Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin
Cum s-a nascut Memorialul Durerii, ca proiect jurnalistic?
In vara anului 1991 o echipa a Televiziunii elvetiene, la invitatia Senatului Romaniei, personal a d-lui senator Radu Ciuceanu, a realizat un periplu prin cateva dintre fostele inchisori politice ale Romaniei, in urma caruia a difuzat o emisiune de treizeci de minute. Noi, cei de la Televiziunea publica, am fost chemati sa urmarim deplasarea si, in masura timpului disponibil, sa filmam si sa producem si noi tot o singura emisiune.
In aceasta prima calatorie in Infern, am descoperit martorii. Datorita lor am stiut atunci, in acele zile, ca nu stim nimic despre cele patru decenii de comunism decat ceea ce am trait noi in planul psihologic si al existentei de zi cu zi, frigul, foamea, frica, cenaclul Flacara, cenzura, copiii nedoriti si nimic despre latura represiva, concentrationara a sistemului. Au existat institutii care s-au comportat criminal, oameni care au dispretuit legile si statul de drept si care au omorat semeni de-ai lor, in numele apararii cuceririlor socialismului.
Ignoranta a fost politica de stat in Romania lui Ceausescu. Am mai intrevazut in acele interviuri cu martorii dimensiunea halucinanta a acestui cosmar. Sute de inchisori, lagare, spatii de deportare, mii de romani ale caror biografii insemnau tineretea, primii ani de facultate, apoi punct. Arest, judecata, „dusman al poporului”, Gherla, Canal, Aiud, Balta Brailei, deportare, familie distrusa, viitor anulat, suferinta, marginalizare, exil.
Niste savanti occidentali au descoperit ca la nastere ochii cartitei functioneaza normal, iar orbirea este dobandita in urma unui proces de adaptare la mediu. Multi eram orbi. Putini am avut sansa sa vedem adevarul in anii ‘90; unii se mai lupta cu aceasta orbire si azi.
Am propus conducerii TVR, la inceput, un serial de 6 episoade – perioada 1944-1964 – si apoi, desprinzandu-ma din conditiile impuse (sa nu ma abat de la subiect – „epoca Dej” -, sa nu vorbesc de actualitate si mai ales de suferinta urmasilor, sa nu realizez biografii ale unor lideri politici, care ar fi fost comparabile cu cele ale noilor emanati ai revolutiei: Iliescu, Brucan, Barladeanu si comparatia n-ar fi fost in favoarea celor din urma), sa realizez un serial de cursa lunga despre spatiul concentrationar romanesc.
Eu am crezut in libertatea din decembrie 1989. Si am profitat de ea. Nu mi-am deschis un butic, n-am pornit afaceri, ci mi-am folosit curajul si puterile sa spun ceea ce imi fusese interzis. De altfel, printre lucrurile minunate, putine ce-i drept, dobandite de romani dupa ‘89: piata libera, drepturile omului, exista si libertatea de expresie.
Condamnarea comunismului – un act temerar
Cum va explicati atitudinea conducerii TVR de atunci si a unor importanti demnitari care nu stiau ce pretexte sa mai inventeze pentru a bloca difuzarea Memorialului Durerii?
Este aproape imposibil ca cei din generatia de jurnalisti, sa zicem, a anului 2000 sa inteleaga cum puteai sa produci un serial anticomunist intr-o institutie care, desi se proclamase libera si independenta, nu era libera in totalitate si nici oamenii ei desprinsi de mentalul comunist. Au fost colegi de-ai mei care, in timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, au condus detasamentele muncitoresti spre Piata, incitandu-le la violenta. Si nu erau din generatia dinozaurilor. Foarte tineri, cataratori exceptionali. Cu timpul au devenit fideli ai unui mare partid istoric si, in urma cu doi ani, exponentul lor in Consiliul de Administratie. Ce sa mai vorbim ca aici, in TVR, se aflau angajati fosti delatori ai generatiei 1956, fosti activisti care luptasera cu arma in mana impotriva partizanilor si un procent foarte mare de copii ai fostilor generali de Securitate. Inclusiv fiica lui Pacepa, o victima care trebuia tinuta insa sub supraveghere. Eram colegi, la propriu si la figurat, cu multi locatari din cartierul Primaverii.
Asa se explica de ce, inca din primele ore ale Revolutiei, in cabinetul de la etajul al XI-lea al TVR, echipa d-lui Iliescu corecta toate mesajele in care aparea „revolutie anticomunista”, inlocuind-o cu „revolutie anticeausista”. Nu se dorea sub nici o forma denigrarea sistemului, ci doar a celor care l-au gestionat prost. Era noua stilistica a reciclarii. Iar cateva luni mai tarziu, anticomunismul personajelor din Memorialul Durerii era evident singur-singurel, in peisajul autohton, fiind etichetat cand desuet, cand revansard, vanatoare de vrajitoare, o piedica in calea concilierii, un serial izolat care face din „banditi” eroi etc.
Ordinea de stat pe care o aparasera Draghici, Nicolski, Plesita, Enoiu parea sa fie aceeasi si in anii aceia de dupa revolutie, de vreme ce dreptatea era o vorba goala pentru cei prigoniti. Iar sistemul ii apara prin toate mijloacele pe prigonitori, nelasandu-ne nici macar dreptul de a le cunoaste numele. Am beneficiat de atacurile cele mai violente, mai fulminante, de la tribuna parlamentului, ale deputatilor PDSR si PSM, acuzatia fiind de ” propaganda anticonstitutionala”, in timp ce comici vestiti de ieri si de azi ai celor doua Camere cereau interzicerea „crimei de la TVR”, a crimei de a memora suferintele produse de comunism.
Am suportat in anii ‘92 -’93 o adevarata „euforie” a urii, amintind de aceeasi campanie plasata in anii ‘50 si ale carei tinte au fost protagonistii Memorialului.
Memorialul nostru s-a difuzat in august 1991 si primele episoade au fost socante.
Atat de mare a fost impactul primului documentar, incat colegii mei mi-au spus ca, dupa difuzare, noaptea, vecinii le-au sunat la usa si i-au intrebat ce se intampla la TVR: este un post pirat? Nu aceea era televiziunea care le intra zilnic in casa. Era o istorie a personalitatilor care traversasera desertul rosu cu demnitate, care suferisera ani grei de temnita pentru convingerile lor anticomuniste. Si care nu se regaseau in noile structuri politice ale Romaniei.
Ati realizat si s-au difuzat 140 de episoade in 16 ani. E, fara indoiala, un mare succes, intr-o lume plina de proiecte interesante, dar adesea lipsita de energia de a le duce la capat. Ce a contat mai mult? Incapatanarea dumneavoastra sau ati beneficiat si de sprijinul unor lideri politici, asociatii, membri in consiliile de administratie ale TVR?
A contat faptul ca n-am fost singuri.
Societatea Timisora , colegii mei din mass-media (Romania libera, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Baricada), revista 22, revista Memoria, Fundatia Academia Civica, Video Dialogul lui Sorin Iliesiu, editura Humanitas si alte edituri.
Asociatia Fostilor Detinuti Politici, cu omul de mare probitate morala din fruntea ei, Constantin Ticu Dumitrescu, istorici ca acad. Alexandru Zub, Dennis Deletant, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu. Exilul, cu numeroase actiuni de sprijin. Toti laolalta si fiecare cu uneltele sale am conlucrat la intelegerea corecta a trecutului, a acelui trecut in care s-a produs devalorizarea tuturor valorilor.
Sa nu uitam ca au fost forte care au vrut sa stearga cu buretele sau sa proiecteze in spatiul derizoriului, al relativismului cultural si moral urmele totalitarismului comunist.
Si, desigur, a contat afectiunea mea pentru aceasta lume care ne-a fost „rapita”. Pentru „nesfarsita suferinta” din Gulagul romanesc.
Concluziile Raportului Tismaneanu contin recomandari privind difuzarea Memorialului Durerii. Care mai este astazi situatia? Lucrati la noi episoade? Se vor relua doar cele vechi? Se va difuza in continuare Memorialul Durerii la TVR?
Condamnarea crimelor regimului comunist ar fi fost deplina, in conditiile in care recomandarile Raportului Tismaneanu ar fi devenit realitate.
Legislativul de la Bucuresti se lupta pentru cauze minore, imi permit sa afirm aceasta, si nu pentru a transforma in norma, in lege actul fundamental de la 18 decembrie 2006.
Numai pentru ca aceasta condamnare oficiala a fost rostita de presedintele Romaniei?!
Printre aceste recomandari figura si continuarea difuzarii la Televiziunea publica a Memorialului Durerii – noi episoade si reprogramarea la o ora rezonabila, decenta a filmelor deja realizate in seria cunoscuta.
Ultimul Memorial a fost difuzat la sfarsitul lunii mai. Si punct. Tacere. Sigur ca m-ar interesa un program de reluare a celor mai bune episoade. Dar nu am primit nici o invitatie in acest sens si, cum nu este nici un istoric in viitorul Consiliu de Administratie al TVR, ci multi „profesionisti” de la Crizantema de Aur (asta e moda in ultimii ani), ca de obicei, memoria va fi invinsa de divertisment. Sau, de ce nu, de un viitor cenaclu Flacara?!
Lucrez in acest timp la un proiect de 6 filme politice – coproductie TVR 1 si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania – numita Reconstituiri. Filmele care incearca sa dea la o parte praful de pe dosare si cazuri prezentate fals la timpul lor, prezentare tributara surselor de informatii ale Securitatii. Incepem, de exemplu, cu reconstituirea atacului de la 23 august 1981, din comuna Pui, judetul Hunedoara; o zi in care trei tineri confisca un autobuz cu pasageri, cu gandul de a forta frontiera si a trece in Iugoslavia. Se produce acolo un moment de iad, o baie de sange, cei trei „teroristi” sunt arestati. „Din ordinul comandantului suprem” cei trei vor fi lichidati. „Sa dispara de pe fata pamantului” – a cerut dictatorul. Ceausescu se temea in cazul unui proces public ca „societatea va vedea ca sistemul nu era perfect”. De aceea a ales asasinarea lor.
Desecretizarea completa a arhivelor
Descrieti in postfata editiei cartii Memorialul Durerii aparuta la Humanitas o scena suprarealista. Ati fost avertizata de procuratura ca, daca mai faceti interviuri cu tortionari precum Nicolski sau Ciolpan, o sa le provocati atacuri de cord acestora si riscati sa fiti chemata in justitie. S-a schimbat ceva in acesti 16 ani in atitudinea diverselor institutii de stat, procuratura, SRI, SIE fata de Memorialul Durerii?
S-a schimbat enorm. Alianta D.A. a reusit sa deschida usile ferecate ale institutiilor care ar fi trebuit sa se ocupe de adevar si de dreptate. Semnalul cel mai optimist l-au dat Ministerul de Justitie, SRI, CNSAS. Infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, ca si a Comisiei Tismaneanu, precum si activitatea laborioasa a Memorialului de la Sighet demonstreaza institutional ca Romania nu doar declara, ci este interesata sa documenteze de ce atat in epoca Dej (una puternic represiva, concentrationara, dominata de lagare si de penitenciare), ca si in epoca Ceausescu – aparent mai toleranta, dar la fel de politieneasca – a existat o continuitate a sistemului comunist, in ceea ce a insemnat persecutii, incalcarea drepturilor omului, omniprezenta Securitatii.
Mai ramane un ideal de atins: desecretizarea completa a arhivelor. Este absurd ca, la 17 ani de la prabusirea comunismului, sa nu avem acces la arhivele Partidului Comunist, partid care, ca si Securitatea, a iesit din istorie in decembrie 1989. Desi stafia lui am zarit-o in 18 decembrie 2006 in Parlamentul Romaniei.
Eu cred insa ca acest moment, indiferent cata conflictualitate a produs in clasa noastra politica, transcende si justifica fosta „Alianta D.A.”.
Gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul ramane in cartea de istorie ca un act temerar, cu atat mai temerar cu cat este insotit si de vointa de a iesi din cosmarul comunist.
Aceasta mi se pare a fi cea mai importanta schimbare produsa de democratia romaneasca in cei 17 ani de dupa revolutie si care a antrenat, la randul ei, o schimbare de fond la institutiile pe care le-ati amintit.
Fara de care nu se poate face cercetare, memorialistica, istoriografie.
Fata in fata cu tortionarii
Cred ca unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-ati realizat a fost cel cu Alexandru Nicolski. Nu cred ca exista o alta marturie a lui Nicolski in afara de cea inregistrata de dumneavoastra. Cum ati izbutit sa-l convingeti sa va dea un interviu? Intentionati sa transcrieti integral cateva marturii cum ar fi cele ale lui Nicolski, Ciolpan, Craciun si alti tortionari si sa le publicati intr-un volum sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, unde ocupati functia de secretar general? Pentru istorici, cel putin, ar fi o sursa de documentare exceptionala.
Cel mai greu a fost sa-l gasim. De convins, l-am convins destul de usor, pentru ca acesti fosti satrapi ai lumii comuniste abia asteapta sa redevina, fie si pentru cateva minute, führerii care au fost odinioara.
Nu-i vedeti pe securistii lui Ceausescu cu cata inconstienta ne vorbesc de „faptele lor glorioase de arme” cand apar pe ecranele televizoarelor? Cum au aparat ei independenta si suveranitatea… Cat de limitati sunt! Pentru ei, si azi, valorile nationale se rezuma la Partidul Comunist. Asta au slujit cu zel.
Desi eu m-am dus la generalul Nicolski sa-i iau un interviu, rolurile s-au inversat.
Devenisem aproape un anchetat. Era ceva uluitor in agresivitatea si cruzimea fostului enkavedist. Ataca nu ca la o corida, pe fata in arena, ci muscand, ca un animal scarbos. Mi-a amintit asemanarea pe care Adriana Georgescu, o victima a lui, o facea, numindu-l omul sobolan. Accesele lui de ura erau accese zoologice. Gata mereu sa dea in clocot.
Abia la sfarsitul interviului mi-am dat seama ca marele Nicolski tremura de frica… M-a intrebat: si acum vine ghilotina?
Era de neconceput pentru el, batausul, tortionarul, fiara, ca nu venisem insotiti de procurori, de politie, ca nu-l arestam.
Scosi de sub clopotul de sticla in care i-au conservat regimul Dej, regimul Ceausescu si chiar regimul Iliescu, acesti batrani securisti se adaptau noii situatii, preluand imediat comanda… isi simteau dintr-o data tresele pe umeri.
Unul dintre ei mi-a marturisit ce placere i-ar face sa ma aresteze… Uneori doar pistolul mai lipsea din spatiul acestor confruntari dure.
Imi trebuiau cateve zile de refacere dupa asemenea convorbiri. Eram literalmente bolnava, epuizata.
Am realizat in cadrul Memorialului Durerii o serie neagra, biografii ale temnicierilor incepand cu Alexandru Nicolski, Gheorghe Craciun, Vasile Ciolpan, Liviu Borcea si multi altii.
Aceasta serie si cu DVD-urile respective vor constitui volumul al doilea al cartii Memorialul Durerii – O istorie care nu se invata la scoala.
Sper ca si viitoarele volume sa le public – cat mai curand – sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania.
Cunosc destul de multi oameni care erau ravasiti dupa vizionarea cate unui episod din Memorialul Durerii, fiind impresionati pana la lacrimi de marturiile victimelor. Ce sau cine v-a impresionat pe dumneavoastra in mod special?
Ma simt atasata de toti protagonistii serialului. Spuneam de curand, intr-o formulare nu suficient de explicita, ca iubesc aceasta lume atroce marcata de suferinta, tristete, penitenciar, moarte.
Cum sa iubesti raul? Ma chestiona cineva.
Dar eu ma refeream la cei ce au suportat raul, nu la cei care l-au produs si l-au cautionat.
Filmul meu e in fond un gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste.
O demonstratie ca memoria, iubirea, credinta in Dumnezeu pot invinge neantul, uitarea.
Ati primit sprijin din partea istoricilor, sa-i spunem consultanta de specialitate, in toti acesti 16 ani pentru realizarea Memorialului Durerii?
In primii ani nu gaseam un istoric care sa vrea sa comenteze perioada recenta (cei 45 de ani de dictatura comunista). Probabil ca multora le era frica. Existau, pare-se, numai specialisti in epoca fierului, in feudalism. Iar comunismul fusese pe Marte sau pe Jupiter, nu in Romania.
Dar m-a ajuns din urma generatia noua de istorici.
Am colaborat la Memorial cu acad. Al. Zub (fost detinut politic), Dennis Deletant, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Marius Oprea, Stéphane Courtois, Ioana Boca, Vladimir Bucovski si o echipa de tineri cercetatori de la CNSAS.
De ce credeti ca istoricii au ramas in urma jurnalistilor in a dezvalui pagini de istorie recenta?
Un timp au ramas in urma. E vorba de anii ‘90. Dar, pe parcurs, au preluat aceasta operatiune si o realizeaza exceptional.
In jurul d-nei Ana Blandiana si al Memorialului din nordul tarii exista o echipa de istorici care a editat Analele Sighet si nenumarate lucrari.
Comisia Prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu care a redactat Raportul asupra celor 45 de ani de dictatura comunista a reunit nume consacrate ale cercetarii istorice. Efortul lor ne-a ajutat sa intram moral in randul lumii. Universitatile au corpuri redutabile de tineri istorici.
Marius Oprea are si el la IICCR un nucleu extrem de abilitat sa produca studii asupra istoriei recente. Si, mai ales, sa documenteze crimele comise in perioada comunista.
Nu mai exista nici starea aceea de angoasa si de timorare din anii ‘90… Reactualizata cu unele nuante intre 2001 si 2004, cand iar am avut un sentiment de teama. Atunci mi s-a oprit si serialul.
E bine sa intelegem trecutul, ca sa stim ce am trait si cum am trait.
A meritat atata efort din partea dumneavoastra producerea si difuzarea Memorialului Durerii? Oare s-a schimbat ceva in mintea publicului care a vizionat aceste episoade? Ce reactii aveti din partea publicului?
Am sa va raspund la aceste intrebari, citand-o pe d-na Flavia Balescu, sora lui Corneliu Coposu, care l-a insotit pe Senior in deportarea de la Rubla si care a marturisit ca Memorialul Durerii a contribuit decisiv in acesti 17 ani la desteptarea poporului roman.
Ce pacat ca, in momente inaltatoare ale istoriei de dupa decembrie 1989, politicienii nostri n-au fructificat deplin aceasta trezire… aceasta sansa.
Ne aflam in situatia paradoxala cand un popor luminat e condus, inca, de o clasa politica care bajbaie in tenebre, indecisa si, mai ales, neputincioasa in a-si intelege misiunea. Gravitatea momentului de fata. In asta sta tenacitatea noastra.
Sa nu iesim din nocturna. Sper sa depasim impasul.
Interviu realizat de Armand Gosu
14 iunie 2007
Sursa: Revista 22, articolul Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste
Partajează asta:
Vorbe care contează – 22 ianuarie 2011 Iuda și societatea contemporană
Sărutul lui Iuda stârnește în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.
Florin Liău, Sărutul lui Iuda sau Creștinismul politic semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (2)
Partajează asta:
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)
Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?
Numele Iuda (Yehuda – „recunoştinţă”), purtat de acel fiu al patriarhului Iacov care avea să devină fruntea poporului Israel şi simbol al iubirii de fraţi, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării. Chiar dacă evreii folosesc până astăzi acest nume, creştinii l-au evitat sub orice formă. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu le dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.
Iuda „iscariotul”
Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu se ştie mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie, la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Matei 10:4). Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul), când Iskarioth. Iar Ioan punctează că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2, 26). Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”[a] . Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Iosua 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.
După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal)[b], „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor”?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, din moment ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului (Ioan 12:6; 13:29).
Iuda, agitatorul politic
Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Matei 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi n misiune doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie) – Filip şi Natanael [Bartolomeu] (Ioan 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul sugerează că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir.
Evanghelia ne relatează că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa lui Iisus, îşi continuau disputele electorale care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, numindu-i pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori ai Lui)[1] , ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (Ioan 13:16; 1 Corinteni 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc. Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Luca 22:38), dacă ar fi fost cazul. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Matei 16:21; 17:22, 23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Matei 18:3-6; 23:9-12). Dar apostolii, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră oare profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel? (Mica 5:5-8; Psalmul 45:3-5). Nu e de mirare că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a exclamat: „Ferească Dumnezeu!”
Iuda, demonul
Dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Său, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6:70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer, ca Moise. Iisus a arătat clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui (Ioan 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism şi L-au ironizat, făcând aluzii la canibalism. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Ioan 6:66).
Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. În mod sigur mai dezamăgit decât toţi, Iuda, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru că au ales să rămână cu El. În schimb, a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !”[2] (Ioan 6:70, 71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate fiecare s-o fi întrebat în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”
În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Iisus ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a forţa lucrurile. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele până la capăt.
Iuda, discipolul
Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (Ioan 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să-l invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic! Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Matei 8:19, 20; Luca 9:57, 58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.
Cât despre răsplata la care se gândeau ucenicii pentru că Îl urmaseră („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Matei 19:27, 28). Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprinde şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus a spus clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ieremia 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Romani 2:4; 11:22). Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a-i elibera pe cei posedaţi de spirite (Matei 10:1, 4b; Luca 6:12-16). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.
[1] 10:2; Marcu 6:30; Luca 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10, 11.
[2] Textele biblice din prezentul articol sunt fie traduceri ale autorului, fie adaptări sau parafrazări.
[a] Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.
[b] Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).
Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)
