Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii
Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul
Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.
Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.
În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.
O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.
Partajează asta:
ARHIVELE COMUNISMULUI Batalioanele de exterminare ale NKVD în Basarabia
Combatanţi din batalioanele de exterminare
Printre multiplele grupări paramilitare formate de URSS după începerea ofensivei germane pe frontul sovietic au fost şi aşa-numitele batalioane de exterminare. Constituite exclusiv din persoane civile, în cea mai mare parte tineri şi bătrâni fără experienţă militară, aceste grupări erau conduse direct de NKVD. Sarcina lor principală era lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului – misiune dificilă de realizat, având în vedere pregătirea specială a celor pe care urmau să-i anihileze.
Formarea batalioanelor de exterminare au fost dispusă prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS nr. 1738-746 /strict secret/, din 24 iunie 1941, „Cu privire la măsurile în lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului în zona liniei frontului”. Decizia a fost dublată de ordinul NKVD nr. 00804, din 25 iunie 1941. A fost o măsură disperată a sovieticilor de a opri înaintarea trupelor germane cu orice preţ şi una nechibzuită prin trimiterea populaţiei civile în faţa unor profesionişti. Or, îmbinarea de cuvinte batalioane de exterminare sună bine doar în fonetica limbii ruse, care nicidecum nu-l putea speria pe inamic.
Pentru coordonarea batalioanelor în cadrul NKVD a fost creat Statul Major unional şi au fost aprobate un şir de documente ce reglementau activitatea lor. În regiuni, de regulă, şeful Statului Major era locţiitorul comisarului NKVD. Completarea batalioanelor era una „benevolă” şi viza, în primul rând, membrii de partid şi activiştii, iar refuzul era calificat drept lipsă de patriotism şi laşitate. Cei mobilizaţi erau verificaţi dacă aveau „origine sănătoasă”.
Odată cu înaintarea trupelor germane în interiorul URSS, batalioanele se desfiinţau, efectivul lor devenind sursa principală de completare a brigăzilor de gherilă. Iar la revenirea Armatei Roşii într-un anumit teritoriu batalioanele se refăceau.
Click aici pentru a vedea Galeria Foto
Prost echipate şi slab dotate cu muniţii, fără instruire militară elementară, chiar de la început, batalioanele de exterminare din RSS Moldovenească s-au transformat în unităţi care asigurau paza instituţiilor de stat şi a căilor de comunicaţii, prindeau dezertorii din Armata Roşie, adunau muniţiile şi foile volante de pe câmpuri.
Prima misiune la Soroca
Ofensiva vertiginoasă a armatei germane în vara anului 1941 a împiedicat înfiinţarea batalioanelor în RSSM. Contra ofensiva sovietică şi stabilirea liniei frontului pe Nistru, în primăvara anului 1944, a permis formarea batalioanelor de exterminare şi în Basarabia. Şef al statului major a fost numit locotenent-colonelul Orlov, el fiind locţiitorul Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne al RSSM.
În ordinul nr. 1, din 26 mai 1944, adresat comisarilor de judeţ ai NKVD, Orlov a dispus crearea batalioanelor de exterminare în toate raioanele şi oraşele aflate sub controlul Armatei Roşii. În fruntea lor era numit locţiitorul comisarului NKVD al judeţului. Fiecare unitate urma să aibă de la 120 până la 150 de persoane.
Membrii urmau să fie racolaţi din rândul următoarelor categorii de basarabeni: a)persoane care aveau liber de la încorporare; b)persoanele inapte pentru serviciul militar, dar care puteau ţine arma în mână; c)persoanele în etate. Se recomanda încorporarea a 15-25 de fete sau mame fără copii pentru a fi folosite în transmisiuni şi organizare internă. Batalionul era divizat în 3-4 plutoane, care să fie conduse de persoane care cunoşteau arta militară sau oameni trimişi la vatră de pe front, din cauza rănilor.
ARHIVELE COMUNISMULUI „Eliberatorii” sovietici au adus tifos în Basarabia
ARHIVELE COMUNISMULUI Operaţiunea „Nord”: deportarea în masă a „sectanţilor” basarabeni
Comitetele executive judeţene şi raionale trebuiau să pună la dispoziţia batalioanelor tehnica necesară pentru activitate: maşini, furgoane, cai pentru soluţionarea cazurilor operative. În ajutorul batalioanelor, la toate întreprinderile, instituţiile, în sate şi cătune se formau grupuri de sprijin.
Articolul integral pe http://www.adevarul.ro/moldova
Partajează asta:
Cristina Ţopescu, mărturii din temniţele securităţii
„Când se încheia un mandat de arestare mi-era frică să nu primesc un altul, şi-l primeam”
Click pe imagine sau pe link pentru a citi articolul.
Partajează asta:
Dinu C. Giurescu – „Să-ţi plângi soarta e pierdere de vreme“
Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul
Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.
Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.
Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011
La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.
Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.
Iubirile şi duşul rece
„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.
Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.
Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.
Adevărata tiranie
Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.
„Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu istoric
„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”
În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.
În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti
Cum se sacrifică o vacă
Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.
Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.
Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală
Lăsând totul în urmă
Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.
O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.
La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.
1988 este anul în care Dinu Giurescu a decis să lase România pentru America.
„Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”
Dinu C. Giurescu istoric
Despre muncă şi nebunie
Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.
Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.
CV
– Între Academie şi catedră
– Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
– Data naşterii:15 februarie 1927
– Studiile
– În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
– În 1968 a devenit doctor în istorie.
– Cariera
– Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
– Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
– Este membru al Academiei Române din 2002.
Istorie Evanghelica 