Arhive etichetă: personalități

Bearded Gospel Men: Hudson Taylor

“China is not to be won for Christ by quiet, ease-loving men and women … The stamp of men and women we need is such as will put Jesus, China, [and] souls first and foremost in everything and at every time—even life itself must be secondary.”

Hudson Taylor (via Christian History)

If you know anything about Hudson Taylor, you know he was a missionary to China. What you may not know is that while he was a baby Taylor’s parents were praying God would send him to China. This was at a time when hardly any missionaries were targeting the country. He was converted as a teen while in the midst of an extended time of prayer, and from that moment on he began preparing himself for mission work in China.

He arrived in Shanghai as a 21 year old. Twenty one. Because Taylor wasn’t interedted in relying on translators to preach the gospel, he committed himself to true cultural immersion, including dressing in Chinese clothes and growing a pony tail (as was the custom among Chinese men). This made sense to our missional brother, but brought criticism from other missionaries. Undeterred, Taylor followed God’s calling to take the gospel into China’s interior.

Hudson Taylor saw that for the gospel to take root in China’s and reach greater numbers God would need to raise up more men. So he began recruiting other Christians to go and make disciples where there was such a desperate need. In 1865 he wrote,China’s Spiritual Need and Claims, and organized a network of sorts, China Inland Mission. Taylor and CIM not only brought the Gospel to China’s interior, but it helped to build the strong and vibrant underground church that exists in China today.

Hudson Taylor was a bold, yet selfless man who sacrificed much in preaching the gospel, helping to translate the Bible in Chinese, starting churches, and creating a network, and the church today is blessed by what God has done through him. In all of this we see that Taylor was a most definitely a bearded gospel man.

Bearded Gospel Men: John Wycliffe

The gospel alone is sufficient to rule the lives of Christians everywhere…
any additional rules made to govern men’s conduct added nothing to the perfection 
already found in the Gospel of Jesus Christ.”

John Wycliffe

John Wycliffe (1328-1384) was a gospel man who shined brightly in an age where the gospel was almost eclipsed by heresy and a corrupt church. Most people point to Martin Luther’s 95 Theses in 1517 as the start of the Protestant Reformation, but well over 100 years earlier we see John Wycliffe preaching the same gospel, calling for the same reformation, and being mightily used of God. This is why Wycliffe is called “the morning star of the reformation.”

Wycliffe is best known for overseeing the the translation of the Latin Bible into English. Completed in the 1380′s this was the first full Bible available in the English language. As huge of an undertaking it was, our man wasn’t content to only see the word of God exist in the language of the people. He also trained and sent men into the world to preach the word of God to all who would listen.

Wycliffe is a beautiful example of all things missional, providing the word of God in the language of the people, and sending his “poor priests” into the cities who could identify with the people while preaching the gospel.

His zeal for Jesus, his love for the lost, and his denunciation of the corruption prevalent in the church resulted in Wycliffe being either hated or loved– even after his death! Decades after he died Wycliffe was condemned as a heretic, and in 1428 Pope Martin V ordered his body to be exhumed, burned, and the ashes thrown into the River Swift.

Let us learn from our man Wycliffe. Put down that razor, pick up the word, and take it to the world.


John Wyclif: Myth and RealityG. R. Evans (WTSBooks)
Wycliffe: The Morning Star of the Reformation (online article)
John Wycliffe (Wikipedia)

Bearded Gospel Men: J.C. Ryle

John Charles Ryle (1816-1900) was a masculine, godly minister of the gospel. Growing up he was an strong athlete, rowing and playing Cricket for Oxford. The son of a wealthy banker, it was assumed he would head into politics, but was converted in 1834 and ordained to the ministry 8 years later. He retired in 1900 when he was 83 years old and died later that year. He was a contemporary of Charles Spurgeon (yeah, you know he’s coming up in this BGM series), and like Spurgeon he was an earnest gospel preacher and teacher. He was a controversial leader taking a strong stand for the truth and against error. His writing, like his the rest of his ministry, was both robustly doctrinal and devotional. He labored to help people know the Truth, and live by it.

His classic, Holiness, had a major impact on me early in my Christian life. It’s one of those rare books I have read several times, and consider it a must-read for all Christians.

In all of his ministry as he labored to see reformation and revival he was always pointing others to Jesus.

Would you be holy? Would you become a new creature? Then begin with Christ! You will do nothing, until you feel your sin and weakness—and flee to Him! He is the beginning of all holiness. He is not only wisdom and righteousness to His people—but sanctification also. People sometimes try to make themselves holy first—and sad work they make of it! They toil, labor, and turn over many new leaves, and make many changes—and yet they feel nothing bettered, but rather worse. They run in vain and labor in vain! Little wonder, for they are beginning at the wrong end! They are building up a wall of sand; their work runs down as fast as they throw it up. They are baling water out of a leaky vessel. The leak gains on them, not they on the leak. Other foundation of holiness, can no person lay, than that which Paul laid, even Christ Jesus. Without Christ, we can do nothing.
– We Must Be Holy (via)

Ryle is a man you need to become familiar with. Read his work. Check out J.I. Packer’s biography on Ryle, Faithfulness and Holiness: The Witness of J.C. Ryle. And while you’re reading, stop shaving.

Below are some free Ryle Resources. I hope you find great encouragement in them.

The Frank and Manly Mr. Ryle, by John Piper (free audio/video/text)
Ryle Resources at Monergism (free)
J.C. Ryle Quotes (free)

Regele Mihai I la 90 de ani

Regele Mihai I

Destinul Majestăţii Sale Mihai I se confundă, în cei nouăzeci de ani de viaţă, cu încercările şi tragedia unei naţiuni al cărei şef de stat a fost. Semnificaţia personalităţii sale nu poate fi separată de anii de după 23 august 1944, atunci când, alături de conducătorii Partidelor democratice antitotalitare, Regele Mihai s-a opus dictatului stalinist şi comunizării naţiunii. Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este proba legăturii simbolice dintre Suveran şi cauza apărării regimului constituţional şi pluralist în Regatul României.

Lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 a fost un act brutal al procesului de transformare totalitară. Detronarea marca, simbolic şi constituţional, finalul intervalului ce debutase odată cu edificarea monarhiei constituţionale, la 1866. În deceniile de până în decembrie 1989, Majestatea Sa a menţinut, în exil fiind, flacăra credinţei în libertate, vorbind şi acţionând, cu curaj şi demnitate, în favoarea valorilor democraţiei, pluralismului şi demnităţii naţionale. Conduita sa a fost reperul care a dat speranţă românilor care, ascultându-I mesajele radiodifuzate în noaptea de Anul Nou, participau la un moment de speranţă, având în minte imaginea unei Românii eliberate de tirania comunistă.

Omagierea Majestăţii Sale la 90 de ani devine, astfel, ocazia de a onora memoria celor care şi-au dedicat existenţa, în ţară sau în exilul democratic, proiectului de renaştere a unei Românii independente şi europene.

Conducerea IICCMER

Dinu C. Giurescu – „Să-ţi plângi soarta e pierdere de vreme“

Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul

Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.

Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.

Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011

La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.

Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.

Iubirile şi duşul rece

„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.

Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.

Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.

Adevărata tiranie

Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.

„Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu  istoric

„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”

În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.

În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti

Cum se sacrifică o vacă

Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.

Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.

Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală

Lăsând totul în urmă

Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.

O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.

La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.

1988 este anul în care Dinu  Giurescu a decis să lase România pentru America.

„Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”

Dinu C. Giurescu istoric

Despre muncă şi nebunie

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.

Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.


– Între Academie şi catedră
– Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
– Data naşterii:15 februarie 1927
– Studiile
– În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
– În 1968 a devenit doctor în istorie.
– Cariera
– Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
– Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
– Este membru al Academiei Române din 2002.

Exercițiu de neuitare: Alfred Nobel

Alfred Nobel

La 21 octombrie 1833 s-a născut Alfred Nobel. Chimist, inginer și industriaș suedez, numele lui va rămâne pururi în istorie pentru fondarea Premiului Nobel.

Citește biografia marelui om de știință pe

Pavel Nicolescu – initiatorul ALRC (foto)

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

Am dorit doar să readuc în atenție personalitatea pastorului Pavel Nicolescu și rolul său în viața religioasă contemporană.

%d blogeri au apreciat: