacă ar fi să dăm crezare propagandei oficiale. Personal, consider că realitatea a fost una complexă și că adevărul este undeva la mijloc. Astfel, deși intențiile statului au fost acelea de a realiza un echilibru și în viața religioasă, baptiștii, alături de ceilalți neoprotestanți,,  și-au consolidat treptat poziția însă nu au reprezentat niciodată acel grup de presiune care să pună realmente probleme Bisericii Ortodoxe și nici nu cred că acesta era obiectivul pe care evanghelicii îl urmăreau în activitatea lor. Pe de altă parte,  BOR nu a încetat să-i ”monitorizeze” pe baptiști și pe ceilalți neoprotestanți, pe care îi denumea în documentele interne cu termenul de sectanți, și să le creeze probleme. Au fost destule cazuri, iar unele dintre ele sunt prezentate și în documentele Departamentului Cultelor, când preoții ortodocşi i-au denunțat pe pastorii baptiști la Departamentul Cultelor pentru acțiuni pe care ei le numeau ,,propagandă religioasă”.  În fapt era  o problemă de eficiență și de exemplu personal care îi atrăgea pe oameni către neoprotestanți. Cert este că datorită ”vegherii Partidului Stat” nu s-au mai înregistrat în relația dintre ortodocşi și neoprotestanți ”excesele” din perioada interbelică. La nivelul conducerilor cultelor a existat o anumită înțelegere și un spirit de ecumenism care a fost benefic atât pentru enoriașii ortodocși, cât și pentru cei neoprotestanți.

%d blogeri au apreciat asta: