Arhive categorie: Deconspirare

Europalibera.org: Din vremurile războiului rece. Ivan Deneş vs. Richard Wurmbrand


Document din Arhiva CNSAS

Articolul de față folosește mai multe documente din Arhiva CNSAS si SIE care fac referire la Richard Wurmbrand. Unul din aceste documente este un raport către Direcția I -a a Securității în care apare și numele pastorului Richard Wurmbrand.

Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.

http://www.europalibera.org

După ce am citit articolul, unul interesant de altfel, mi-am dat seama care sunt aspectele tratate în cadrul acestui material.

  1. Personajul principal este pastorul luteran Richard Wurmbrand, închis de comuniști timp de 14 ani, care a ajuns ulterior în Occident unde prin intermediul mărturiei, discursurilor și literaturii memorialistice a relatat într-un mod mai mult sau mai puțin obiectiv ceea ce a îndurat în țară.

    În acțiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmațiilor sale o credibilitate mai mare.

  2. Datorită acțiunilor sale, Securitatea a căutat diferite mijloace prin care să-l combată. De la acțiuni în presă la persoane cu funcții de conducere în cadrul cultelor religioase din România și chiar încercarea de angajare a lui Ivan Deneș, care a participat la reeducarea deținuților, ca și redactor la Radio Europa Liberă vorbim de modalități și mijloace de denigrare a lui Wurmbrand și influențarea pozitivă a diferitelor personalități și entități din Occident cu privire la imaginea României. De remarcat și faptul că crearea unor legende despre Wurmbarnd au continuat și după Revoluția din Decembrie 1989 prin intermediul presei sau a literaturii memorialistice.

    În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).

  3. Se amintește și de episodul controversat al salvării de la moarte al lui Wurmbrand cu ajutorul Streptomicinei primită de Gafencu, dar și de cea referitoare la convertirea lui la ortodoxie, ambele respinse de către Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand, fapt care în lipsa unor documente care să dovedească altceva sunt pure speculații și aserțiuni false.

    Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în: Formula AS, nr. 730, 2006).

 

Articolul scris de cei de la Radio Europa Liberă se poate citi la adresa http://www.europalibera.org

Gabriel CATALAN – Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955


Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955 / Gabriel Catalan. – (Biserica vs stat). În: Vatra (Târgu Mureş). An. 40, Nr. 4/5 (apr.-mai 2013). p. 83-94.
Articol preluat din http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/gabriel-catalan-biserica-ortodoxa_26.html, locație unde acesta este prezentat integral cu note de subsol și anexe.
*
Acest articol abordează problema relației Biserică – Stat în perioada comunistă cu referire la Biserica Ortodoxă Română.  Este un articol amplu, bazat pe o cercetare în arhive.
Nu subscriu în totalitate la afirmațiile pe care autorul le face în cadrul acestui material, dar consider că unele aspecte, cele generale, sunt valabile și în cazul altor confesiuni religioase care au activat în perioada comunistă.
*
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”1.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)2.
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire3.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post4. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”5.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”6, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”8.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”9.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri11.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental13.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”14.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii18.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)19.
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire20).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă21.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii22.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor23.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”25.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”28.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”29.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”31.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”34.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”36deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”37.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”38.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”39.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită40.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”41.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”43.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”44.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”49; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”51.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”52.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »53.
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce54.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”55.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni57.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”59.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”61.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”62.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”63(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”64 (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”65 (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”66.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”67.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)68.
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”69. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »70. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”71.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”72.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole73.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”74.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe75. (…)
Note
9
1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 71.
2 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Editura Realitatea, 2005; Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.310; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 151-152 şi p. 156; George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în AT, nr.1-2/2004, p. 19 şi p. 22.
3 Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iulie-august 2001, p. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 164, octombrie 2003, p. 35-38; Cristian Vasile, op. cit., p. 156; Adrian Cioroianu, op. cit., p. 310; cf. George Enache, op. cit., p. 15-25; Corneliu Leu, op.cit.,passim.
4 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 1-4 / Microfilme, r. 1169, c. 650-653; ANR, Colecţia 60, dosar 540, f. 33-35; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
5 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în AS, vol. VI Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 706-708. În continuare: Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai – «Ziua independenţei» în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 181, aprilie 2005, p. 28-30 şi cu o nouă anexă (lista electorilor patriarhului Justinian Marina), în completare în „Timpul. Revistă de cultură”, Iaşi, nr. 83, noiembrie 2005, p. 18-19. În continuare: Gabriel Catalan, O pastorală patriarhală de 9 Mai.
7 Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, BOR şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în AFTO, 2002, p. 93-154; George Enache, Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, în vol. de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 15-156; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu,BOR şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Studii, I, (editor coord. Gheorghe Onişoru), Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 108-136; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989 (editor coord. Adrian Nicolae Petcu), Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 124-222; Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa, Pr. Prof. Alexandru Filipaşcu,Istoria Bisericii Romîne, Manual pentru institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 617-648; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, f.e., 1972, p. 356-377; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994 <1997>, p. 481-523 passim; Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001 (editorii cenzurează unele dintre documentele publicate, pe care noi le-am publicat anterior şi integral în presa centrală internă); Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, nr. 264-274, martie-august 2001; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în AS, vol. VII Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 111-117; Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului [Anania], Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Renaşterea”, nr. 10/1998, p. 6-7 şi nr. 11/1998, p. 6-7; idem, Atitudini, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1999; vezi şi filmul documentar Memorie în alb şi negru, TVR (redacţia „Viaţa spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române, 1998/1999, prezentat la simpozionul organizat în aula Palatului Patriarhiei la 21 februarie 2001, cu ocazia comemorării patriarhului Justinian Marina.
8 BOR, nr. 5-8/1948, p. 223, apud Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 708.
9 ANR, fond Consiliul de Miniştri (103), dosar nr. 3/1948, f. 18 şi 21; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 534 şi p. 536.
10 Vezi Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001 şi Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
11 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 34-40, p. 42 şi p. 56-57.
12 Ovidiu Bozgan şi Dan Cătănuş, România anului 1948 sub lupa diplomaţiei franceze, în AT, nr. 3-4/2002, p. 116 (pentru textul întregului raport vezi p. 118-139).
13 Virgiliu Ţârău, „Democraţiile populare” şi atitudinea lor faţă de religie şi biserică în anul 1948, în AS, vol. VI, p. 674.
14 Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, în MI, nr. 1/2001, p. 19.
15 Vezi Gabriel Mateescu, „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în „Lumea credinţei. Magazin ilustrat”, ianuarie 2004, p. 43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
16 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651; ANR, colecţia 60, dosar 540, f. 30-35; ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99; ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v; dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81; ANR, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar 45/1950, f. 1-14; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dos.A/592, f.2, 4-10; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r, 5r-6v; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-16; dosar 64/1958, f. 98; dosar 85/1986, f. 2r-5v; ANR, colecţia Gabanyi, dosar 50, f. 5-6, 16, 18, 65, 70-72.
17 Cristian Vasile, op. cit., p. 208-231 şi p. 248-250; Paul Negruţ, op. cit., p. 123; Ioan Dură,op. cit., p. 83.
18 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 261-263 şi p. 270.
19 Vezi presa bisericească din anii 1948-1955.
20 „Gleb Yakunin, care a avut acces la arhivele KGB, afirmă că Alexei a avut numele de cod « Drozdov »” – vezi Dănuţ Mănăstireanu, A murit Alexei II, Patriarhul ortodox al Rusiei,http://danutm.wordpress.com/2008/12/05/, accesat la 12.01.2010. Înainte de a deveni patriarh, Alexei Mihailovici Rüdiger (Ridiger) a fost succesiv: episcop, arhiepiscop şi mitropolit de Talin/Estonia (1961-1986), respectiv mitropolit de Novgorod şi Leningrad (1986-1990), dar a negat permanent că ar fi fost agent KGB, declarând, totodată, că documentele care-l incriminează sunt fabricate de guvernul estonian rusofob pentru a discredita Biserica Ortodoxă Rusă şi Federaţia Rusă – vezihttp://orthodoxwiki.org/Alexei_II_%28Ridiger%29_of_Moscow, accesat la 22.01.2010; cf. Nathaniel Davis, A Long Walk to Church: A Contemporary History of Russian Orthodoxy, Oxford, Westview Press, 1995, p. 89, 96 şi 272.
21 Cristian Vasile, op. cit., p. 244-248.
22 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 706-708; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai, p. 19.
23 Dennis Deletant, op. cit., p. 70; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
24 Vezi G. Catalan, O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox pro-comunist (1945), în “Timpul”, nr.87, martie 2006, p.5.
25 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace, vol.IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, p.XIX.
26 G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p.708.
27 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.I-II, Bucureşti, 1948 (ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1949).
28 O. Gillet, Religie şi naţionalism…, pp.37, 39, 41.
29 Gala Galaction, Jurnal, vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.109.
30 Justinian, Apostolat social, vol.IV, pp.341 şi 435.
31 O. Gillet, op. cit., p.109.
32 Ibidem, p.99; John Meyendorff, The Orthodox Church, Crestwood, New York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1981, p.165; P. Negruţ, Biserica şi Statul…, pp.114-115.
33 „BOR”, nr.5-8 (mai-august)/1948, p.234.
34 Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, apud. O. Gillet, op. cit., p.98.
35 O. Gillet, op. cit., p.91.
36 S. Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu caracter social desprinse din Sfintele Evanghelii, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1954, p.172.
37 M. Chialda, Creştinism şi patriotism, în „Studii Teologice”, nr.1-2/1953, p.60.
38 O. Gillet, op. cit., pp.90-91.
39 Ibidem, pp.90, 91, 92, 93, 94, 97, 116, 117, 118.
40 Ibidem, pp.114, 116.
41 Petru Rezuş, Creştinismul şi dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, 1952, p.110.
42 O. Gillet, op. cit., pp.111, 112, 124.
43 Ibidem, p.96.
44 Ibidem, pp.118-119; Teodor M. Popescu, Ortodoxie şi catolicism, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.481.
45 O. Gillet, Op. cit., pp.119-123; C. Vasile, BOR în primul deceniu comunist, pp.203-204; T. Volokitina, Stalin-Biserica Rusă…, p.19.
46 ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 75/1946, f.25.
47 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi stat. Studiu istorico-juridic, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.453.
48 L. Pădureanu, Vaticanul – cetate zidită pe nisip: minciuna papalităţii în primele trei veacuri, în „Studii Teologice”, 1952, p.293.
49 Iustin Moisescu, Atitudinea papalităţii faţă de progresul omenirii, în „Ortodoxia”, nr.1/1953, pp.130-131.
50 Alexandru I. Ciurea, Rezistenţa Bisericii româneşti faţă de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1949, pp.224-225.
51 ***, Cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, nr.4/1953, p.509.
52 Justinian, Unitatea bisericească ne va ajuta să facem mai strânsă şi mai indestructibilă [sic! – n.n.] unitatea noastră naţională, în Apostolat social. Slujind lui Dumnezeu şi oamenilor. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1971, p.110.
53 ***, Cinci ani de la reîntregirea BOR, p.503; O. Gillet, Op. cit., p. 201.
54 Doina Cornea, Asaltul comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice şi miracolul supravieţuirii ei, în Analele Sighet, vol.6, pp.695-699; Ioan Ploscaru, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în Analele Sighet, vol.6, pp.679-684; Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol.6, pp.685-694; O sinteză asupra suprimării Bisericii Unite cu Roma şi a supravieţuirii sale clandestine la C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003.
55 Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de S.A. Prunduş, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003, pp.81, 438-439; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar 736, f.181; cf. C. Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.102 (autorul anonimizează numele clericilor ortodocşi torţionari).
56 Alexandru Raţiu, Biserica furată, f. l., f. e., f. a.; Idem, Persecuţia Bisericii Române Unite, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1994; Sergiu Grossu, Calvarul României creştine,Editura “Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1994; Pr. prof. Clement Plăianu şi Dr. Silvestru Augustin Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Editura “Viaţa creştină”, 1994. Refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice a fost denunţat permanent în toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, inclusiv în cel din 2009, în care se afirmă foarte clar că statul român încurajează abuzurile BOR.
57 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.68.
58 Interviu dat de Justinian Marina ziarului „Universul”, nr.260/7 noiembrie 1948.
59 Vezi ***, În problema libertăţilor religioase, în „Scânteia”, 22 februarie 1949 şi P. Negruţ,op. cit., p.119.
60 O. Gillet, op. cit., pp.87, 113.
61 Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.
62 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim; G. Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Analele Sighet, vol.7, pp.62-63.
63 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.
64 Ibidem, p.369.
65 Ibidem, p.371.
66 Ibidem, p.365; G. Catalan, Martie 1953…, p.64.
67 G. Catalan, O pastorală patriarhală…, p.18-19.
68 T. Volokitina, Conducerea sovietică şi crearea blocului Bisericilor Ortodoxe în Europa Orientală. 1943-1948, comunicare prezentată la a V-a sesiune a Comisiei mixte ruso-române de istorie, Bucureşti, 25 octombrie 2000; O. Gillet, op. cit., pp.120, 122; P. Negruţ, op. cit., pp.130, 139-140; P. Rezuş, Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de lupta pentru pace. Sarcinile preoţimii în această problemă, în „Studii Teologice”, 1952, p.11; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar A592, f.2, 4, 6, 8v, 10; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Bucureşti, 2006, p.464, nota 66, înwww.presidency.ro; Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.279, nota 67.
69 Vezi ***, Deschiderea cursurilor pentru anul şcolar 1950-1951 la Institutul Teologic din Bucureşti, în „BOR”, nr.10/1950, p.526 şi Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească la Institutul Teologic din Bucureşti (1948-1953), în „Anuarul Institutului de Istorie « A.D. Xenopol »”, tom.XLI, 2004, pp.558-560.
70 Vezi ***, Deschiderea cursurilor Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în „BOR”, nr.1-2/1949, pp.18-19, apud. Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească…, pp.558-559.
71 P. Negruţ, op. cit., pp.120-121.
72 Ibidem, p.117-118; G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, pp.708-709.
73 P. Negruţ, op. cit., pp.118, 123.
74 „BOR”, nr.5-6 (mai-iunie)/1966, p.453 apud. Petre Popa, Patriarhul Iustinian Marina între ortodoxie tradiţională şi politică românească postbelică, în „Argesis. Studii şi comunicări”, Seria Istorie, Piteşti, vol.XIV, 2005, p.884.
75 Documentele reproduse în anexe argumentează, fără putinţă de tăgadă, în opinia noastră, aceste concluzii.
76 În general, am preferat menţinerea particularităţilor de limbă şi stil ale documentelor pentru a reda cât mai exact specificul epocii şi a păstra savoarea izvoarelor istorice.Totodată, precizăm că, pentru a sublinia continuitatea istorică foarte clară existentă în privinţa modului de organizare, funcţionare şi, mai ales, relaţionare a BOR cu statul comunist, cât şi evoluţia biografică a unor clerici ortodocşi reprezentativi, care au ocupat la un moment dat funcţii importante în ierarhia acestui cult, am optat pentru reproducerea câtorva documente posterioare anului 1955, limita cronologică superioară a studiului nostru.

 

Ce fel de istorie ne-am dori să lecturăm despre Biserică în perioada comunistă?


O întrebare foarte bună care aduce în atenția celor interesați de trecutul Bisericii sub comunism cele două aspecte: compromis și rezistență. Profesorul Gheorghe Modoran menționează scurt și concis faptul că istoria trebuie luată și asumată așa cum este, așa cum s-a întâmplat, cu bune și mai puțin bune, cu lumini și umbre. Cu fapte de vitejie, de eroism, dar și cu căderi și colaboraționism atât din partea pastorilor, chiar și a celor care s-au aflat într-o opoziție mai mult sau mai puțin deschisă față de regimul comunist, dar și a laicilor, a credincioșilor Bisericii. Am folosit termenul Biserică tocmai pentru a evidenția că evenimentele sunt identice pentru toate bisericile creștine din România pe parcursul perioadei comuniste, bineînțeles ținând cont de particularitățile fiecăreia dintre acestea.

Ce fel de istorie ne-am dori să lecturăm despre Biserica Adventistă în perioada comunistă? Unii dintre noi ne-am dori să descoperim doar partea frumoasă, înălțătoare a istoriei. Am dori să fim mândri de istoria noastră, să simțim fiorul și emoțiile sufletului în fața marilor biruințe ale eroilor noștri. Dar ce lecții am putea învăța doar dintr-o viziune triumfalistă a bisericii? Că nu există înfrângeri și căderi, că nu au loc dezamăgiri și eșecuri de-a lungul confruntărilor de pe frontul marilor bătălii ale istoriei?

Alții ar dori o istorie cât mai aproape de realitate, pentru că doar Dumnezeu cunoaște istoria pe deplin reală și adevărată și aceasta este consemnată doar în arhivele cerului. Este o istorie cu lumini și umbre, cu eșecuri și biruințe, cu adâncimi și culmi, cu eroi și înfrânți.

https://www.facebook.com/pustiul.rosu

A apărut volumul Sfârșitul regimurilor comuniste: cauze desfășurare, consecințe


După două decenii de la căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, deschiderea arhivelor şi libertatea de utilizare a unor surse alternative de documentare oferă specialiştilor în domeniul istoriei recente posibilitatea de a reconstitui evenimente petrecute în perioada totalitară şi de a elabora analize complexe. Cauzele, desfăşurarea şi consecinţele prăbuşirii regimurilor comuniste, atât în România cât şi în plan internaţional, sunt câteva din temele importante ale istoriei recente, destul de puţin cunoscute, şi care pot oferi chei de înţelegere a realităţilor prezente. Astfel, cele studii 27 de studii din acest volum reprezintă o contribuţie la cunoaşterea realităţilor istoriei recente din România şi din alte state care au cunoscut regimuri comuniste.

Volumul conţine lucrări prezentate la ediţia a IV-a a Simpozionului internaţional care a avut loc la Făgăraş-Sâmbăta de Sus în perioada 25-27 Iunie 2009 şi a apărut cu sprijinul Fundaţiilor Konrad Adenauer şi Aspera.

Pentru cei interesaţi redau mai jos cuprinsul volumului:

CUPRINS

Cuvânt înainte

SFÂRŞITUL REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA. CAUZE, DESFĂŞURARE ŞI CONSECINŢE

Doina Jela
De ce s-a prăbuşit regimul comunist şi cum s-ar fi putut oare să nu se întâmple acest lucru?
Mircea Stănescu
Relaţiile româno-sovietice de la Masa rotundă poloneză până la căderea comunismului în Europa de Est
Floarea Dobre, Luminiţa Banu
Reflectarea în documentele Securităţii a impactului programului de sistematizare a mediului rural (1989)
Ilie Gherheş, Mihaela-Cristina Tusluc
Petrova Maramureşului, 16 ianuarie 1989. Un moment de rezistenţă împotriva sistematizării ceauşiste
Florian BANU
Noiembrie 1989 – plecarea din România a Nadiei Comăneci – ultima lovitură de imagine dată regimului Ceauşescu
Elena Gherman, Liviu Ţăranu
Câteva consideraţii pe marginea evoluţiei economiei româneşti în ultimul deceniu comunist
Raluca Nicoleta Spiridon
Viaţa cotidiană şi starea de spirit a populaţiei premergătoare imploziei sistemului comunist din România în decembrie 1989 – Aspecte din dosarele Securităţii
Mihaela Toader
Exilul românesc şi Revoluţia din decembrie ’89
Cristina Roman
Prăbuşirea regimului comunist şi începuturile democratizării societăţii româneşti (1989-1992)
Cosmin Budeancă
„Între două patrii”. Percepţia românilor asupra etnicilor germani emigraţi din România

ISTORIA COMUNISMULUI ÎN POSTCOMUNISM

Alexandra Bogdanovici
Deportarea sârbilor în Bărăgan
Vladimir Lj. Cvetković
Tratativele privind rezolvarea incidentelor de graniţă din Timişoara în 1953 şi impresiile delegaţiei iugoslave cu privire la realitatea românească
Liliana Corobca
Desfiinţarea cenzurii comuniste româneşti (D.G.P.T.) în anul 1977

*
Marius Silveşan
Relaţia dintre Biserică şi Stat în România comunistă. Studiu de caz: Alegeri la comunitățile baptiste în 1975

*

Denisa Florentina Bodeanu
Informatorii din Cultul Baptist între 1979-1989

*
Jánosi Csongor
Cariera unui ofiţer de Securitate. Ungváry József în documentele de arhivă şi în memoria colectivă
Antonovici Valeriu
Munca patriotică în Republica Socialistă România – Dacă-i ordin, cu plăcere!
Gabriel Catalan
Reflectarea evenimentelor din decembrie 1989 din România în manualele şcolare de istorie
Dragoş Carciga
Comunismul şi Muzeologia. O cercetare critică

COMUNISM ŞI POSTCOMUNISM PE PLAN INTERNAŢIONAL

Larisa Turea
Consideraţii privind meandrele memoriei culturale şi colective (cu referire la schimbările de mentalitate induse de înfometarea populaţiei din R.S.S. Moldovenească în 1946-1947)
Ion Xenofontov
Mişcarea naţională din R.S.S. Moldovenească în istoriografie: premise, evoluţie, consecinţe
Lidia Prisac
Problema naţională în R.S.S. Moldovenească în contextul restructurării gorbacioviste
Eduard Boboc
Colapsul sistemului totalitar sovietic şi dezintegrarea U.R.S.S.
Mihai Croitor, Sanda Borşa
Deng Xiaoping şi limitele reformismului chinez
Boštjan Kolarič
Căderea regimurilor comuniste în Iugoslavia şi consecinţele asupra Sloveniei
Maria Dermendzhieva
Darzhavna Sigurnost (Securitatea bulgară din perioada comunistă) şi noile servicii de securitate naţională

http://cosmin-budeanca.blogspot.com/

După cum se remarcă și din parcurgerea cuprinsului, în cadrul acestui volum se regăsesc și două studii privitoare la evanghelicii din România în perioada comunistă.

Primul studiu este al Denisei Florentina Bodeanu (căsătorită Budeancă), cercetătoare la CNSAS care abordează o problemă spinoasă în societatea românească dar și în mediul evanghelic, cea a colaborării personalului de cult cu Securitatea ca instituție de poliție politică.

Cel de-al doilea studiu realizat de mine se bazează pe documente identificate în Arhiva Departamentului Cultelor (Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte) și tratează alegerile de la comunitatea baptistă Oradea ce au avut loc în anul 1975, precum și cazul Liviu Olah.

Avem sau nu tăria de a analiza corect și demn istoria noastră?


Dacă istoria nu este răscumpărată, prin asumare și pocăință, prin reformă și reconciliere, atunci ea devine o piedică în progresul și dezvoltarea bisericii.

Nu vom putea privi înainte cu curaj câtă vreme ne este frică să ne asumăm trecutul.

Vasilică Croitor

Pastori si preoti bulgari au fost deconspirati ca agenti ai Securitatii Statului


Comisia parlamentului bulgar responsabilă pentru declasificarea dosarelor foştilor agenţi comunişti, a făcut publice dosarele mai multor pastori cu funcții importante în biserica protestantă bulgară, care au lucrat pentru serviciul Securităţii Statului bulgar din perioada comunistă, scrie Christian Telegraph.

agent_securitatePavel Ignatov, episcop al Bisericii lui Dumnezeu, cult creştin penticostal, a fost recrutat în 1975 şi a lucrat sub numele de cod „Klisurski”.

Vasil Elenkov, episcop al Bisericii Unite a lui Dumnezeu, a fost recrutat în 1988 şi nu există evidenţe că s-a retras vreodată.

Victor Virchev, director al Uniunii Penticostale între 2006 şi 2010, a fost recrutat în 1983 pentru a spiona creştinii.

Nici în cazul lui nu există dovezi la dosar ale încetării activităţii de spion.

Nikolay Kokonchev, pastor la una dintre cele mai influente biserici penticostale din Varna, a fost recrutat imediat după ce a intrat în funcţie.

În luna ianuarie aceeaşi comisie a publicat dosare declasificate pentru 11 din cei 15 mitropoliți membri ai sfântului sinod al bisericii ortodoxe bulgare,care au fost agenți ai securității comuniste. Cea mai mare parte din mitropoliți au colaborat în cadrul Departamentului 6, care a avut ca sarcină combaterea diversiunii politice.

http://www.semneletimpului.ro

Vasilică Croitor despre „Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea II


În septembrie 2010, pastorul Vasilică Croitor, și-a lansat cartea Răscumpărarea Memoriei, lucrare care s-a dovedit mai mult decât o simplă carte prin informațiile furnizate dar și prin dezbaterile pe care aceasta le-a iscat. După un an de zile, în septembrie 2011 autorul cărții a acordat un interviu lui Mihai Ciucă publicat în două părți. Prima parte a fost publicată aici și anunțată de mine aici. Cea de-a doua parte a interviului tratează problema contestării realităților cuprinse în carte, a încercărilor de discreditare a autorului său a cărții. În concluzie preiau din partea de final a interviului discuția despre așteptările autorului precum și impactul demersului său.

M.C.: Totuși, îmi imaginez că atunci când ai inițiat acest demers, ai sperat că el va avea un anume impact. Dacă ar fi să corelezi rezultatul cu așteptările inițiale, care ar fi obiectivul care (încă) nu a fost atins? Și aș vrea să știu dacă există și rezultate surpriză, pe care nu le-ai anticipat…

C.V.: De bună seamă că am scris cu așteptări, dar nu cele imaginate de criticii mei. Principala așteptare a fost aceea de a genera un dialog care până la apariția cărții nu fusese posibil. Acest obiectiv a fost atins și cred că este un câștig important. Aș menționa aici și faptul că o serie de păstori și lideri de opinie și-au deschis bloguri, au început să interacționeze cu alții cum nu s-a mai întâmplat până acum. Dacă este să mă refer la rezultatele spirituale, decizia de a ne asuma istoria și a ne pocăi în mod colectiv, acestea depind de cei așezați în funcțiile de autoritate. Eu am fost un mesager, nimic mai mult. Îmi pare rău să văd că liderii au ratat șansa de a chema biserica la pocăință, după modelul biblic. Cred însă, cu toată convingerea, că va veni o zi în care biserica își va asuma istoria cu bune și cu mai puțin bune. Întrebarea este dacă o vor face liderii de astăzi, sau Dumnezeu va ridica o altă generație pentru aceasta.

Citește continuarea aici: http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/

„Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea I


Cu un an în urmă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc găzduia un eveniment cu adevărat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” scrisă de pastorul Vasilică Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-biserică în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere această aniversare, Mihai Ciucă, l-a provocat la dialog pe autorul cărții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.

Pentru a citi interviul apăsați pe imagine

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitară la „Al.I. Cuza” colaborator al Securitatii din patriotism


Preotul Gheorghe Popa

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitara la „Al.I. Cuza”, a fost recrutat de Securitate in vremea in care era ghid la Manastirea Voronet. Perspectiva de a ajunge muncitor necalificat. Prin aceasta spaima explica preotul Gheorghe Popa semnatura pe care si-a pus-o pe un angajament cu Securitatea, pe 17 iulie 1980. Prorectorul celei mai vechi universitati din tara era pe atunci student la Institutul Teologic din Bucuresti si începuse sa fie curtat de securisti in momentul in care se angajase, pe perioada vacantei, ca ghid la Manastirea Voronet, situata in apropiere de Stulpicani, satul sau natal din judetul Suceava. Preotul Gheorghe Popa, verificat de CNSAS la cererea EVZ si titularul unei note de constatare a calitatii de colaborator care se afla acum pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, a acceptat sa colaboreze chiar inainte de a semna angajamentul cu numele conspirativ „Cristi Popescu”, scrie EVZ.

Sursa: HotNews.ro

Solidaritatea de breaslă în serviciile secrete


Modul în care grupările securiste s-au repliat și susținut reciproc după căderea comunismului trădează o uimitoare solidaritate de breaslă. Radio România Actualități a prezentat astăzi situația din Bulgaria, unde președintele Gheorghi Pîrvanov, un colaborator dovedit al serviciilor de securitate, a căutat să împiedice lustrația. Astfel președintele a refuzat numirea altor ambasadori în locul celor deconspirați. În replică, ministerul de externe, cu sprijinul partidelor de la putere, i-au chemat „cu ordin de serviciu” pe ambasadori, lăsând ca misiunile lor să fie conduse de locțiitori, până la expirarea mandatelor.

Citiți mai jos știrea în întregime, preluată de pe situl SRR

 .

Ambasadorul bulgar la Bucureşti, revocat pentru colaborare

Valentin Radomirski, ambasadorul Bulgariei în România. Foto: Agerpres.

În Bulgaria, lumea politică şi diplomatică continuă să fie preocupată şi tulburată de consecinţele faptului că aproape jumătate dintre ambasadorii şi consulii Bulgariei au fost informatori ai serviciilor secrete comuniste.

Datele, apărute nu cu mult timp în urmă, dovedesc acest lucru inclusiv pentru diplomaţii aflaţi la post în Turcia, Grecia şi România.

A apărut şi o listă cu aproape 200 de diplomaţi de vârf care au lucrat cu celebrul Comitet pentru Securitatea statului, iar parlamentul de la Sofia a adoptat o declaraţie prin care cerea retragerea de la post a 42 de diplomaţi, inclusiv ambasadorii din Grecia, SUA şi Marea Britanie, lucru care se întâmplă. citește mai departe

Sursa: Răscumpărarea Memoriei

Bulgaria are o lege a lustrației care este și funcțională. Romani vor mai trebui sa aștepte până vor vedea și în țara lor ceva asemănător.

Interviul acordat de Vasilica Croitor la RTN Chicago – video


 

Vasilică Croitor la RTN Chicago

Pentru a urmării interviul apasă  pe imagine, sau aici.

CRPC – Un dialog peste așteptări cu Comitetul Executiv al Cultului Penticostal despre asumarea trecutului recent


Miercuri, 9 februarie 2011, Comitetul Comunității Regionale Penticostale Constanța a avut o întâlnire cu Comitetul Executiv al Cultului Penticostal. Tema întâlnirii a fost discutarea Rezoluțiilor pe care CRPC le-a transmis conducerii Cultului în ultimii ani. Întâlnirea cu Executivul a fost considerată un dialog peste așteptări.

 

Articole similare

Rascumpararea memoriei- Invitatie la post si rugaciune pentru tara noastra

Rugaciune pentru tara via Rascumpararea memoriei

 

Biserica Adventista si deconspirarea


In Decembrie 2006 Biroul de Presa al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea a publicat un  comunicat. Sa fi fost publicat doar sub presiunea publicării dosarelor preoților si pastorilor, asa cum cerea legea Ticu Dumitrescu? Si s-a renuntat la “deconspirare” pentru ca pastorii nu mai cad sub incidenta directa a legii? Sau tinerii din noul comitet al Uniunii considera ca decizia luata si comunicata de precedentul comitet nu se mai aplica? Cu ce e mai buna noua generatie, decat cea trecuta? Va las sa meditati la aceste intrebari in timp ce citiți comunicatul cu pricina:

“Consiliul de Conducere al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea considera ca deconspirarea dosarelor securitatii este un act de dreptate din care cetatenii romani pot invata ca, mai devreme sau mai tarziu, oricine se va confrunta cu raportul faptelor sale si ca orice lucru facut in ascuns va iesi la lumina, motiv pentru care trebuie sa fim atenti la modul nostru de vietuire.

Desi suntem constienti ca aceasta situatie nu va contribui la consolidarea armoniei sociale, ci dimpotriva, va crea noi bariere si nemultumire, rugam pe Bunul Dumnezeu sa Se indure de poporul nostru si sa ajute mai ales tanara generatie sa invete din lectiile istoriei zbuciumate, sa evite greselile trecutului si sa contribuie la construirea unei societati bazate pe incredere si respect reciproc.

Cei saptesprezece ani care au trecut de la caderea regimului comunist au constituit o perioada suficienta pentru ca aceia care au cedat presiunilor si s-au unit cu fortele raului pentru a denigra si a face rau semenilor nevinovati, sustinand pe cale aceasta dictatura comunista, sa isi manifeste regretul fata de faptele savarsite, marturisindu-le si cerand iertare lui Dumnezeu si celor pe care i-au afectat.

Oamenii care nu se tem de Dumnezeu socotesc ca isi pot rezolva problemele, acoperindu-le si negandu-le. Crestinii insa cred ca orice redesteptare si reforma morala si religioasa incepe cu recunoasterea si marturisirea pacatelor si de aceea sunt datori sa dea un bun exemplu, marturisindu-si slabiciunile si greselile in caz ca au avut vreo forma de colaborare cu politia politica a regimului comunist. O astfel de atitudine se cere mai ales din partea personalului eclesiastic, care este responsabil de restaurarea morala a comunitatilor pe care le deserveste.

Credem ca nici un om nu este capabil sa-i judece pe cei car au cazut in greseala colaborationismului, pentru ca nu cunoaste conditiile in care s-a ajuns la astfel de situatii si presiunile la care acestia au fost supusi inainte de a accepta colaborarea. De aceea, ii incurajam pe toti crestinii sa-i priveasca cu ingaduinta si sa faca tot ce pot pentru recuperarea lor si pentru implinirea Rugaciunii Domnesti, astfel incat dezideratul ‘precum in cer si pe pamant’ sa devina realitate.

Cu toate acestea, socotim ca aceia care vor fi dovediti ca au fost colaboratori nu mai pot sluji in responsabilitati eclesiastice.

Ca oameni ai credintei, ne straduim sa contribuim la realizarea unui climat in care omul sa recapete demnitatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o prin creatiune si rascumparare si suntem incredintati ca situatia prezenta de revizuire a trecutului poate fi transformata, prin harul lui Dumnezeu, intr-o ocazie de reconciliere si insanatosire a relatiilor interumane.”

Adventistii si modelul penticostal from Re-membering by remembering7

Memorialul Durerii (1-35) integral on-line pe site-ul istorieevanghelica.ro (6.02.2011)


Memorialul Durerii

Image via Wikipedia

Pagina Memorialul Durerii a fost actualizată.  Am înlocuit si completat episoadele documentarului, astfel încât cei interesați să poată urmări integral cele 35 de episoade la o calitate cât mai bună.

https://istorieevanghelica.ro/memorialul-durerii/

Voi încerca să adaug și alte episoade în măsura timpului și a identificării lor.

 

 

Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin

Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin


Cum s-a nascut  Memorialul Durerii, ca proiect jurnalistic?

In vara anului 1991 o echipa a Televiziunii elvetiene, la invitatia Senatului Romaniei, personal a d-lui senator Radu Ciuceanu, a realizat un periplu prin cateva dintre fostele inchisori politice ale Romaniei, in urma caruia a difuzat o emisiune de treizeci de minute. Noi, cei de la Televiziunea publica, am fost chemati sa urmarim deplasarea si, in masura timpului disponibil, sa filmam si sa producem si noi tot o singura emisiune.

In aceasta prima calatorie in Infern, am descoperit martorii. Datorita lor am stiut atunci, in acele zile, ca nu stim nimic despre cele patru decenii de comunism decat ceea ce am trait noi in planul psihologic si al existentei de zi cu zi, frigul, foamea, frica, cenaclul  Flacara, cenzura, copiii nedoriti si nimic despre latura represiva, concentrationara a sistemului. Au existat institutii care s-au comportat criminal, oameni care au dispretuit legile si statul de drept si care au omorat semeni de-ai lor, in numele apararii cuceririlor socialismului.

Ignoranta a fost politica de stat in Romania lui Ceausescu. Am mai intrevazut in acele interviuri cu martorii dimensiunea  halucinanta a acestui cosmar. Sute de inchisori, lagare, spatii de deportare, mii de romani ale caror biografii insemnau tineretea, primii ani de facultate, apoi punct. Arest, judecata, „dusman al poporului”, Gherla, Canal, Aiud, Balta Brailei, deportare, familie distrusa, viitor anulat, suferinta, marginalizare, exil.

Niste savanti occidentali au descoperit ca la nastere ochii cartitei functioneaza normal, iar orbirea este dobandita in urma unui proces de adaptare la mediu. Multi eram orbi. Putini am avut sansa sa vedem adevarul in anii ‘90; unii se mai lupta cu aceasta orbire si azi.

Am propus conducerii  TVR, la inceput, un serial de 6 episoade – perioada 1944-1964 – si apoi, desprinzandu-ma din conditiile impuse (sa nu ma abat de la subiect – „epoca Dej” -, sa nu vorbesc de actualitate si mai ales de suferinta urmasilor, sa nu realizez biografii ale unor lideri politici, care ar fi fost comparabile cu cele ale noilor emanati ai revolutiei: Iliescu, Brucan, Barladeanu si comparatia n-ar fi fost in favoarea celor din urma), sa realizez un serial de cursa lunga despre spatiul concentrationar romanesc.

Eu am crezut in libertatea din decembrie 1989. Si am profitat de ea. Nu mi-am deschis un butic, n-am pornit afaceri, ci mi-am folosit curajul si puterile sa spun ceea ce imi fusese interzis. De altfel, printre lucrurile minunate, putine ce-i drept, dobandite de romani dupa ‘89: piata libera, drepturile omului, exista si libertatea de expresie.

Condamnarea comunismului – un act temerar

Cum va explicati atitudinea conducerii  TVR de atunci si a unor importanti demnitari care nu stiau ce pretexte sa mai inventeze pentru a bloca difuzarea Memorialului Durerii?

Este aproape imposibil ca cei din generatia de jurnalisti, sa zicem, a anului 2000 sa inteleaga cum puteai sa produci un serial anticomunist intr-o institutie care, desi se proclamase libera si independenta, nu era libera in totalitate si nici oamenii ei desprinsi de mentalul comunist. Au fost colegi de-ai mei care, in timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, au condus detasamentele muncitoresti spre Piata, incitandu-le la violenta. Si nu erau din generatia dinozaurilor. Foarte tineri, cataratori exceptionali. Cu timpul au devenit fideli ai unui mare partid istoric si, in urma cu doi ani, exponentul lor in Consiliul de Administratie. Ce sa mai vorbim ca aici, in  TVR, se aflau angajati fosti delatori ai generatiei 1956, fosti activisti care luptasera cu arma in mana impotriva partizanilor si un procent foarte mare de copii ai fostilor generali de Securitate. Inclusiv fiica lui Pacepa, o victima care trebuia tinuta insa sub supraveghere. Eram colegi, la propriu si la figurat, cu multi locatari din cartierul Primaverii.

Asa se explica de ce, inca din primele ore ale Revolutiei, in cabinetul de la etajul al XI-lea al  TVR, echipa d-lui Iliescu corecta toate mesajele in care aparea „revolutie anticomunista”, inlocuind-o cu „revolutie anticeausista”. Nu se dorea sub nici o forma denigrarea sistemului, ci doar a celor care l-au gestionat prost. Era noua stilistica a reciclarii. Iar cateva luni mai tarziu, anticomunismul personajelor din Memorialul Durerii era evident singur-singurel, in peisajul autohton, fiind etichetat cand desuet, cand revansard, vanatoare de vrajitoare, o piedica in calea concilierii, un serial izolat care face din „banditi” eroi etc.

Ordinea de stat pe care o aparasera Draghici, Nicolski, Plesita, Enoiu parea sa fie aceeasi si in anii aceia de dupa revolutie, de vreme ce dreptatea era o vorba goala pentru cei prigoniti. Iar sistemul ii apara prin toate mijloacele pe prigonitori, nelasandu-ne nici macar dreptul de a le cunoaste numele. Am beneficiat de atacurile cele mai violente, mai fulminante, de la tribuna parlamentului, ale deputatilor PDSR si PSM, acuzatia fiind de ” propaganda anticonstitutionala”, in timp ce comici vestiti de ieri si de azi ai celor doua Camere cereau interzicerea „crimei de la TVR”, a crimei de a memora suferintele produse de comunism.

Am suportat in anii ‘92 -’93 o adevarata „euforie” a urii, amintind de aceeasi campanie plasata in anii ‘50 si ale carei tinte au fost protagonistii Memorialului.

Memorialul nostru s-a difuzat in august 1991 si primele episoade au fost socante.

Atat de mare a fost impactul primului documentar, incat colegii mei mi-au spus ca, dupa difuzare, noaptea, vecinii le-au sunat la usa si i-au intrebat ce se intampla la  TVR: este un post pirat? Nu aceea era televiziunea care le intra zilnic in casa. Era o istorie a personalitatilor care traversasera desertul rosu cu demnitate, care suferisera ani grei de temnita pentru convingerile lor anticomuniste. Si care nu se regaseau in noile structuri politice ale Romaniei.

Ati realizat si s-au difuzat 140 de episoade in 16 ani. E, fara indoiala, un mare succes, intr-o lume plina de proiecte interesante, dar adesea lipsita de energia de a le duce la capat. Ce a contat mai mult? Incapatanarea dumneavoastra sau ati beneficiat si de sprijinul unor lideri politici, asociatii, membri in consiliile de administratie ale  TVR?

A contat faptul ca n-am fost singuri.

Societatea Timisora , colegii mei din mass-media (Romania libera, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Baricada), revista 22, revista Memoria, Fundatia Academia Civica, Video Dialogul lui Sorin Iliesiu, editura Humanitas si alte edituri.

Asociatia Fostilor Detinuti Politici,  cu omul de mare probitate morala din fruntea ei, Constantin Ticu Dumitrescu, istorici ca acad. Alexandru Zub, Dennis Deletant, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu. Exilul, cu numeroase actiuni de sprijin. Toti laolalta si fiecare cu uneltele sale am conlucrat la intelegerea corecta a trecutului, a acelui trecut in care s-a produs devalorizarea tuturor valorilor.

Sa nu uitam ca au fost forte care au vrut sa stearga cu buretele sau sa proiecteze in spatiul derizoriului, al relativismului cultural si moral urmele totalitarismului comunist.

Si, desigur, a contat afectiunea mea pentru aceasta lume care ne-a fost „rapita”. Pentru „nesfarsita suferinta” din Gulagul romanesc.

Concluziile Raportului Tismaneanu contin recomandari privind difuzarea  Memorialului Durerii. Care mai este astazi situatia? Lucrati la noi episoade? Se vor relua doar cele vechi? Se va difuza in continuare Memorialul Durerii la TVR?

Condamnarea crimelor regimului comunist ar fi fost deplina, in conditiile in care recomandarile Raportului Tismaneanu ar fi devenit realitate.

Legislativul de la Bucuresti se lupta pentru cauze minore, imi permit sa afirm aceasta, si nu pentru a transforma in norma, in lege actul fundamental de la 18 decembrie 2006.

Numai pentru ca aceasta condamnare oficiala a fost rostita de presedintele Romaniei?!

Printre aceste recomandari figura si continuarea difuzarii la Televiziunea publica a  Memorialului Durerii – noi episoade si reprogramarea la o ora rezonabila, decenta a filmelor deja realizate in seria cunoscuta.

Ultimul Memorial a fost difuzat la sfarsitul lunii mai. Si punct. Tacere. Sigur ca m-ar interesa un program de reluare a celor mai bune episoade. Dar nu am primit nici o invitatie in acest sens si, cum nu este nici un istoric in viitorul Consiliu de Administratie al  TVR, ci multi „profesionisti” de la Crizantema de Aur (asta e moda in ultimii ani), ca de obicei, memoria va fi invinsa de divertisment. Sau, de ce nu, de un viitor cenaclu Flacara?!

Lucrez in acest timp la un proiect de 6 filme politice – coproductie  TVR 1 si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania – numita Reconstituiri. Filmele care incearca sa dea la o parte praful de pe dosare si cazuri prezentate fals la timpul lor, prezentare tributara surselor de informatii ale Securitatii. Incepem, de exemplu, cu reconstituirea atacului de la 23 august 1981, din comuna Pui, judetul Hunedoara; o zi in care trei tineri confisca un autobuz cu pasageri, cu gandul de a forta frontiera si a trece in Iugoslavia. Se produce acolo un moment de iad, o baie de sange, cei trei „teroristi” sunt arestati. „Din ordinul comandantului suprem” cei trei vor fi lichidati. „Sa dispara de pe fata pamantului” – a cerut dictatorul. Ceausescu se temea in cazul unui proces public ca „societatea va vedea ca sistemul nu era perfect”. De aceea a ales asasinarea lor.

Desecretizarea completa a arhivelor

Descrieti in postfata editiei cartii  Memorialul Durerii aparuta la Humanitas o scena suprarealista. Ati fost avertizata de procuratura ca, daca mai faceti interviuri cu tortionari precum Nicolski sau Ciolpan, o sa le provocati atacuri de cord acestora si riscati sa fiti chemata in justitie. S-a schimbat ceva in acesti 16 ani in atitudinea diverselor institutii de stat, procuratura, SRI, SIE fata de Memorialul Durerii?

S-a schimbat enorm. Alianta D.A. a reusit sa deschida usile ferecate ale institutiilor care ar fi trebuit sa se ocupe de adevar si de dreptate. Semnalul cel mai optimist l-au dat  Ministerul de Justitie, SRI, CNSAS. Infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, ca si a Comisiei Tismaneanu, precum si activitatea laborioasa a Memorialului de la Sighet demonstreaza institutional ca Romania nu doar declara, ci este interesata sa documenteze de ce atat in epoca Dej (una puternic represiva, concentrationara, dominata de lagare si de penitenciare), ca si in epoca Ceausescu – aparent mai toleranta, dar la fel de politieneasca – a existat o continuitate a sistemului comunist, in ceea ce a insemnat persecutii, incalcarea drepturilor omului, omniprezenta Securitatii.

Mai ramane un ideal de atins: desecretizarea completa a arhivelor. Este absurd ca, la 17 ani de la prabusirea comunismului, sa nu avem acces la arhivele Partidului Comunist, partid care, ca si Securitatea, a iesit din istorie in decembrie 1989. Desi stafia lui am zarit-o in 18 decembrie 2006 in Parlamentul Romaniei.

Eu cred insa ca acest moment, indiferent cata conflictualitate a produs in clasa noastra politica, transcende si justifica fosta „Alianta D.A.”.

Gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul ramane in cartea de istorie ca un act temerar, cu atat mai temerar cu cat este insotit si de vointa de a iesi din cosmarul comunist.

Aceasta mi se pare a fi cea mai importanta schimbare produsa de democratia romaneasca in cei 17 ani de dupa revolutie si care a antrenat, la randul ei, o schimbare de fond la institutiile pe care le-ati amintit.

Fara de care nu se poate face cercetare, memorialistica, istoriografie.

Fata in fata cu tortionarii

Cred ca unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-ati realizat a fost cel cu Alexandru Nicolski. Nu cred ca exista o alta marturie a lui Nicolski in afara de cea inregistrata de dumneavoastra. Cum ati izbutit sa-l convingeti sa va dea un interviu? Intentionati sa transcrieti integral cateva marturii cum ar fi cele ale lui Nicolski, Ciolpan, Craciun si alti tortionari si sa le publicati intr-un volum sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, unde ocupati functia de secretar general? Pentru istorici, cel putin, ar fi o sursa de documentare exceptionala.

Cel mai greu a fost sa-l gasim. De convins, l-am convins destul de usor, pentru ca acesti fosti satrapi ai lumii comuniste abia asteapta sa redevina, fie si pentru cateva minute, führerii care au fost odinioara.

Nu-i vedeti pe securistii lui Ceausescu cu cata inconstienta ne vorbesc de „faptele lor glorioase de arme” cand apar pe ecranele televizoarelor? Cum au aparat ei independenta si suveranitatea… Cat de limitati sunt! Pentru ei, si azi, valorile nationale se rezuma la Partidul Comunist. Asta au slujit cu zel.

Desi eu m-am dus la generalul Nicolski sa-i iau un interviu, rolurile s-au inversat.

Devenisem aproape un anchetat. Era ceva uluitor in agresivitatea si cruzimea fostului enkavedist. Ataca nu ca la o corida, pe fata in arena, ci muscand, ca un animal scarbos. Mi-a amintit asemanarea pe care Adriana Georgescu, o victima a lui, o facea, numindu-l omul sobolan. Accesele lui de ura erau accese zoologice. Gata mereu sa dea in clocot.

Abia la sfarsitul interviului mi-am dat seama ca marele Nicolski tremura de frica… M-a intrebat: si acum vine ghilotina?

Era de neconceput pentru el, batausul, tortionarul, fiara, ca nu venisem insotiti de procurori, de politie, ca nu-l arestam.

Scosi de sub clopotul de sticla in care i-au conservat regimul Dej, regimul Ceausescu si chiar regimul Iliescu, acesti batrani securisti se adaptau noii situatii, preluand imediat comanda… isi simteau dintr-o data tresele pe umeri.

Unul dintre ei mi-a marturisit ce placere i-ar face sa ma aresteze… Uneori doar pistolul mai lipsea din spatiul acestor confruntari dure.

Imi trebuiau cateve zile de refacere dupa asemenea convorbiri. Eram literalmente bolnava, epuizata.

Am realizat in cadrul  Memorialului Durerii o serie neagra, biografii ale temnicierilor incepand cu Alexandru Nicolski, Gheorghe Craciun, Vasile Ciolpan, Liviu Borcea si multi altii.

Aceasta serie si cu DVD-urile respective vor constitui volumul al doilea al cartii  Memorialul Durerii – O istorie care nu se invata la scoala.

Sper ca si viitoarele volume sa le public – cat mai curand – sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania.

Cunosc destul de multi oameni care erau ravasiti dupa vizionarea cate unui episod din  Memorialul Durerii, fiind impresionati pana la lacrimi de marturiile victimelor. Ce sau cine v-a impresionat pe dumneavoastra in mod special?

Ma simt atasata de toti protagonistii serialului. Spuneam de curand, intr-o formulare nu suficient de explicita, ca iubesc aceasta lume atroce marcata de suferinta, tristete, penitenciar, moarte.

Cum sa iubesti raul? Ma chestiona cineva.

Dar eu ma refeream la cei ce au suportat raul, nu la cei care l-au produs si l-au cautionat.

Filmul meu e in fond un gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste.

O demonstratie ca memoria, iubirea, credinta in Dumnezeu pot invinge neantul, uitarea.

Ati primit sprijin din partea istoricilor, sa-i spunem consultanta de specialitate, in toti acesti 16 ani pentru realizarea  Memorialului Durerii?

In primii ani nu gaseam un istoric care sa vrea sa comenteze perioada recenta (cei 45 de ani de dictatura comunista). Probabil ca multora le era frica. Existau, pare-se, numai specialisti in epoca fierului, in feudalism. Iar comunismul fusese pe Marte sau pe Jupiter, nu in Romania.

Dar m-a ajuns din urma generatia noua de istorici.

Am colaborat la Memorial cu acad. Al. Zub (fost detinut politic), Dennis Deletant, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Marius Oprea, Stéphane Courtois, Ioana Boca, Vladimir Bucovski si o echipa de tineri cercetatori de la  CNSAS.

De ce credeti ca istoricii au ramas in urma jurnalistilor in a dezvalui pagini de istorie recenta?

Un timp au ramas in urma. E vorba de anii ‘90. Dar, pe parcurs, au preluat aceasta operatiune si o realizeaza exceptional.

In jurul d-nei Ana Blandiana si al Memorialului din nordul tarii exista o echipa de istorici care a editat  Analele Sighet si nenumarate lucrari.

Comisia Prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu care a redactat Raportul asupra celor 45 de ani de dictatura comunista a reunit nume consacrate ale cercetarii istorice. Efortul lor ne-a ajutat sa intram moral in randul lumii. Universitatile au corpuri redutabile de tineri istorici.

Marius Oprea are si el la  IICCR un nucleu extrem de abilitat sa produca studii asupra istoriei recente. Si, mai ales, sa documenteze crimele comise in perioada comunista.

Nu mai exista nici starea aceea de angoasa si de timorare din anii ‘90… Reactualizata cu unele nuante intre 2001 si 2004, cand iar am avut un sentiment de teama. Atunci mi s-a oprit si serialul.

E bine sa intelegem trecutul, ca sa stim ce am trait si cum am trait.

A meritat atata efort din partea dumneavoastra producerea si difuzarea  Memorialului Durerii? Oare s-a schimbat ceva in mintea publicului care a vizionat aceste episoade? Ce reactii aveti din partea publicului?

Am sa va raspund la aceste intrebari, citand-o pe d-na Flavia Balescu, sora lui Corneliu Coposu, care l-a insotit pe Senior in deportarea de la Rubla si care a marturisit ca  Memorialul Durerii a contribuit decisiv in acesti 17 ani la desteptarea poporului roman.

Ce pacat ca, in momente inaltatoare ale istoriei de dupa decembrie 1989, politicienii nostri n-au fructificat deplin aceasta trezire… aceasta sansa.

Ne aflam in situatia paradoxala cand un popor luminat e condus, inca, de o clasa politica care bajbaie in tenebre, indecisa si, mai ales, neputincioasa in a-si intelege misiunea. Gravitatea momentului de fata. In asta sta tenacitatea noastra.

Sa nu iesim din nocturna. Sper sa depasim impasul.

Interviu realizat de Armand Gosu

14 iunie 2007

Sursa: Revista 22, articolul Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste

ÎNCEPE RĂSCUMPĂRAREA MEMORIEI?! via Popas pentru suflet


Conform unor știri de ultimă oră, verificate și publicate de pastorul Petru Lascău pe blogul PAȘI SPRE LUMINĂ, se pare că începe… răscumpărarea memoriei! Atunci când vinovații, în loc să se retragă decent în umbră, bat toba corectitudinii și a integrității, greșesc în două feluri: mai întâi că nu este corect […].

ÎNCEPE RĂSCUMPĂRAREA MEMORIEI?! from Popas pentru suflet by cristianionescu (21.01.2011)

PS: Articolul se referă la faptul că Nelu Gurău, vicepreședinte al Cultului Penticostal, a recunoscut  în fața Consiliului Bisericesc că a avut angajament de colaborare cu Securitatea.

Era mai bine în comunism? O convorbire cu tortionarul Frant Tandara


Toționarul Franț Ţandără a incetat din viata la 2 mai 2004, la Giurgiu, fara a fi vreodata anchetat de organele competente pentru crimele comise. Interviul de fata a reprezentat ultima marturie pe care acesta a dorit sa o lase pentru mass-media din Romania.

De multe ori spun ca era mai bine in comunism, dar apoi ma intreb: „cum era bine?“. Caci romanul are un mare defect: uita repede. Si eu am mai uitat, dar n-am uitat faptele rele pe care le-am facut, sa stiti. Aproape toate, in intregime, le stiu. Ca le ocolesc este altceva caci, sa stiti, un criminal se fereste foarte mult. Un criminal fuge. Dar intotdeauna apare adevarul in fata lui si asta este foarte dureros. Iar eu, daca v-am spus toate astea este pentru ca stiu ca un om care nu are trecutul pus la punct nu poate avea viitor. Nu este om ala. Comunistii nu au fost rai cu totii… Erau si oameni cumsecade printre ei, oameni care si-au vazut de treaba lor, profesionisti. Ca erau activisti si membri cotizanti. aia cotizanti isi vedeau de treaba lor. Iar Iliescu spune ca au fost 3.800.000 de comunisti! Nu se poate asa ceva! Nu trebuie sa-i bagam pe toti in aceeasi oala. Au fost membri care au facut rau acestei tari si membri care si-au vazut de treaba lor.

Cititi aici interviul tulburător de Fabian Anton realizat la 21 martie 2002 în Giurgiu cu un tortionar lucid dar nepocait.

Interviu semnalat de remembering7

 

Site despre „fenomenul” sau „experiementul” Pitesti – reeducarea prin tortura (1949-1951)


Buna ziua,

Va anuntam cu placere ca www.fenomenulpitesti.ro este activ incepand de astazi! Site-ul este cea mai bogata sursa de informatii on-line, disponibile in mod gratuit pentru toti utilizatorii, despre asa-numitul „fenomen” sau „experiment” Pitesti – reeducarea prin tortura (1949-1951), si contine poze, documente, texte si marturii video in exclusivitate, prezentate in conditii grafice deosebite.

Vizitati site-ul acum si veti gasi si trailerele oficiale ale documentarului „Demascarea” (2010, regia Nicolae Margineanu, scenariul Alin Muresan), un film realizat in coproductie AGER Film-Fundatia Arsenie Boca-Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc-www.fenomenulpitesti.ro, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung. Filmul va aparea pe piata la inceputul lui ianuarie 2011 si va fi disponibil spre vanzare pe www.fundatiaarsenieboca.ro si in librariile de profil. Detaliile despre lansarea oficiala a filmului vor fi postate pe site.

Cu bine,

Alin Muresan, http://www.fenomenulpitesti.ro

Informație primită prin intermediul prietenului meu Cosmin Budeancă http://cosmin-budeanca.blogspot.com/

Gabi Ilut si Talida Tolnai(portarul echipei naționale)-Fiul risipitor


Talida Tolnai este portar al echipei de handbal feminin Oltchim Râmnicul Vâlcea și portar în echipa națională de handbal feminin a României. Cu Talida Tolnai în poartă România a câștigat medalia de bronz la campionatul mondial de handbal 2010. Talida Tolnai o foarte bună handbalistă dar și un creștin evanghelic practicant. De dorit ca România să aibă cât mai multe asemenea valori. Gabi Iluț este un o cântăreață de muzică evanghelică foarte apreciată în România și nu numai.

Gabi Iluț și Talida Tolnai-Fiul risipitor

CRPC militează pentru respectul față de eroii și martirii bisericii care au suferit prigoana comunistă


Comunitatea Regională Penticostală Constanța a prezentat în anul 2006  conducerii cultului penticostal o rezoluție privind colaborarea cu Securitatea a personalului de cult unde se exprimă clar punctul de vedere al acesteia față de problema deconspirării. Prin prezentarea acestei rezoluții vrea să dau și un răspuns celor care m-au acuzat că aș fi pro sau contra inițiativei pastorului Vasilică Croitor de Răscumpărare a memoriei, cu atât mai mult cu cât CRPC, din care acesta face parte, se exprimă fără echivoc asupra relației dintre Biserică și Stat în perioada comunistă.  Vasilică Croitor, autorul cărții despre istoria Bisericii Penticostale în perioada comunistă reiterează prin acest articol poziția sa față de colaborarea cu Securitatea a personalului de cult militând pentru o analiză personală și o rezolvare individuală prin mărturisire  și pocăință de către fiecare slujitor în parte. ,,Dacă această rezoluție ar fi primit un răspuns decent, cartea Răscumpărarea memoriei nu s-ar fi scris”.Poziția mea se identifică în acest caz cu cea a lui Vasilică Croitor, militând pentru recuperarea memoriei recente și asumarea trecutului de către fiecare persoană în parte.

În anul 2006 am prezentat această Rezoluție fratelui Riviș Tipei, la Galați. Am găsit-o recent pe situl CRPC pe care ne pregătim să îl înnoim în zilele următoare. Dacă această rezoluție ar fi primit un răspuns decent, cartea Răscumpărarea memoriei nu s-ar fi scris. Congresul de la Timișoara a fost împiedicat să discute rezoluția, cu promisiunea că se va ocupa de ea Consiliul Bisericesc. Restul e istorie…

Răscumpărarea memoriei

Model de declarație privind colaborarea sau necolaborarea personalului de cult cu Securitatea


Conform informațiilor furnizate de către Vasilică Croitor în cadrul articolului Rezumatul întâlnirii de la Brașov (008),

pastorul Romi Mocanu a propus un model de declarație pentru a fi semnată de fiecare păstor. Cei care nu au colaborat cu Securitatea, ar fi bifat doar „NU”. Iar ceilalți ar fi avut posibilitatea să explice care a fost natura relației lor cu serviciile secrete comuniste.

Vorbe care contează: cunoscându-i pe cei care au colaborat cu Securitatea ne putem vindeca de naivitate şi utopism în interpretarea istoriei


Iacob Emanuel: La ce ne folosește nouă creștinilor din ziua de azi, sa-i cunoaștem pe cei care au colaborat cu securitatea?

Vasilică Croitor: Cunoscând aceste informații ne putem vindeca de naivitate și utopism în interpretarea istoriei.

Vasilică Croitor în cadrul interviului cu Emanuel Iacob, publicat pe site-ul Crestintotal.ro la 9/11/2010

Vasilică Croitor despre Răscumpărarea memoriei


Vasilică Croitor a acordat de curând un interviu lui  Emanuel Iacob despre cartea Răscumpărarea memoriei și necesitatea deconspirării celor din Biserică care au colaborat cu Securitatea. Interviul se completează la partea de ,,beneficii” obținute de către Vasilică Croitor cu articolul Rezumatul întâlnirii de la Brașov (006). În cadrul acestui articol Vasilică explică și exemplifică faptul că nu a urmărit și nu urmărește beneficii materiale și nici nu este avid după putere. Interviul a fost postat pe site-ul Creștin total.

Iacob Emanuel: Care a fost motivul scrieri acestei cărţi? Gândul de razbunare?sau ai fost dornic de afirmare si de promovare?

Vasilică Croitor: Sper că nu sunteți de părere că singurele motivații pentru a scrie o carte sunt răzbunarea sau afirmarea. Răzbunare? Pe cine aș fi dorit să mă răzbun? Pe Gheorghe Bradin? Pe Pavel Bochian? Pe Trandafir Șandru? Eu față de acești oameni am nutrit un mare respect. Când au murit Bochean, și apoi Șandru, eu am participat la înmormântarea lor aducându-mi astfel omagiul pentru cei pe care i-am socotit eroi ai credinței. Ce mi-au făcut acești oameni de aș fi dorit să mă răzbun pe ei?

Ați menționat și dorința de afirmare. Mergând împotriva curentului nu ajungi să fii apreciat sau promovat, ci dimpotrivă.

Motivul scrierii acestei cărți este limpede exprimat în dedicația făcută copiilor mei: „De douăzeci de ani Biserica din România trăiește într-o negare a realității, încurajând confuzia și comunicând un mesaj ambiguu generației tinere. Nu îmi doresc nimic mai mult decât să știu că moștenirea pe care v-o lăsăm este alta: o Biserică iubitoare de adevăr, împăcată cu trecutul ei, neînfricată și mărturisitoare până la moarte.

Iacob Emanuel: La ce ne foloseste noua crestinilor din ziua de azi, sa-i cunoastem pe cei care au colaborat cu securitatea? Ne ajuta cumva in umblarea in dragoste?

Vasilică Croito: Am să vă răspund printr-o întrebare: La ce le-a folosit creștinilor din Biserica Primară să-i cunoască pe cei care s-au lepădat de Hristos, pe cei care au mințit cu privire la averea lor, pe apostolii care au căzut în păcatul fățărniciei, conflictele dintre Saul și Barnaba etc.?

Aceste detalii pe alocuri incomode sau dureroase ne ajută să înțelegem cât de importantă este umblarea noastră în lumină. Cunoscând aceste informații ne putem vindeca de naivitate şi utopism în interpretarea istoriei. Aşa devenim mai realişti şi, desigur, mai smeriţi.

Continuarea interviului aici

Libertatea de expresie și alegerile din Cultul Penticostal. Studiu de caz: Brașov 2010


Sfârșitul de an calendaristic este perioada în care se organizează alegeri  în cadrul Cultului Creștin Penticostal din România.  Scopul acestora  este alegerea unei noi echipe (la vremuri noi, tot noi). După cum am fost informați în Duminica orbului s-au desfășurat alegeri la Brașov, motiv de consolidare a unor poziții, de discreditare a unor lideri și de neacceptare a deconspirării.  Din prezentarea atmosferei de la Brașov observ cu tristețe că Vasilică Croitor a devenit un Don Quijote  care se luptă cu morile de vânt. Pentru a înțelege ce au însemnat aceste alegeri preiau partea a patra a rezumatului de la Brașov de pe site-ul lui Vasilică Croitor, un rezumat care ne îndeamnă la cugetare și meditație aducând încă o dată în actualitate necesitatea Răscumpărării memoriei. Astfel aceasta devine parcă mai prezent în memoria colectivă decât în trecut.

După cum bine știți, principala acuzație împotriva „Răscumpărării memoriei” a fost aceea că aș fi ieşit în public cu o discuție care trebuia păstrată doar în interiorul cultului. De ce o carte? De ce tipărită și distribuită? De ce o lansare de carte? De ce interviuri în presă? De ce un blog? De ce?!?

Am decis să scriu o carte și să o promovez prin internet fiindcă liderii cultului AU ÎMPIEDICAT ÎN MOD SISTEMATIC SĂ SE FACĂ LUMINĂ ÎN ACEASTĂ PRIVINȚĂ.

La fel au făcut și la Brașov, când au încercat să îmi aplice banda adezivă.

Patru persoane cu funcții de conducere (Moise Lucaci, Nelu Gurău, Relu Moldovan și Nelu Moldovan) au vorbit de la prezidiu, acuzând categoric cartea și autorul, în timp ce Riviș Tipei le ținea isonul. I-am ascultat, mi-am luat notițe, iar când au terminat de vorbit, am încercat să răspund, dar nu am fost lăsat. Un grup de agitatori (cu care președintele Cultului se întâlnise cu o seară înainte) a început să mă huiduiască, iar președintele (care știa de intenția lor), mi-a cerut să mă așez, sub pretext că „nu mai este timp, suntem aici pentru a vota”.

M-am așezat cuminte, și ce credeți că a urmat? Un discurs al domniei sale, Pavel Riviș Tipei, tot despre Răscumpărarea Memoriei! Am intervenit din nou și i-am spus: „dacă nu mai este timp, atunci treceți la alegeri, iar dacă aveți timp de carte, dați-mi voie să răspund”. Vizibil încurcat, a încheiat fraza și a trecut la alegeri.

După acest simulacru de dezbatere, la finalul alegerilor, ultimele cuvinte rostite de la prezidiu au fost ale actualului vice-președinte al Cultului, Nelu Moldovan, care a cerut senin „să nu se mai scrie pe situri până la Congres”. Concluziile?

  1. Conducerea recunoaște, implicit, că este normală scrierea pe situri, doar că nu îi convine să se întâmple aceasta înaintea congresului.
  2. Oricine poate să scrie pe bloguri, asta nu-i mai deranjează pe lideri. Ei s-au învățat să ignore orice apeluri la normalitate. Însă îi deranjează dacă le sunt date pe față năravurile atunci când candidează la o funcție de conducere.

Rezumatul întâlnirii de la Brașov (004) a fost preluat de pe site-ul Răscumpărarea memoriei

Colaboratorii activi ai Securității trebuie scoşi din orice lucrare pe care o desfășoară în biserică


Comunitatea  Regională Penticostală Oltenia-Argeș (CRPOA) și-a exprimat următorul punct de vedere față de colaborarea cu Securitatea a pastorilor sau a altor slujitori din cadrul CRPOA. Interesant este faptul că referirea se face atât la timpul trecut cât și la cel prezent.

  • Dacă sunt păstori sau alţi slujitori care au fost colaboratori ai Securităţii, aceştia trebue să se pocăiască înaintea Domnului, dar şi înaintea bisericii locale, care va decide dacă vor mai slujii sau nu în continuare;
  • Dacă sunt colaboratori activi, făra nici-o ezitare trebuie scoşi din orice lucrare din biserică;
  • Orice slujitor actual sau propus pentru a fi promovat în slujire, ar trebui să completeze o declaraţie în care să precizeze dacă a colaborat sau nu cu Securitatea, dacă în acest moment este colaborator al serviciilor secrete şi să menționeze că este de acord să se formeze o comisie care să verifice dosarul fiecărui slujitor din CRPOA (pentru confirmarea celor declarate);

Mai multe detalii în cadrul articolului Un punct de vedere al conducerii comunității penticostale Oltenia-Argeș pe site-ul Răscumpărarea Memoriei

Vasilică Croitor despre cartea Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România (1985)


Vasilică Croitor, autorul unei lucrări bine documentete despre relația Bisericii Penticostale cu regimul comunist, consideră în cadrul articolului „Afaceri” care nu rămân sub obroc faptul că că istoria merge inevitabil în direcția descoperirii faptelor și deciziilor din trecut, fie bune, fie rele. De aceea, scrie Vasilică Croitor în cadrul articolului menționat

Adevărul nu poate fi ascuns, iar ocultarea sa nu face niciun serviciu cauzei Bisericii. Doar prin asumarea deschisă a greșelilor urmată de pocăință vom putea să încheiem onorabil acest capitol dificil din istoria noastră.

Iată că au început să apară lucrări ale unor cercetători de la CNSAS care abordează tot mai direct situația din cultele neoprotestante. O carte voluminoasă a apărut recent pe tema vizitei evanghelistului american Billy Graham în România. Am prezentat și eu cazul acesta în cartea mea, expunând compromisurile care s-au făcut în culise. Întâmplător am intrat și în posesia cărții scrise de organizația lui Billy Graham, dar și a manuscrisului trimis de organizația sa la autoritățile din România. Cazul este discutat acum pe larg în cartea Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România (1985).

Preluat din articolul „Afaceri” care nu rămân sub obroc apărut pe site-ul Răscumpărarea Memoriei

Mihail Neamțu, director științific la IICCMER despre deconspirarea clericilor care au colaborat cu Securitatea


Foto: MihailNeamtu.com

Mihail Neamțu, director științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, și-a exprimat în cadrul unui dialog online cu cititorii Hotnews, poziția față de deconspirarea clericilor colaboratori ai Securității.

Susțin fără echivoc deconspirarea tuturor colaboratorilor Securității – laici și clerici, foști activiști PCR, etc. Regret faptul că bisericile din România – toate, fără excepție – nu au asumat cu mai mult curaj trecutul maculat de acomodare ieftină și colaboraționism zelos. În același timp, nu trebuie uitat niciodată – insist, niciodată – faptul că din sânul comunităților religioase au apărut eroi ai rezistentei anticomuniste, de la monahi și laici până la episcopi și înalți prelați. Avem două dimensiuni așadar: compromis, dar și martiriu. HotNews

Explicând convergenta dintre ariile de expertiza academică și calitatea de director științific la institut, Mihail Neamțu scrie următoarele:

Studiile de filosofie nu pot evita problema ideologiei, nașterea modernității, problematica utopiei, geneza totalitarismului. Studiile de teologice presupun o reflecție asupra problemelor etice: culpa, vinovăție, bine, rău, iată categorii fundamentala fără de care nu putem judeca istoria, memoria, trecutul. Punctual, am scris studii despre dizidenta culturala sub comunism, anticomunismul american, cultura materiala și rezistenta in anii ceaușismului târziu, despre Biserica și Securitate. Fac trimitere la volumele Povara libertății (2009) sau Zeitgeist (in curs de apariție, 2010). HotNews

CV și preocupările domnului  Mihail Neamțu sunt prezentate detaliat pe site-ul http://www.mihailneamtu.com/

Necesitatea înfiinţării unei comisii care să analizeze impactul pe care comunismul l-a avut asupra formării şi dezvoltării Cultului Penticostal


Comunismul a afectat nu numai viața politică ci și cea socială și religioasă a românilor. Timp de peste patru decenii, comunismul ca și religie politică și-a propus înlocuirea lui Dumnezeu cu sine însuși. În anii 50 Stalin era tătucul nostru, cel căruia trebuia să-i dăm slavă și cinstire. După ce acesta a murit , comuniști au condamnat comportamentul și acțiunile sale. Mitul invincibilității acestuia s-a spulberat. Treptat a apărut o destindere în plan politic care s-a reflectat într-o anumită măsură și în plan religios. Curând însă în România avea să se construiască un alt mit, cel al lui Ceaușescu. La rândul să și acesta solicita să fie slăvit și cinstit, adorat de milioane de oameni așa cum creștinii îl adoră pe Dumnezeu. În 1989, dintr-o dată acest dumnezeu care părea la rândul lui invincibil a căzut. A venit o perioadă de libertate politică și religioasă dar și de reconsiderare a trecutului. Timp de 20 de ani am avut timp să reconstruim ceea ce ni s-a dărâmat în perioada comunistă și să revalorizăm relația cu Dumnezeu. Să ne verificăm fiecare din noi și să vedem dacă suntem pe calea veșniciei, dacă nu să ne întoarcem de unde am căzut și să mergem în direcția corectă. Această verificare, autoanaliză este necesară în toate compartimentele societății și cu atât mai necesară în Biserică, instituția căreia românii îi acordă o încredere sporită. Tocmai de aceea Adunarea Generală a Comunității Regionale Constanța a emis o rezoluție prin care cere  înființarea unei comisii la nivelul cultului care să analizeze în mod obiectiv ,,impactul comunismului asupra formării și dezvoltării Cultului Penticostal”.

REZOLUȚIE

Adunarea Generală a Comunităţii Regionale Penticostale Constanţa, întrunită în data de 4 septembrie 2010 la Galaţi, a adoptat următoarea rezoluţie:

Având în vedere faptul că în urmă cu 4 ani CRPC a adresat Congresului Cultului Penticostal o rezoluţie care nu a primit niciun fel de răspuns până în prezent, ne adresăm astăzi din nou Congresului Cultului Penticostal care va avea loc la Bistriţa în 9 noiembrie 2010.

Suntem în punctul în care realităţile istorice făcute publice ne silesc să fim oneşti cu privire la trecutul mişcării penticostale din România în perioada comunistă. Chemăm aşadar Cultul Penticostal din România să analizeze şi să voteze următoarele propuneri:

  1. Înfiinţarea unei comisii la nivelul cultului care să analizeze impactul pe care comunismul l-a avut asupra formării şi dezvoltării Cultului Penticostal.
  2. Asumarea trecutului printr-o declaraţie publică, urmată de o pocăinţă publică. Considerăm că declararea unui post la nivel naţional ar fi cea mai bună reacţie imediată faţă de trecutul împovărător.
  3. Înfiinţarea unei comisii care să analizeze fiecare caz de colaborare cu Securitatea comunistă. Toţi pastorii din Cultul Penticostal să fie obligaţi să depună la această comisie o declaraţie notarială pe proprie răspundere că nu au avut angajament cu Securitatea, nu au dat informaţii la Securitate şi să îşi dea acordul pentru a fi verificaţi la CNSAS, iar rezultatele verificării să fie comunicate acestei comisii. Cei care refuză să facă astfel să îşi piardă dreptul de a sluji în bisericile penticostale.
  4. Reconsiderarea, în lumina Bibliei, a relaţiilor cu Statul şi implicarea în politică.
  5. Pentru a face posibilă reformarea instituției Cultului Penticostal și pentru crearea unui mediu sănătos în implementarea acestor măsuri, este necesară limitarea imediată a numărului de mandate în conducerea executivă a Cultului Penticostal la maxim două mandate succesive. Totodată, propunem ca fiecare dintre candidații desemnați la funcțiile executive la nivel central să prezinte în data alegerilor viziunea pe care o are pentru Cultul Penticostal.

Adoptată în Adunarea Generală a Comunităţii Regionale Penticostale Constanţa, la 4 septembrie 2010, în Galați.

Răscumpărarea memoriei

Raportul CNSAS 2009: Peste 560 de acțiuni în instanță privind foști ofițeri și colaboratori ai Securității


de Victor Cozmei

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii a initiat peste 560 de noi actiuni in instanta privind fosti ofiteri si colaboratori ai Securitatii, un numar dublu fata de anul precedent, se arata in raportul de activitate pe 2009. Printre persoanele trimise in instanta se regasesc ambasadorul roman in Tunisia, doi parlamentari PSD (amandoi au pierdut procesul cu CNSAS), numerosi magistrati, procurori, judecatori, precum si peste 70 de alesi locali. Pana in prezent, din cele 563 de litigii initiate de catre Consiliu, 311 au primit o sentinta judecatoreasca, 16 irevocabile, au precizat pentru HotNews.ro oficiali ai CNSAS.

Anul 2009 a fost unul prolific pentru CNSAS. Consiliul a initiat 563 de litigii pentru constatarea calitatii de ofiter sau colaborator al Securitatii, aproape dublu fata de 2008 cand au fost initiate 292 de litigii.

Potrivit biroului de presa al CNSAS, pana in prezent au fost solutionate prin sentinta judecatoreasca 311 litigii, 16 prin decizii irevocabile. Consiliul a avut castig de cauza in 263 de procese.

Numarul este aproape dublu fata de 2008 cand CNSAS a initiat 292 de litigii din care, pana la finalul anului precedent, 164 au primit o sentinta judecatoreasca, dupa cum se arata in raport.

Tot in raport se mentioneaza ca CNSAS a acordat prioritate verificarilor din oficiu, in special candidatilor la alegerile generale si la alegerile euro-parlamentare din 2008, numarul celor verificati din oficiu a crescut in 2009 cu 47,58% – de la 5.132 de persoane verificate in 2008 la 7.574 de persoane verificate in 2009.

Dintre cele 7.574 de persoane verificate din oficiu in anul 2009, 1.326 reprezinta candidati sau persoane care ocupa in prezent functii parlamentare in urma alegerilor din 2008.

In 2009 au fost verificate de Consiliu 184 de persoane care au candidat la alegerile euro-parlamentare din 2008, 151 de persoane care au candidat la alegerile locale din 2008, 13 persoane care au candidat la alegerile prezidentiale din 2009, precum si alte 5.900 de persoane care detin functii sau demnitati publice verificate din oficiu.

Anul acesta, pana in prezent, CNSAS a initiat 287 de actiuni in constatare, 88 pentru colaboratori si 199 pentru lucratori.

Nu putem decit saluta activitatea CNSAS care converge cu scopurile Institutiei noastre: aducerea la cunostinta opiniei publice a actelor de violenta, a abuzurilor si a crimelor savarsite din comanda directa a Partidului Comunist Roman, a modului de operare a fostei Securitati, precum si a mecanismelor sistemului represiv din Romania in perioada 1945-1989. Intensificarea activitatii CNSAS face parte din procesul de democratizare a accesului la memorie – un element indispensabil pentru orice societate libera, vindecata de trauma totalitarismului„, a declarat pentru HotNews.ro, Mihail Neamtu, director stiintific in cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER)

Hotnews.ro

documente

Poziția Bisericilor Române Penticostale din SUA şi Canada față de colaborarea personalului de cult cu fosta Securitate


Acest comunicat este o reacție la dezvăluirile realizate de către Vasilică Croitor prin intermediul cărții Răscumpărarea memoriei. Consider faptul că acest comunicat este unul obiectiv iar propunerile sale pot fi luate ca exemplu de către toate cultele religioase din România.

Stimaţi participanţi la cea de a 42-a Convenţie a Bisericilor Române Penticostale din Statele Unite şi Canada, fraţi şi surori în Domnul Isus,

Transmitem următorul Comunicat din partea Consiliului Pastoral al Conventiei, format din semnatarii: Teodor Luca, Ioan Filip, Florian Mudura si Ionel Popa de la Assemblies of God; Lazăr Gog, Florin Cîmpean, Moise Gaode, Ioan Buia si Vasile Floare de la Church of God; Cornel Avram, Cristian Ionescu, Ioan Prunean, Pavel Pop, Simion Timbuc si Petru Lascău de la Uniunea Penticostală Română:

În urma dezvăluirii unor informatii cu privire la istoria miscării penticostale din România în perioada comunismului, toti păstorii care fac parte din această Conventie sunt chemati să semneze următoarea Declaraţie:

CONVENTIA BISERICILOR PENTICOSTALE ROMÂNE DIN SUA SI CANADA 3-5 SEPTEMBRIE, 2010
Atlanta, Georgia
DECLARATIE

Subsemnatul ___________________________________, declar în fata lui Dumnezeu si constient de consecintele pe care această declaratie le va avea asupra reputatiei mele de slujitor al Evangheliei si a eternitătii mele, că
– Nu am semnat niciodată un document de angajare la colaborare cu securitatea comunistă; (initiale _____)
– Nu am participat niciodată la întruniri prin care în mod deliberat să îmi aduc aportul la actiuni dirijate de securitatea comunistă prin care interesele bisericii erau subminate; (initiale _____)
– Nu am vândut niciodată un frate de credintă sau o persoană prin declaratii scrise, înregistrate sau verbale către securitatea comunistă. (initiale _____)

De asemenea, mă angajez că voi descuraja si împiedica afirmarea si slujirea în sfera mea de autoritate a acelor persoane care sunt si vor fi dovedite ca fiind colaboratori ai securitătii comuniste. (initiale _____) Pentru ca declaratia mea să poată fi validată în mod independent, autorizez Consiliul Pastoral al Conventiei să obtină de la CNSAS confirmarea că nu figurez ca fost colaborator în arhivele acestei institutii. (initiale _____)

SEMNĂTURA                  DATA

Răscumpărarea memoriei

%d blogeri au apreciat asta: