Arhive etichetă: Evenimentul Zilei

Evenimentul Zilei.ro: ADEVĂRUL ISTORIC despre ZIUA FEMEII: 8 martie sărbătorește o BAIE de SÂNGE și o MINCIUNĂ mondială


Povestea Zilei Internaționale a Femeii începe cam așa: în anul 1911, o activistă socialistă din Germania, Clara Zetkin, a organizat pentru prima oară ceea ce urma să se numească Ziua Internațională a Femeii, ca un simbol al luptei pentru drepturile femeilor care munceau. În 1917, Lenin a proclamat oficial ziua de 8 martie ca fiind Ziua Femeii în Uniunea Sovietică, iar de atunci tot mai multe țări au împrumutat această sărbătoare.

http://www.evz.ro/care-este-de-fapt-povestea-zilei-de-8-martie.html

Vezi povestea detaliată a nașterii acestei zile a femeilor în cadrul articolului

ADEVĂRUL ISTORIC despre ZIUA FEMEII: 8 martie sărbătorește o BAIE de SÂNGE și o MINCIUNĂ mondială

http://www.evz.ro/ziua-anti-femeii-gingasul-8-martie-este-manjit-cu-sange

Evenimentul Zilei – TATĂL NOSTRU, cea mai importantă rugăciune creştină, a fost interzisă în cinematografele din Marea Britanie


Un aspect de corectitudine politică/religioasă este evidențiat de ziarul Evenimentul Zilei. Știrea face referire la faptul că „principalele cinematografe britanice au refuzat să difuzeze un spot publicitar al Bisericii Anglicane dedicat rugăciunii „Tatăl nostru”, de teamă să nu ofenseze o parte a publicului” după cum a afirmat duminică Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby”. (…)

„Spotul publicitar, cu durata de un minut, în care mai multe persoane, printre care și Arhepiscopul de Canterbury, recită „Tatăl nostru”, ar fi trebuit să fie difuzat începând din 18 decembrie, înainte de noul film din seria „Star Wars”, „The Force Awakens”.

http://www.evz.ro/

Interesantă este poziția lui Richard Dawkins, conform informației preluate de mine prin intermediul lui Ruben Ologeanu, Dawkins a afirmat că „dacă cineva este ofensat de un lucru atât de obișnuit cum e rugăciunea, atunci chiar merită să fie ofensat”.

Clipul poate fi vizionat mai jos

*

David Kim, coreeanul care EVANGHELIZEAZĂ STUDENȚII din Regie


Ziarul Evenimentul Zilei prezintă prin intermediul acestui articol o parte din activitatea pastorului David Kim și a Bisericii Baptiste Agape din București.

„Biserica Baptista Agape este membra a Comunității Baptiste București si este autorizata să funcționeze de către Uniunea Baptista din Romania. În prezent biserica misionează în complexul studențesc Regie și în Complexul de la Agronomie. Precizam ca in articolul prezentat de jurnaliști este vorba despre Biserica Creștină Baptista Agape si nu de Biserica Baptista Maranata cum este numita în articolul citat.”

http://revistacrestinulazi.ro/2013/01/despre-baptisti-in-presa-centrala/

Studenții care învață în București sunt atrași la baptism de un pastor coreean și de soția lui. Biserica a fost înființată în campusul Politehnicii imediat după Revoluție și are în jur de 30 de membri „stabili”.

În fiecare seară de joi, în loc să meargă în baruri, vreo 30 de tineri preocupați de tainele Bibliei se întâlnesc să se roage și David Kim cu sotia Rebeca si cei doi copii (evz.ro) să-și vadă „frații” și „surorile”. Foști atei sau oameni care au avut nevoie de ajutor în momente de răscruce, spun simplu că asta îi ajută vadă „calea” și să ducă o viață împlinită. Biserica lor este într-o casă modestă, în capătul unei străduțe nemarcate din complexul studențesc Regie, într-o zonă împânzită de restaurante.

Pe plăcuța de la intrare scrie într-o limbă asiatică greu de descifrat: „misiuni studențești internaționale”, iar în loc de icoane, pe pereți stau panouri cu versete și poze din facultăți. Videoproiectorul ține loc de altar, iar de la orgă răsună muzică bisericească. Două tinere fac ultimele aranjamente pentru slujbă: una din ele este inginer, cealaltă- doctorand la Politehnică. Poate și datorită zonei în care este situată Bierica Maranata, majoritatea enoriașilor sunt fie absolvenți, fie studenți la Universitatea Politehnica, mai rar câte un student la Medicină sau Limbi Străine.

„Am venit să-i conving că Dumnezeu nu există”

Simona, 29 de ani, a absolvit Facultatea de Energetică de la UPB și spune că viața ei s-a schimbat acum nouă ani, când la ușa căminului din Regie în care locuia în care locuia a bătut Rebeca, o coreeancă ce a întrebat-o dacă vrea să studieze Biblia. A zis „da”, deși era sceptică și „răzvrătită”. Colegele au râs de ea și chiar au certat-o că nu i-a fost frică „să se încurce cu niște sectanți”. „Am început să-mi pun și eu mai serios problema și am realizat că eu chiar m-am dus cu toată inima acolo”, își amintește Simona, care „s-a botezat” acum trei ani. Asta înseamnă s-a convertit oficial la baptism.

„Mama chiar s-a speriat un pic, dar până la urmă părinții, care sunt ortodocși, au acceptat. Asta mă ajută pe mine să trăiesc o viață mai bună”. Fiecare are câte un rol în Maranata, iar Simona este contabila. „Și aici, ca în orice biserică baptistă, se practică zeciuiala. A zecea parte din salariu se donează Bisericii, așa că trebuie ținută evidența banilor. Cotizația nu e însă obligatorie, dă cine își permite”, ține să precizeze Simona.

Dan Batalu a intrat în Maranata acum 20 de ani și este unul dintre cei mai vechi membri. Era în curtea Politehnicii, în drum spre orele de Aikido, când un coreean l-a întrebat dacă e interesat de studiu biblic. „Eram ateu, dar deschis la cunoaștere. Am acceptat mai mult din dorința de a-l convinge că Dumnezeu nu există, dar până la urmă se vede cine pe cine a convins”, zâmbește inginerul. „M-am convins de frumusețea și logica creației, am fost mișcat de cunoașterea lui Dumnezeu. Colegii mei au fost mirați de schimbare și a intervenit până la urmă o ruptură între noi”.

A continuat să vină la slujbe după serviciu și, ca un făcut, tot aici a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție. E fericit când citește versete de pe tabletă în fața celor care îi sunt ca o a doua familie. La o slujbă obișnuită, enoriașii fac karaoke după colinde sau alte cântece bisericești și țin cuvântări de mulțumire. După predica pastorului, fiecare își binecuvântează colegul de bancă, iar la final se mănâncă mere, după modelul „pâinii sfințite” de la ortodocși.

Românii i-au furat sacul de orez în gară

Cel care i-a atras în „purgatoriu” este David Kim, pastorul coreean venit acum 22 de ani în România. Era imediat după Revoluție, când românii erau fascinați de Dumnezeul interzis în comunism. „Lumea era deschisă, curioasă. Astăzi, 80% dintre studenții pe care îi abordez prin cămine îmi spun că nu au timp, sunt indiferenți sau chiar mă acuză că sunt sectant. Restul de 20% par interesați, dar din ei, doar 1% chiar vin la biserică”, spune pastorul de 49 de ani într-o română puțin stâlcită. Intenționează să extindă programul și la Universitatea de Agronomie.

David s-a născut în Coreea de Sud într-o familie săracă. Mergea la biserică din copilărie, dar nu L-a cunoscut niciodată pe Isus „ca pe Mântuitorul care s-a jertfit pentru păcatele mele”. „De aceea, am rătăcit și am umblat după pofta cărnii și a ochilor mult timp. Dar în timpul facultății, prin studiul Bibliei m-am pocăit și m-am născut iar. După câțiva ani, am primit chemare ca împreună cu soția mea Rebeca să venim în România ca misionari printre studenții români”.

Inițial voia să ajungă în Ungaria, dar problemele cu viza l-au îndreptat până la urmă spre țara noastră, pe care a ajuns să o cunoască și s-o iubească ca pe cea natală. Și asta în ciuda faptului că i-a cunoscut partea mai puțin frumoasă încă din primii ani ai șederii. „Nu am găsit orez în România și am fost în Ungaria să luăm 200 de kg. Iar în gară, pe peron, ne-a fost furat un sac. Cine știe ce or fi crezut oamenii că se află acolo”, se amuză David.

Credința care pune accentul pe botezul adulților

America a fost leagănul baptismului, iar de acolo credința s-a răspândit în toată lumea. Prima biserică baptistă a fost înființată de Roger Williams, în orașul Providence, statul Rhode Island, în 1639. Coreea de Sud, fiind sub influența SUA, a deschis larg porțile pentru misionarii creștini, iar până în 1950 se înființaseră deja 15 biserici.

În România, baptismul a pătruns în secolul al 19-lea, prin sfera de influență germană și ungară. În Vechiul Regat, cultul religios a început să fie promovat, spre sfârșitul secolului, de un dulgher german sosit din Germania. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulților, ce trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinței în Isus. În 2002, erau mai mult de 100 milioane de baptiști pe întreg globul și mai mult de 33 de milioane în America de Nord.

Articol preluat din EVZ.ro

Te-ar putea interesa și:

ÎNCEPUTURILE BAPTISMULUI MODERN ÎN ROMÂNIA (I)

ÎNCEPUTURILE BAPTISMULUI MODERN ÎN ROMÂNIA (II)

ÎNCEPUTURILE BAPTISMULUI MODERN ÎN ROMANIA (III). CONSTANTIN ADORIAN – EVANGHELIA TRECE LA ROMÂNI

Comunismul de peste Prut: o biserică, muzeu al ateismului


„Dosar nr.114. Clădirea – Capela «Sf. Teodor Tiron» trece de la balanţa Comitetului executiv la balanţa Ministerului Culturii, pentru a fi transformată în muzeu al ateismului – 26 august 1980”.

După voinţa mai-marilor vremii, pe pereţii fostului lăcaş din centrul Chişinăului aveau să fie expuse materiale de propagandă care să le scoată cu totul din cap basarabenilor ideea de Dumnezeu. Li se spunea, de exemplu, că la sfinţirea agheasmei se foloseşte aur, că religia e opiumul popoarelor, că preoţii duc vieţi desfrânate. „Predici” obişnuite pentru acea vreme, însă cu o valoare care se dorea sporită de cadrul în care erau aşezate.


„Erau standuri cu materiale băgate în pereţi cu metale zdravene, de parcă aşteptau să treacă tancurile prin biserică”, îşi amin­teşte părintele Ioan Ciuntu, actualul paroh al Catedralei „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişi­nău.

La 26 august 1980, când dosarul numărul 114 primea semnături şi ştampile, comunismul încă visa la veşnicie. Bisericile ocolite de buldozerele sovietice serveau, cel mult, ca dovezi ale unei epoci de piatră a omenirii, ale unor obiceiuri care trebuiau repede stârpite.

Un „ajutor” pentru atei

Tot într-un august, în 1991, Republica Moldova devenea stat independent, iar Uniunea Sovietică se pregătea să dispară. În perioada următoare, printr-un ordin al Ministerului Culturii, clădirea era trecută din custodia Muzeului Naţional de Istorie în cea a parohiei „Sfânta Teodora de la Sihla”.

„A fost nevoie să mai treacă timp până când i-am văzut urniţi pe comuniştii atei, cu tot cu arhivă, din biserică şi până când am putut oficia Sfintele Slujbe. Pentru a grăbi plecarea lor, noi, slujitorii şi creştinii, ne-am oferit chiar să-i «ajutăm» să-şi strângă cât mai curând «averea», căci de la 1980 încoace rău se împrăştiase satana prin biserică!”, scria părintele Ioan Ciuntu în cartea sa, „O corabie a mântuirii”. Azi, părintele Ciuntu îi cunună aici pe o parte dintre cei care, copii fiind, au ajutat la reconstrucţia bisericii. Se pregătește acum să le creştineze urmaşii.

Citiţi mai mult pe http://www.evz.ro/

Articol semnalat de către Vasilică Croitor

Asociatia Politistilor Crestini propovaduieste Biblia în penitenciare


Membrii Asociaţiei Poliţiştilor Creştini propovăduiesc Biblia în penitenciare. Contactul cu infractorii se lasă cu replici acide şi ședințe de rugăciune.

E un aer închis în încăperea unde se desfășoară activități de „hobby” la Penitenciarul de Maximă Siguranță Rahova. E cald și plin de decorațiuni făcute de pușcăriași cu mâna lor, de tabloașe cu maxime semnate Dumitru Cercel.

Deținutul Cercel a scris: „Orice existență privată de libertate este un fel de moarte”. Sau „Cultivarea minții ar trebui să fie ultimul scop al existenței umane”.

Cei patru misionari baptiști care aranjează Biblii pe masă nu contrazic nimic din ce scrie pe pereți. Sunt aici cu un scop: e una dintre întâlnirile organizate, o dată la două săptămâni, la Rahova, în timpul cărora le vorbesc infractorilor despre salvarea prin credință.

Printre ei își fac loc adesea și câte unul-doi polițiști, membri ai Asociației Polițiștilor Creștini din România – organizație în care au intrat vreo 500 de lucrători de la Interne care „s-au întors la Dumnezeu”, după cum se descriu.

Polițiștii vin să vorbească despre credință. Dar sunt întâmpinați mai degrabă cu destule întrebări despre cum se împacă mila creștinească cu arestarea celor „căzuți în păcat”.

Fratele comisar

Întâlnirea începe timid. Cu „Tatăl noastru”, rostit răspicat de „consilierul spiritual” Costache Tomiță și îngânat de cei 13 deținuți care au ales să participe la întâlnire. Apoi, de la masa misionarilor se ridică un oaspete ceva mai deosebit. „Fratele slujitor” Costel Ivașcu iese în față și rostește o frază care întunecă chipurile câtorva dintre pușcăriași: „Mă numesc Costel Ivașcu și lucrez la Poliția Capitalei…”.

Cu câteva minute în urmă, când, s-a apropiat de ușa ferecată a Secției a III-a unde urma să țină o cuvântare, comisarul Ivașcu a devenit ușor neliniștit. „Am puțină claustrofobie…”, a recunoscut. A ținut totuși ca astăzi să se prezinte în fața unor infractori, aflați după gratii ca să explice „două idei”. „Cuvântul Domnului, Biblia, și dragostea Lui Dumnezeu”. Nu statistici legate de infracționalitate sau vreun discurs despre aplicarea legii. Pentru asta a pregătit câteva anecdote, pilde și citate din Biblie.  Deși e clar. Va fi un „public” ușor dificil la întâlnirea de azi.

O predică și o întrebare

Comisarul sparge gheața cu o povestioară cu un pastor care le-ar fi spus, cândva, unor deținuți: „Ce bine-mi pare că sunteți așa de mulți aici!”. E o glumă. Dar nimeni nu e dispus încă să râdă. Tăcerea continuă să apese din colțul deținuților.

Polițistul Ivașcu explică de ce iubește Biblia. O iubește atât de mult, încât a adus și dovezi în sensul ăsta. Jurnalele sale, cu gânduri despre „Cartea Sfântă”, pe care le împărtășește cu cei 13 condamnați, care stau cu brațele tatuate sprijinte de masă, privindu-l fix. Comisarul  citește o odă dedicată Bibliei,creație proprie, dintr-un caiet cu o copertă cu Harry Potter. Mai e „înarmat” și cu fragmente din jurnal despre cum „a intrat dragostea Lui Dumnezeu” în inima lui, acum 18 ani, când și-a întors viața la 180 de grade. Are și câteva extrase din Biblie bine ticluite, are tot ce-i trebuie. De alături, însă, unii deținuți mustăcesc, mai zâmbesc.

Au trecut câteva minute bune de când polițistul le vorbește. Se tot întorc priviri printre pușcăriași, e o ușoară nerăbdare. „Ce vreau să spun e să citiți Biblia. Și poate peste ani vă veți aminti că a venit aici un polițist care v-a vorbit despre Dumnezeu, nu despre infracționalitate”, spune, ca o concluzie, la un moment dat, comisarul.

Și, cam pe atunci când exemplifică „puterea dragostei Lui Dumnezeu” cu gestul unui pastor sud-coreean care i-a adoptat pe cei care i-au ucis fiii, sare, inevitabil, întrebarea dinspre pușcăriași: „Aș putea să vă pun și eu ceva, vă rog frumos? Sunteți mesagerul Lui Dumnezeu, da? Dar fiind polițist, cum puteți să arestați? Nu vă doare inima?”.

În încăperea strâmtă începe să se contureze un dialog greu de găsit în altă parte. 

Despre metode

„Referitor la întrebarea dumneavoastră…”, începe comisarul explicația. „Poliția nu face arestări, cum spui dumneata”. În jur, se păstează calmul. „Eu am lucrat foarte mult timp la Ordine publică. Interveneam la anumite probleme, la scandal. Da, am legat oameni cu cătușe. Dar în Biblie spune că cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește Lui Dumnezeu. Nu legam pentru o faptă bună. Că eu nu arestam pe cei care fluierau pe stradă”.

De la masa condamnaților, bărbații încep să prindă curaj și unul intervine. „Dacă îmi permiteți: în cazul în care aveți o anchetă de desfășurat și trebuie să depistați o anumită infracțiune, la ce metode recurgeți?”, întreabă bărbatul. „Recurg și la morală, la Biblie, dar și la altele. Le îmbin”, răspunde comisarul. „Lăsați morala la o parte. Folosiți și… violența. Bine, persoanele de față se exclud”, pune problema condamnatul, pe un ton politicos.

„Există destul de multe metode…”, apucă să zică polițistul când cineva completează : „Metode violente”. „Eu nu cred asta”, vine replica lui Ivașcu. „Dar eu am venit pentru chestiunea morală. Dumnezeu te va lumina și vei ști despre ce e vorba”, pune punctul pe „i” polițistul. Apoi continuă să povestească cum Dumnezeu l-a întors pe calea cea bună, după ce a fost „un om al păcatului”.

„Ați avut noroc”

Comisarul mărturisește. Umbla în „anturaje dubioase” cât era milițian în comunism. „Am lucrat pe Lipscani, Covaci, unde erau șmenari de șmenari, în anii 80. Dacă nu erai șmecher te făceau la orice oră. Dar m-a ajutat Dumnezeu să nu fiu bătut, înjunghiat…”, vrea să arate polițistul calea cea dreaptă. De la masa condamnaților se aude: „Ați avut noroc!”. „A mai venit cineva care predica și mi-a spus că Dumnezeu are un plan cu mine, că de aia mă ține aici. Păi, dacă are un plan să mă țină aici vreo 20 de ani… Ce mai fac eu la 40-50 de ani?”, spune deținutul, stârnind zâmbete. „N-aveți dreptate”, intervie polițistul creștin. „Cu toți are Dumnezeu un plan!”. Spiritele se așează totuși treptat, explicațiile rămân încă în aer și comisarul încheie discursul. 

Final de slujbă

Întâlnirea se apropie de final. Au loc și două cântări, cu versuri religioase care pe cei mai tineri îi fac să zâmbească. „Nu suntem cântăreți…”, vine o scuză din partea comisarului Ivașcu.

Mai sunt totuși câteva lucruri de făcut. Fratele Ghiță, un alt misionar, de exemplu, ține să sublinieze, cu glas aprins, cât de mult trebuie să-L iubești pe Dumnezeu. Apoi consilierul Tomiță trebuie să răspundă la întrebarea: „Cum ne pocăim?”. E simplu, lasă să se înțeleagă predicatorul. Oricare dintre deținuți poate ieși în față, poate să îngenuncheze și să-L accepte pe Iisus. Azi ascultătorii preferă totuși să sară peste partea asta, deși unul dintre condamnați pare a fi convins.

Omul spune că L-a auzit la un moment dat pe Dumnezeu vorbindu-i în vis. Că i-ar fi zis să nu mai scrie prostii într-un caiet, mai bine să copieze ce scrie în Biblie, cuvânt cu cuvânt.

„Dumnezeu să vă binecuvinteze”, are consilierul spiritual Tomiță ultimul cuvânt. O  rugăciune care îndeamnă la pocăință pecetluiește totul. Se scot, dintr-o plasă, câteva copii din „Noul Testament” ce încep să circule, rapid, prin toată încăperea. Apoi vizitatorii pleacă.

Peste câteva minute, în urma lor, printre obiectele fabricate la orele de „hobby” de condamnați – o casă mică din lemn, niște coșulețe sau un om de zăpadă din hârtie – un deținut deschide un geam și aprinde o țigară.

LA SECŢIE, CU BIBLIA 

Cum s-a pocăit un polițist amator de materialism dialectic

„A fost o întâlnire frumoasă, în care deținuții au fost ascultători”, e de părere, după întâlnirea din penitenciar, Costel Ivașcu. Evident, au avut oamenii „niște întrebări”. „Dar eu zic a fost o întâlnire binecuvântată”, insistă comisarul pocăit.

De fapt, dacă e să se gândească bine, cam așa e de fiecare dată când pe la penitenciar află pușcăriașii că sunt și polițiști printre misionari. Se naște mai mereu ceva între „un fel de respect” și o oarecare ură. „Unii în adâncul sufletului se gândesc: «Ooo, cred că am fost arestat de un comisar și-l urăsc pe ăsta», așa, între ghilimele. Dar întotdeauna încerc să le arăt că și eu am fost nu deținut, dar am călcat grav în păcat și Dumnezeu m-a reabilitat”, zice Ivașcu. Ca să exemplifice plastic, găsește o comparație cu lepidopterele: „Eram o omidă, dar Dumnezeu m-a făcut fluture”. Comisarului Ivașcu pare că-i plac mult expresiile astea. Spune că așa a fost el mereu, „o fire meditativă”.

„La oraș am început să trăiesc altfel”

Copil de la țară, „înnebunit să vadă Calea Lactee”, primul din cinci frați, polițistului creștin Ivașcu i-a luat ceva timp până „să se întoarcă la credință”. A fost „un visător” – „Am scris și poezie”. Dar care „paradoxal, a devenit milițian”. Mulți îl întreabă ce l-au întrebat și pușcăriașii, cum de se potrivesc toate astea. Pentru Ivașcu e simplu: „Îmi place să fac ceea ce fac acum”.

Bunicul său era dascăl la biserică. Dar nu făcea mare lucru, mărturisește comisarul. Se ducea, mătura prin  biserică, zicea un „Aleluia” și gata. Așa că Dumnezeu nu a venit pe urmele comisarului prin familie, ca să zică așa. Ci după o viață zbuciumată trăită ani de zile, „la oraș”.

„La oraș am început să trăiesc altfel”, povestește comisarul. „Am dat examen la Câmpina, acolo m-am întâlnit cu materialismul dialectic. Mi-a plăcut enorm! Citeam orice. Am devenit secretar de partid, secretar de UTC. Apoi am fost repartizat la București, la Secția 10, o secție rea, cu renumitele străzi Covaci și Lipscani și a fost și mai urât, că m-am adâncit și mai mult în șmecherie. Trebuia să am metode ca ale lor. Cunoșteam jargoane și argouri specifice. La miliție era cu bastonul pe atunci. Eu nu mint cu nimic. Rar de tot am avut ocazia să lovesc în cineva. Foarte rar. Dar m-am întâlnit cu viața asta, cu alcoolul, imoralitatea, femeile…”, zice Costel Ivașcu. Avea o garsonieră, zice, unde invita mereu alte și alte fete. „Și în inima mea se făcea un gol din ce în ce mai mare”, zice Costel Ivașcu.

„Băi, ăla care stai în bancă…”

A trăit așa, notând prin jurnale că nu-l mulțumea viața asta, până prin 1992. „Atunci am avut revelația”, spune comisarul. A intrat într-o adunare creștină, pastorul vorbea și a auzit ceva de genul: «Băi, ăla care stai în bancă. Cât îl mai ții pe Iisus între cer și pământ? ».

„Și m-am uitat în stânga, în dreapta și mi-am dat seama că vorbește inima mea. Dar a zis pastorul: «cine vrea să se întoarcă la Dumnezeu? ». Și era o voce care spunea: «Tu ești polițist, ce cauți aici? Du-te în banca ta». Totuși am lăsat totul la o parte, m-am dus în față, am îngenunchiat și am simțit tot! Săream efectiv într-un picior, am dat totul la o parte. Atunci a început viața mea adevărată, am început să fac bine la oameni, să-i înțeleg. A fost o schimbare radicală”, susține polițistul creștin.

Biblia și dinozaurii

De atunci, când mai are o investigație le mai vorbește infractorilor despre Biblie. Unii i-au mulțumit. Dar ziceau „Uite, o să mă arestezi acuma!”. Au fost mulți care i-au spus „sectantul” sau „fratele”, cumva cu răutate. Ivașcu pare să nu fie interesat de toate astea. Zice că, la birou, e „recunoscut pentru onestitate”. „Că îmi mai spunea șeful să răspund la telefon și să spun că nu e la birou, dar eu nu puteam să mint”, spune polițistul.

Se împacă bine munca asta, deseori dură, cu credința, milostenia creștinească? Ivașcu zice că a început să aibă ceea ce el numește „fler de credincios”. Și că nu, nu-l apucă uneori accese de milă să elibereze vreun păcătos, că legea-i lege. „Pot să fac legături cu cei pe care îi anchetez. Le zâmbesc, iar pe cei care sunt împotriva a ceea ce le spun îi las în pace. Nu am folosit niciodată forța vorbirii. Dar nu pot să dau drumul unui infractor, n-am cum. Un infractor trebuie să suporte legile. Nu am fost niciodată tentat să-i dau drumul. Ci să-l îmbărbătez, mă gândeam cum să-l ajut”, zice polițistul.

De fapt, sugerează că Biblia însăși, după care el își ghidează viața, nu l-ar lăsa să treacă cu vederea când cineva face rău. Acolo e litera de lege, din câte spune. Deși, unele aspecte ar putea fi supuse măcar unei dezbateri sumare. De exemplu, Costel Ivașcu lasă să se înțeleagă că nu crede în existența dinozaurilor, pentru că nu scrie nimic de ei în „Cartea Sfântă”. „Subiectiv vorbind, nu cred. În Biblie scrie despre animale mari, enorme, dar nu știu. Acolo e altă fază…”.

.

Activitate. Puşcăriaşii se adună în jurul Bibliei, când vin misionarii
FOTO: Vlad Stănescu


OPINII DIN CELULĂ

„N-are ce să ne înveţe pe noi un poliţist”

Deținuții au privit cu oarecare reținere gestul creștinesc al polițistului Ivașcu. Deși, spun ei, slujbele și cărțile religioase îi mai ajută să-și aline pedepsele. Iancu Marian are 33 de ani și a luat zece pedeapsă pentru trafic de droguri. Mai are vreo trei de tras. E pentru prima oară la o ședință de pocăință, a fost și el curios. Zice că, în mare, „i s-a părut OK”.

„Am văzut lumea care a fost, că până acuma n-am fost scos, mai ales la cursuri d-astea de evanghelie. Eu sunt aici la club și e o activitate care mă ajută la dosar. Dar mă mai și interesează. Ești altfel, te simți altfel după asta”, zice bărbatul.

A fost totuși un moment când s-a simțit „aiurea”, adaugă. Când a văzut că a venit un polițist să-i vorbească despre Dumnezeu. „Pentru că e aiurea el ca polițist să fie pocăit. Pentru că și ei, la rândul lor, bate lume, forțează lume ca să recunoască anumite fapte sau ce are de făcut dânșii”, spune deținutul.
Dacă e să fie totuși obiectiv, „depinde și cu polițiștii ăștia”. „Că e alții care își face treaba corect, alții care nu-și face treaba corect”, explică Marian.

Credincios, „în sinea mea, ca om”

Constantin Tudorache, 52 de ani, e închis pentru o faptă pe care el nici măcar nu o consideră infracțiune. „Complice la o tentativă de înșelăciune pe care n-am comis-o. Un anumit individ mi-a dat două copii xerox la două contracte de vânzare-cumpărare și, după ce a zis el, justiția din România m-a arestat șapte ani. Eram om de afaceri afară. Mi-a dat șapte ani. Incorect”, susține pușcăriașul.
Despre slujba care tocmai s-a încheiat, zice atât: „A fost benefic pentru cei care mai mult sau mai puțin cred sau nu cred”. El unul e credinicios. „Dar în sinea mea, ca om”, spune.

A avut și el o tresărire când a văzut un polițist propovăduind. Și-a format, scurt, și o părere despre el. „Eu cred că a greșit prea mult și a găsit un refugiu în credință. Asta este ideea. A zis: Unde să mă duc, ca să nu fiu văzut de anumiți indivizi pe care i-am arestat, pe care i-am bătut? Undeva în credință. Cred că ideea lui a fost: Merg pe mâna Lui Dumnezeu, că am greșit până acum”, zice Constantin. Apoi adaugă, serios: „N-are ce să ne învețe pe noi un polițist”.

„M-am spălat de sânge”

Gheorghe Leurzeanu e ceva mai rezervat. Susține că lui i-a vorbit Dumnezeu, că doar de aia se află aici. De asta s-a și ridicat în picioare în fața predicatorilor și le-a explicat cum s-a „spălat de sânge”. E închis pentru omor, dar e de părere că s-a mântuit.

„Eu practic cârcoteam în privința credinței. Problema e că din întâmplare și la necaz m-am gândit la drăguțul Dumnezeu, să mă ajute și pe mine cu salvarea mea. Încet-încet, ușor-ușor, venea de la sine, a început să-mi răspundă cu semne. În vis mi-a apărut sau chiar îmi vorbea!Atunci când aproape să mă trezesc îmi spunea o voce câte ceva”, spune pușcăriașul. A rămas impresionat. A zis că i s-a părut, inițial. Ba chiar s-a gândit că e nebun. Dar acum e convins: „Prezența Lui a venit în sufletul meu. M-am rugat mult mai mult, am început să postesc, să caut din Biblie, din Noul Testament legile care sunt acolo. M-am lăsat de fumat, m-am lăsat de toate relele. Nu mai urăsc, nu mai judec pe nimeni, pentru că nu e bine. Am văzut că e rău”, mărturisește Constantin.

Despre polițistul cu mesaj de la Dumnezeu, el are o părere mai puțin radicală decât colegii săi mai sceptici. E loc de credință și în munca lui, spune. „Dumnezeu cu partea Lui, legea, codul penal sau ce mai este, cu partea lor”.

„Cineva mi-a spus că Dumnezeu are un plan, de aia mă ţine aici. Dacă are un plan să stau vreo 20 de ani, ce mai fac eu?“
Deţinut, participant la întâlniri religioase

500
de lucrători de la Interne
fac parte din Asociaţia Poliţiştilor Creştini

RUGĂCIUNEA DUPĂ GRATII

„Importantă e recuperarea omului”

Participarea la activităţi ca întâlnirile religioase aduc puncte pentru „bună purtare” deţinu­ţilor care speră la eliberare con­diţio­nată. Reprezentanţii penitenciarului insistă însă că nu e vorba de un gest făcut „din complezenţă”. În ultimii ani, o serie de deţinuţi cu renume ar fi luat „Calea Domnului”.

De exemplu, Alexandru Ilie, cunoscut mai degrabă drept interlopul Sandu Geamănu’, s-a „pocăit” în urmă cu doi ani. A început să predice prin penitenciar şi, afară, şi-a pus la dispoziţia enoriaşilor baptişti casa pentru a fi oficiate slujbe.

Johana Popescu, educatoare la Penitenciarul Rahova, spune că religia printre deţinuţi e o activitate destul de populară. În special printre cei singuri, pe care nu-i mai vizitează familia.

Preotul ortodox Paul Muşescu, de la capela din curtea penitenciarului, spune că aici, după gratii, diferenţele dintre culte pălesc în faţa speranţei că puş­căriaşii vor fi cumva reabilitaţi. „Vin şi la mine, se duc şi la ei ( culte protestante – n.r.). Cred că fiecare, în felul nostru, putem să contribuim la integrarea lor în societate. Importantă e recuperarea omului şi reintegrarea lui. Că vin şi îi ajută ar trebui să primeze în faţa diferenţelor cultice dintre noi. N-au existat cazuri de prozelitism”, spune preotul.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/politistii-crestini-cauta-usi-de-biserica-printre-puscariasi-938341.html

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitară la „Al.I. Cuza” colaborator al Securitatii din patriotism


Preotul Gheorghe Popa

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitara la „Al.I. Cuza”, a fost recrutat de Securitate in vremea in care era ghid la Manastirea Voronet. Perspectiva de a ajunge muncitor necalificat. Prin aceasta spaima explica preotul Gheorghe Popa semnatura pe care si-a pus-o pe un angajament cu Securitatea, pe 17 iulie 1980. Prorectorul celei mai vechi universitati din tara era pe atunci student la Institutul Teologic din Bucuresti si începuse sa fie curtat de securisti in momentul in care se angajase, pe perioada vacantei, ca ghid la Manastirea Voronet, situata in apropiere de Stulpicani, satul sau natal din judetul Suceava. Preotul Gheorghe Popa, verificat de CNSAS la cererea EVZ si titularul unei note de constatare a calitatii de colaborator care se afla acum pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, a acceptat sa colaboreze chiar inainte de a semna angajamentul cu numele conspirativ „Cristi Popescu”, scrie EVZ.

Sursa: HotNews.ro

Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin


Cum s-a nascut  Memorialul Durerii, ca proiect jurnalistic?

In vara anului 1991 o echipa a Televiziunii elvetiene, la invitatia Senatului Romaniei, personal a d-lui senator Radu Ciuceanu, a realizat un periplu prin cateva dintre fostele inchisori politice ale Romaniei, in urma caruia a difuzat o emisiune de treizeci de minute. Noi, cei de la Televiziunea publica, am fost chemati sa urmarim deplasarea si, in masura timpului disponibil, sa filmam si sa producem si noi tot o singura emisiune.

In aceasta prima calatorie in Infern, am descoperit martorii. Datorita lor am stiut atunci, in acele zile, ca nu stim nimic despre cele patru decenii de comunism decat ceea ce am trait noi in planul psihologic si al existentei de zi cu zi, frigul, foamea, frica, cenaclul  Flacara, cenzura, copiii nedoriti si nimic despre latura represiva, concentrationara a sistemului. Au existat institutii care s-au comportat criminal, oameni care au dispretuit legile si statul de drept si care au omorat semeni de-ai lor, in numele apararii cuceririlor socialismului.

Ignoranta a fost politica de stat in Romania lui Ceausescu. Am mai intrevazut in acele interviuri cu martorii dimensiunea  halucinanta a acestui cosmar. Sute de inchisori, lagare, spatii de deportare, mii de romani ale caror biografii insemnau tineretea, primii ani de facultate, apoi punct. Arest, judecata, „dusman al poporului”, Gherla, Canal, Aiud, Balta Brailei, deportare, familie distrusa, viitor anulat, suferinta, marginalizare, exil.

Niste savanti occidentali au descoperit ca la nastere ochii cartitei functioneaza normal, iar orbirea este dobandita in urma unui proces de adaptare la mediu. Multi eram orbi. Putini am avut sansa sa vedem adevarul in anii ‘90; unii se mai lupta cu aceasta orbire si azi.

Am propus conducerii  TVR, la inceput, un serial de 6 episoade – perioada 1944-1964 – si apoi, desprinzandu-ma din conditiile impuse (sa nu ma abat de la subiect – „epoca Dej” -, sa nu vorbesc de actualitate si mai ales de suferinta urmasilor, sa nu realizez biografii ale unor lideri politici, care ar fi fost comparabile cu cele ale noilor emanati ai revolutiei: Iliescu, Brucan, Barladeanu si comparatia n-ar fi fost in favoarea celor din urma), sa realizez un serial de cursa lunga despre spatiul concentrationar romanesc.

Eu am crezut in libertatea din decembrie 1989. Si am profitat de ea. Nu mi-am deschis un butic, n-am pornit afaceri, ci mi-am folosit curajul si puterile sa spun ceea ce imi fusese interzis. De altfel, printre lucrurile minunate, putine ce-i drept, dobandite de romani dupa ‘89: piata libera, drepturile omului, exista si libertatea de expresie.

Condamnarea comunismului – un act temerar

Cum va explicati atitudinea conducerii  TVR de atunci si a unor importanti demnitari care nu stiau ce pretexte sa mai inventeze pentru a bloca difuzarea Memorialului Durerii?

Este aproape imposibil ca cei din generatia de jurnalisti, sa zicem, a anului 2000 sa inteleaga cum puteai sa produci un serial anticomunist intr-o institutie care, desi se proclamase libera si independenta, nu era libera in totalitate si nici oamenii ei desprinsi de mentalul comunist. Au fost colegi de-ai mei care, in timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, au condus detasamentele muncitoresti spre Piata, incitandu-le la violenta. Si nu erau din generatia dinozaurilor. Foarte tineri, cataratori exceptionali. Cu timpul au devenit fideli ai unui mare partid istoric si, in urma cu doi ani, exponentul lor in Consiliul de Administratie. Ce sa mai vorbim ca aici, in  TVR, se aflau angajati fosti delatori ai generatiei 1956, fosti activisti care luptasera cu arma in mana impotriva partizanilor si un procent foarte mare de copii ai fostilor generali de Securitate. Inclusiv fiica lui Pacepa, o victima care trebuia tinuta insa sub supraveghere. Eram colegi, la propriu si la figurat, cu multi locatari din cartierul Primaverii.

Asa se explica de ce, inca din primele ore ale Revolutiei, in cabinetul de la etajul al XI-lea al  TVR, echipa d-lui Iliescu corecta toate mesajele in care aparea „revolutie anticomunista”, inlocuind-o cu „revolutie anticeausista”. Nu se dorea sub nici o forma denigrarea sistemului, ci doar a celor care l-au gestionat prost. Era noua stilistica a reciclarii. Iar cateva luni mai tarziu, anticomunismul personajelor din Memorialul Durerii era evident singur-singurel, in peisajul autohton, fiind etichetat cand desuet, cand revansard, vanatoare de vrajitoare, o piedica in calea concilierii, un serial izolat care face din „banditi” eroi etc.

Ordinea de stat pe care o aparasera Draghici, Nicolski, Plesita, Enoiu parea sa fie aceeasi si in anii aceia de dupa revolutie, de vreme ce dreptatea era o vorba goala pentru cei prigoniti. Iar sistemul ii apara prin toate mijloacele pe prigonitori, nelasandu-ne nici macar dreptul de a le cunoaste numele. Am beneficiat de atacurile cele mai violente, mai fulminante, de la tribuna parlamentului, ale deputatilor PDSR si PSM, acuzatia fiind de ” propaganda anticonstitutionala”, in timp ce comici vestiti de ieri si de azi ai celor doua Camere cereau interzicerea „crimei de la TVR”, a crimei de a memora suferintele produse de comunism.

Am suportat in anii ‘92 -’93 o adevarata „euforie” a urii, amintind de aceeasi campanie plasata in anii ‘50 si ale carei tinte au fost protagonistii Memorialului.

Memorialul nostru s-a difuzat in august 1991 si primele episoade au fost socante.

Atat de mare a fost impactul primului documentar, incat colegii mei mi-au spus ca, dupa difuzare, noaptea, vecinii le-au sunat la usa si i-au intrebat ce se intampla la  TVR: este un post pirat? Nu aceea era televiziunea care le intra zilnic in casa. Era o istorie a personalitatilor care traversasera desertul rosu cu demnitate, care suferisera ani grei de temnita pentru convingerile lor anticomuniste. Si care nu se regaseau in noile structuri politice ale Romaniei.

Ati realizat si s-au difuzat 140 de episoade in 16 ani. E, fara indoiala, un mare succes, intr-o lume plina de proiecte interesante, dar adesea lipsita de energia de a le duce la capat. Ce a contat mai mult? Incapatanarea dumneavoastra sau ati beneficiat si de sprijinul unor lideri politici, asociatii, membri in consiliile de administratie ale  TVR?

A contat faptul ca n-am fost singuri.

Societatea Timisora , colegii mei din mass-media (Romania libera, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Baricada), revista 22, revista Memoria, Fundatia Academia Civica, Video Dialogul lui Sorin Iliesiu, editura Humanitas si alte edituri.

Asociatia Fostilor Detinuti Politici,  cu omul de mare probitate morala din fruntea ei, Constantin Ticu Dumitrescu, istorici ca acad. Alexandru Zub, Dennis Deletant, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu. Exilul, cu numeroase actiuni de sprijin. Toti laolalta si fiecare cu uneltele sale am conlucrat la intelegerea corecta a trecutului, a acelui trecut in care s-a produs devalorizarea tuturor valorilor.

Sa nu uitam ca au fost forte care au vrut sa stearga cu buretele sau sa proiecteze in spatiul derizoriului, al relativismului cultural si moral urmele totalitarismului comunist.

Si, desigur, a contat afectiunea mea pentru aceasta lume care ne-a fost „rapita”. Pentru „nesfarsita suferinta” din Gulagul romanesc.

Concluziile Raportului Tismaneanu contin recomandari privind difuzarea  Memorialului Durerii. Care mai este astazi situatia? Lucrati la noi episoade? Se vor relua doar cele vechi? Se va difuza in continuare Memorialul Durerii la TVR?

Condamnarea crimelor regimului comunist ar fi fost deplina, in conditiile in care recomandarile Raportului Tismaneanu ar fi devenit realitate.

Legislativul de la Bucuresti se lupta pentru cauze minore, imi permit sa afirm aceasta, si nu pentru a transforma in norma, in lege actul fundamental de la 18 decembrie 2006.

Numai pentru ca aceasta condamnare oficiala a fost rostita de presedintele Romaniei?!

Printre aceste recomandari figura si continuarea difuzarii la Televiziunea publica a  Memorialului Durerii – noi episoade si reprogramarea la o ora rezonabila, decenta a filmelor deja realizate in seria cunoscuta.

Ultimul Memorial a fost difuzat la sfarsitul lunii mai. Si punct. Tacere. Sigur ca m-ar interesa un program de reluare a celor mai bune episoade. Dar nu am primit nici o invitatie in acest sens si, cum nu este nici un istoric in viitorul Consiliu de Administratie al  TVR, ci multi „profesionisti” de la Crizantema de Aur (asta e moda in ultimii ani), ca de obicei, memoria va fi invinsa de divertisment. Sau, de ce nu, de un viitor cenaclu Flacara?!

Lucrez in acest timp la un proiect de 6 filme politice – coproductie  TVR 1 si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania – numita Reconstituiri. Filmele care incearca sa dea la o parte praful de pe dosare si cazuri prezentate fals la timpul lor, prezentare tributara surselor de informatii ale Securitatii. Incepem, de exemplu, cu reconstituirea atacului de la 23 august 1981, din comuna Pui, judetul Hunedoara; o zi in care trei tineri confisca un autobuz cu pasageri, cu gandul de a forta frontiera si a trece in Iugoslavia. Se produce acolo un moment de iad, o baie de sange, cei trei „teroristi” sunt arestati. „Din ordinul comandantului suprem” cei trei vor fi lichidati. „Sa dispara de pe fata pamantului” – a cerut dictatorul. Ceausescu se temea in cazul unui proces public ca „societatea va vedea ca sistemul nu era perfect”. De aceea a ales asasinarea lor.

Desecretizarea completa a arhivelor

Descrieti in postfata editiei cartii  Memorialul Durerii aparuta la Humanitas o scena suprarealista. Ati fost avertizata de procuratura ca, daca mai faceti interviuri cu tortionari precum Nicolski sau Ciolpan, o sa le provocati atacuri de cord acestora si riscati sa fiti chemata in justitie. S-a schimbat ceva in acesti 16 ani in atitudinea diverselor institutii de stat, procuratura, SRI, SIE fata de Memorialul Durerii?

S-a schimbat enorm. Alianta D.A. a reusit sa deschida usile ferecate ale institutiilor care ar fi trebuit sa se ocupe de adevar si de dreptate. Semnalul cel mai optimist l-au dat  Ministerul de Justitie, SRI, CNSAS. Infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, ca si a Comisiei Tismaneanu, precum si activitatea laborioasa a Memorialului de la Sighet demonstreaza institutional ca Romania nu doar declara, ci este interesata sa documenteze de ce atat in epoca Dej (una puternic represiva, concentrationara, dominata de lagare si de penitenciare), ca si in epoca Ceausescu – aparent mai toleranta, dar la fel de politieneasca – a existat o continuitate a sistemului comunist, in ceea ce a insemnat persecutii, incalcarea drepturilor omului, omniprezenta Securitatii.

Mai ramane un ideal de atins: desecretizarea completa a arhivelor. Este absurd ca, la 17 ani de la prabusirea comunismului, sa nu avem acces la arhivele Partidului Comunist, partid care, ca si Securitatea, a iesit din istorie in decembrie 1989. Desi stafia lui am zarit-o in 18 decembrie 2006 in Parlamentul Romaniei.

Eu cred insa ca acest moment, indiferent cata conflictualitate a produs in clasa noastra politica, transcende si justifica fosta „Alianta D.A.”.

Gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul ramane in cartea de istorie ca un act temerar, cu atat mai temerar cu cat este insotit si de vointa de a iesi din cosmarul comunist.

Aceasta mi se pare a fi cea mai importanta schimbare produsa de democratia romaneasca in cei 17 ani de dupa revolutie si care a antrenat, la randul ei, o schimbare de fond la institutiile pe care le-ati amintit.

Fara de care nu se poate face cercetare, memorialistica, istoriografie.

Fata in fata cu tortionarii

Cred ca unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-ati realizat a fost cel cu Alexandru Nicolski. Nu cred ca exista o alta marturie a lui Nicolski in afara de cea inregistrata de dumneavoastra. Cum ati izbutit sa-l convingeti sa va dea un interviu? Intentionati sa transcrieti integral cateva marturii cum ar fi cele ale lui Nicolski, Ciolpan, Craciun si alti tortionari si sa le publicati intr-un volum sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, unde ocupati functia de secretar general? Pentru istorici, cel putin, ar fi o sursa de documentare exceptionala.

Cel mai greu a fost sa-l gasim. De convins, l-am convins destul de usor, pentru ca acesti fosti satrapi ai lumii comuniste abia asteapta sa redevina, fie si pentru cateva minute, führerii care au fost odinioara.

Nu-i vedeti pe securistii lui Ceausescu cu cata inconstienta ne vorbesc de „faptele lor glorioase de arme” cand apar pe ecranele televizoarelor? Cum au aparat ei independenta si suveranitatea… Cat de limitati sunt! Pentru ei, si azi, valorile nationale se rezuma la Partidul Comunist. Asta au slujit cu zel.

Desi eu m-am dus la generalul Nicolski sa-i iau un interviu, rolurile s-au inversat.

Devenisem aproape un anchetat. Era ceva uluitor in agresivitatea si cruzimea fostului enkavedist. Ataca nu ca la o corida, pe fata in arena, ci muscand, ca un animal scarbos. Mi-a amintit asemanarea pe care Adriana Georgescu, o victima a lui, o facea, numindu-l omul sobolan. Accesele lui de ura erau accese zoologice. Gata mereu sa dea in clocot.

Abia la sfarsitul interviului mi-am dat seama ca marele Nicolski tremura de frica… M-a intrebat: si acum vine ghilotina?

Era de neconceput pentru el, batausul, tortionarul, fiara, ca nu venisem insotiti de procurori, de politie, ca nu-l arestam.

Scosi de sub clopotul de sticla in care i-au conservat regimul Dej, regimul Ceausescu si chiar regimul Iliescu, acesti batrani securisti se adaptau noii situatii, preluand imediat comanda… isi simteau dintr-o data tresele pe umeri.

Unul dintre ei mi-a marturisit ce placere i-ar face sa ma aresteze… Uneori doar pistolul mai lipsea din spatiul acestor confruntari dure.

Imi trebuiau cateve zile de refacere dupa asemenea convorbiri. Eram literalmente bolnava, epuizata.

Am realizat in cadrul  Memorialului Durerii o serie neagra, biografii ale temnicierilor incepand cu Alexandru Nicolski, Gheorghe Craciun, Vasile Ciolpan, Liviu Borcea si multi altii.

Aceasta serie si cu DVD-urile respective vor constitui volumul al doilea al cartii  Memorialul Durerii – O istorie care nu se invata la scoala.

Sper ca si viitoarele volume sa le public – cat mai curand – sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania.

Cunosc destul de multi oameni care erau ravasiti dupa vizionarea cate unui episod din  Memorialul Durerii, fiind impresionati pana la lacrimi de marturiile victimelor. Ce sau cine v-a impresionat pe dumneavoastra in mod special?

Ma simt atasata de toti protagonistii serialului. Spuneam de curand, intr-o formulare nu suficient de explicita, ca iubesc aceasta lume atroce marcata de suferinta, tristete, penitenciar, moarte.

Cum sa iubesti raul? Ma chestiona cineva.

Dar eu ma refeream la cei ce au suportat raul, nu la cei care l-au produs si l-au cautionat.

Filmul meu e in fond un gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste.

O demonstratie ca memoria, iubirea, credinta in Dumnezeu pot invinge neantul, uitarea.

Ati primit sprijin din partea istoricilor, sa-i spunem consultanta de specialitate, in toti acesti 16 ani pentru realizarea  Memorialului Durerii?

In primii ani nu gaseam un istoric care sa vrea sa comenteze perioada recenta (cei 45 de ani de dictatura comunista). Probabil ca multora le era frica. Existau, pare-se, numai specialisti in epoca fierului, in feudalism. Iar comunismul fusese pe Marte sau pe Jupiter, nu in Romania.

Dar m-a ajuns din urma generatia noua de istorici.

Am colaborat la Memorial cu acad. Al. Zub (fost detinut politic), Dennis Deletant, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Marius Oprea, Stéphane Courtois, Ioana Boca, Vladimir Bucovski si o echipa de tineri cercetatori de la  CNSAS.

De ce credeti ca istoricii au ramas in urma jurnalistilor in a dezvalui pagini de istorie recenta?

Un timp au ramas in urma. E vorba de anii ‘90. Dar, pe parcurs, au preluat aceasta operatiune si o realizeaza exceptional.

In jurul d-nei Ana Blandiana si al Memorialului din nordul tarii exista o echipa de istorici care a editat  Analele Sighet si nenumarate lucrari.

Comisia Prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu care a redactat Raportul asupra celor 45 de ani de dictatura comunista a reunit nume consacrate ale cercetarii istorice. Efortul lor ne-a ajutat sa intram moral in randul lumii. Universitatile au corpuri redutabile de tineri istorici.

Marius Oprea are si el la  IICCR un nucleu extrem de abilitat sa produca studii asupra istoriei recente. Si, mai ales, sa documenteze crimele comise in perioada comunista.

Nu mai exista nici starea aceea de angoasa si de timorare din anii ‘90… Reactualizata cu unele nuante intre 2001 si 2004, cand iar am avut un sentiment de teama. Atunci mi s-a oprit si serialul.

E bine sa intelegem trecutul, ca sa stim ce am trait si cum am trait.

A meritat atata efort din partea dumneavoastra producerea si difuzarea  Memorialului Durerii? Oare s-a schimbat ceva in mintea publicului care a vizionat aceste episoade? Ce reactii aveti din partea publicului?

Am sa va raspund la aceste intrebari, citand-o pe d-na Flavia Balescu, sora lui Corneliu Coposu, care l-a insotit pe Senior in deportarea de la Rubla si care a marturisit ca  Memorialul Durerii a contribuit decisiv in acesti 17 ani la desteptarea poporului roman.

Ce pacat ca, in momente inaltatoare ale istoriei de dupa decembrie 1989, politicienii nostri n-au fructificat deplin aceasta trezire… aceasta sansa.

Ne aflam in situatia paradoxala cand un popor luminat e condus, inca, de o clasa politica care bajbaie in tenebre, indecisa si, mai ales, neputincioasa in a-si intelege misiunea. Gravitatea momentului de fata. In asta sta tenacitatea noastra.

Sa nu iesim din nocturna. Sper sa depasim impasul.

Interviu realizat de Armand Gosu

14 iunie 2007

Sursa: Revista 22, articolul Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste

%d blogeri au apreciat asta: