Arhive etichetă: Revista 22

Alexandru Hâncu, Reagan – Omul care a scapat Europa de comunism


Prin intermediul acestui articol autorul oferă informații interesante privind politica americană în anii 80 ai secolului XX. Sunt cam nelămurit în privința politicii lui Jimmy Carter, despre care Alexandru Hâncu spune că a fost una de stânga, politică promovată de Partidul Democrat.

Vezi și

JIMMY CARTER DESPRE DUMNEZEU ŞI ROLUL RELIGIEI ÎN POLITICĂ

JIMMY CARTER DESPRE NICOLAE CEAUȘESCU

„Daca sunteti liberi sa cititi acest ziar (Revista 22) e pentru ca acum multi ani un fost reporter sportiv, ajuns apoi actor si in cele din urma politician, s-a gandit sa va faca acest dar. Din America. N-ati avea astazi in maini 22 daca la putere ar fi Nicolae Ceausescu (ori Fiul), tara in care locuiti s-ar chema Republica Socialista Romania, iar de la Kremlin ar sta cu laba pe noi vreun cumatru de-al lui Leonid Brejnev. Dar uite ca asa a fost sa fie: in 1980, un fost reporter sportiv si actor a fost ales presedintele Statelor Unite ale Americii. Si a schimbat lumea din temelii. (…) S-a numit Ronald Reagan. Daca azi nu stati la coada noaptea, cu scaunelul, la tacamuri de peste si copite de porc, daca aveti curent si apa calda si 50 de canale pe cablu, daca va zbarnaie in buzunar telefonul mobil, daca aveti pasaport si puteti (inca) alege ce ziar cititi – ei bine, baieti si fete, lui trebuie sa-i multumiti.

Official Portrait of President Ronald Reagan 1981 (en.wikipedia.org - 5.05.2013)

Ronald Reagan 1981 (en.wikipedia.org)

Pe plan extern, iarasi numai bucurii. Expansiunea comunismului parea de neoprit – URSS invadase Afganistanul, iar la usa Americii, Nicaragua incapuse pe mana flacailor cu secera si ciocanul. In Orientul Mijlociu, Iranul era controlat de fundamentalisti islamici, care amenintau sa se extinda in toata zona Golfului. In plus, de mai bine de un an Ayatolahii tineau ostateci 52 de americani in fosta ambasada din Teheran si dadeau cu tifla spre Washington, unde presedinte era Jimmy Carter. Politician din Partidul Democrat, deci de stanga. Poate vi-l mai amintiti – e flacaul care s-a fotografiat cu Ceausescu si cu Leana, in balcon la Casa Alba. Printre politicienii si capetele luminate din presa americana, dominata de ideile de stanga, domnea consensul – tara e pe duca, lumea libera la fel. Atentie – nu e o gluma!!! America ajunsese, in 1980, intr-o cumplita ananghie. Disperarea era atat de mare, incat era vehiculata foarte serios ideea desfiintarii functiei de presedinte – sau transformarea ei intr-una pur decorativa.

Asasinarea lui John Kennedy, razboiul pierdut in Vietnam, scandalul Watergate – soldat cu demisia lui Richard Nixon – si, evident, declinul economic demoralizasera natiunea americana si subminasera grav increderea in presedintie, institutia fundamentala a sistemului politic american. Ca si increderea in democratie si in piata libera. Faurarii de la Kremlin isi frecau fericiti mainile – inca un pic, si gata. In mediile politice, academice si in presa din occident, socialismul si in cele din urma victoria mondiala a comunismului ajunsesera sa fie lucruri de care se vorbea ca despre evolutii inevitabile. Incredibil, nu? Ei, si tocmai cand capetele luminate se pregateau sa cante prohodul Americii din fata monumentului lui George Washington – surpriza!!! Un oarecare Ronald Reagan, ajuns guvernator in Statul California, iese in fata – si zice NU!!! America nu e pe duca, economia poate fi redresata, iar Lumea Libera va infrange comunismul. Ha!!! Cam asa pot fi rezumate reactiile. Mai exact – “Ha, ha, ha…”. Apoi, cand s-a vazut ca mesajul lui Reagan prinde la popor, placa s-a schimbat: “Atentiune, nu-l credeti, e un nebun periculos, sau un escroc care promite orice, doar ca sa ajunga presedinte. E un fost actor – la ce-l poate duce mintea?”

Mda. In campania pentru alegerile prezidentiale din 1980, Ronald Reagan a propus alegatorilor un program simplu. Doar trei puncte: reducerea impozitelor; reducerea cheltuielilor sociale; cresterea cheltuielilor militare. A castigat doua mandate la Casa Alba. Si a scapat Europa de comunism.
Pana la el, in politica americana ajunsesera sa fie aproape litera de lege doua idei. Aplicate consecvent bunaoara de presedintele Jimmy Carter, politicianul de stanga, din Partidul Democrat. Prima: statul stie mai bine decat cetateanul ce trebuie facut cu banii castigati prin munca cinstita de cetateanul cu pricina. Transpusa in practica, ideea a rodit bogat: impozite cat malul si ditamai programe guvernamentale de protectie sociala. Ca doar guvernul stie mai bine. Cum iesi insa din criza? Impozite mai mari, cheltuieli sociale mai mari, evident – alta solutie nu e, a grait stanga. Reagan era insa republican, deci de dreapta. Ideea lui: “Guvernul nu e solutia problemei. Guvernul e problema”. Pe care viitorul presedinte a promis s-o trateze cu un remediu simplu: mai multi bani in buzunarele oamenilor, nu in cuferele guvernului. Adica impozite mai mici. Cu 30% mai mici. Astfel ca oamenii sa aiba mai multi bani cu care sa cumpere produse si servicii. Stimuland in acest fel crearea de locuri de munca si cresterea economica.

A doua mare idee a politicii americane pre-Reagan suna cam asa: “Uniunea Sovietica nu trebuie suparata, fiindca are arme nucleare, iar comunismul poate nu e chiar un lucru rau”. Alo!!! Un pic de bun simt, ce naiba… Numai ca prin 1980, in cercurile “elevate” occidentale, de bun simt era sa spui ca viitorul va fi Paradisul Proletar, si ca nu era un viitor asa de indepartat. Daca nu va vine sa credeti, consultati arhivele. Sau cititi azi presa occidentala de stanga, partea care n-a observat ca nu mai exista Uniunea Sovietica. Ori bagati un ochi la ce se discuta pe la destule din marile universitati din Vest, unde comunismul e considerat in continuare un model minunat, gresit aplicat. Deci, tot de viitor.

Ronald Reagan a pus insa un alt diagnostic. “Uniunea Sovietica e Imperiul Raului”. Asemenea cuvinte nu aparusera niciodata in discursul vreunui lider occidental. Le-am auzit intr-o noapte la radio, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor – ca asa se asculta Vocea Americii. Si am sarit in sus, de parca as fi dat gol in minutul 90, in finala Cupei Campionilor. “Da, neica. Da! Sigur ca DA!!! Despre asta e vorba. Imperiul Raului!!!” Acolo am trait. In bezna, in frig, in foame, in frica si disperare. In Raiul comunist. In Romania lui Ceausescu. In Creatia Moscovei. In Imperiul Raului. Si m-am gandit atunci ca ar fi o sansa, firava, dar reala, ca omul ala, Reagan, sa nu ii cheme si el pe Ceasca si pe Leana la Casa Alba si sa-si faca poze cu ei in balcon si-n gradina de trandafiri. Si sa le-o traga peste bot sovieticilor. Si sa scapam de comunism – adica sa ne scape americanii. Aveam sperante, caci tot la radioul cu pricina, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor, am auzit ca Reagan – un actor de doi lei si un individ iresponsabil, cum zicea Scanteia – e hotarat sa rezolve problema, si ca, dupa parerea lui, comunismul se indreapta spre lada de gunoi a Istoriei.

Pana la Ronald Reagan, presedintii americani acceptasera teza ca trebuie sa se poarte cu manusi cu sovieticii, din cauza riscului unei catastrofe nucleare. Exista o formula, prescurtata MAD. Care inseamna “nebun” in limba engleza, dar care vine de fapt de la Mutually Assured Destruction – adica Distrugere Reciproca Asigurata. Cu alte cuvinte, daca una din superputeri trage prima cu rachete nucleare, cealalta raspunde si toata lumea moare. Asa stand lucrurile, nimeni nu va indrazni sa foloseasca arme nucleare, si nu trebuie facut nimic care sa strice acest echilibru al terorii. Pe sleau, santaj nuclear ca garantie a pacii. Sovieticii sa fie lasati in pace, chiar daca asta inseamna ca se intind. La inceputul anilor ‘80, Moscova a hotarat sa instaleze rachete nucleare SS20 cu raza medie de actiune la granitele Europei de Vest. Europenii au facut pe ei, si atunci Reagan a raspuns cu desfasurarea in Europa de rachete americane de tip Cruise si Pershing. Huo!!! Criminalul!!! Reagan impinge omenirea spre Cataclismul Nuclear!!! Si hai in strada, cu milioanele, scandand “Pace, Pace”. In Anglia, in Germania, in Franta, in Italia, peste tot unde era o stanga sau o miscare pacifista pe care le putea manipula KGB-ul. Afara cu rachetele americane, despre alea rusesti nici o vorba. Ne-a scos si Ceausescu atunci in strada, sa cerem pace. Noi ca noi, ca n-aveam de ales, dar aia, in Vest? O fi groasa, neica. Si era. Publicul era speriat in Occident si nu vedea aceeasi solutie de bun simt la care se gandise Ronald Reagan. Anume, ca nu mai trebuie cedat in fata amenintarii. Nici un pas. La ce-au dus aproape 40 de ani de cedari? La sporirea amenintarii. Iar de negociat, nu se poate negocia cu un adversar convins ca Occidentul e slab si n-are vointa sa se opuna. Dar liderii de stanga spuneau publicului occidental ca politica lui Reagan e nesabuita, si ii va impinge pe rusi, saracii, la razboi. Ziarele le spuneau acelasi lucru. Si Hollywoodul – in filme care sustineau ca o catastrofa nucleara bate la usa, si ca va fi vina Americii daca se va intampla.

Citește continuarea pe http://www.revista22.ro/omul-care-a-scapat-europa-de-comunism-951.html

Informație preluată via

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/alexandru-hancu-omul-care-a-scapat-europa-de-comunism

Reclame

Proiecte inițiate de istoricul Dorin Dobrincu la Arhivele Naționale (2007-2012)


Ca urmare a deciziei ministrului de Interne Ioan Rus de a-l demite pe istoricul Dorin Dobrincu din funcția de director al Arhivelor Naționale fără a-și motiva decizia au apărut în presă mai multe articole referitoare lșa activitatea distinsului cercetător.

Marius Oprea, care îl cunoaște personal din anii 90 crede că Dorin Dobrincu  a fost schimbat pentru ca a permis prea mult accesul la arhivele Partidului Comunist Roman, la cele ale Comitetului Central al PCR precum și datorită faptului că a dorit să reformeze un sistem anchilozat precum cel al Arhivelor Naționale context în care și-a făcut muți dușmani.

„Regret aceasta schimbare din tot sufletul, mai ales ca am sprijinit in mod direct numirea sa, in 2007. Am avut incredere in Dobrin Dobrincu, cu care ma cunosc de la inceputul anului 1990 si-l apreciez enorm ca istoric, este un om de foarte buna credinta si de o cinste care nu poate fi pusa la indoiala”, a spus Marius Oprea pentruZiare.com.

Marius Oprea crede ca Dobrincu a fost schimbat pentru ca a permis, prea mult, accesul la arhivele Partidului Comunist Roman si la cele ale Comitetului Central al PCR.

„Probabil ca Dorin a deranjat destul de multa lume prin aceea ca s-a tinut de cuvant si a deschis fara niciun fel de opreliste arhivele regimului comunist”, a precizat Oprea.

De asemenea, el crede ca Dobrincu si-a facut si numerosi dusmani in interiorul sistemului, prin atitudinea sa reformatoare.

„Atitudinea lui extrem de radicala in ceea ce priveste reformarea unui sistem, ma refer la cel al arhivelor nationale, care era puternic anchilozat în trecut, a deranjat. Dusmanii lui au profitat acum de aceasta schimbare politica”, a dezvaluit Marius Oprea.

http://www.ziare.com

Revista 22 a dedicat și ea un articol evenimentului, respectiv demiterii directorului Arhivelor Naționale. Spre deosebire de alte articole, acesta prezintă succint care au fost proiectele inițiate de Dobrincu pe parcursul exercitării mandatului de director al Arhivelor Naționale Istorice ale României.

Dorin Dobrincu a fost directorul la Arhivele Naţionale începând cu iulie 2007, mandatul său fiind reînnoit periodic la fiecare 6 luni. În această perioadă au fost integral deschise cercetătorilor şi publicului arhivele Partidului Comunist Român şi arhivele CC al PCR.

În perioada 2007 – 2012, la Arhivele Naţionale au fost iniţiate mai multe proiecte, printre care se numără: fototeca online a comunismului românesc care cuprinde o arhivă online de fotografii din perioada Dej şi Ceauşescu Stabilirea unui acces universal şi egal la documentele existente în Arhivele Naţionale; demararea unui proiect european de 6 milioane de euro pentru informatizarea arhivelor naţionale; creşterea numărului anual de cercetători în Arhivele Naţionale, de la 7500 in 2007  la 13.500 în prezent; demararea unui proiect de colaborare cu Arhivele din Ungaria referitor la realizarea unei colecţii bilingve (română şi maghiară) de 20 de volume cu privire la istoria Transilvaniei până în 1918.

Dorin Dobrincu este doctor al Facultăţii de Istorie din Iaşi, cu o specializare în rezistenţa anticomunistă. A fost expert al Comisiei Tismăneanu pentru analiza dictaturii comuniste din România şi coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru analiza dictaturii comuniste. Dorin Dobrincu este membru al consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. A fost numit director la Arhivele Naţionale în iulie 2007, în mandatul ministrului de Interne Cristian David.

http://www.revista22.ro

Recomandări:

Un (nou) gest scandalos al noii puteri: demiterea lui Dorin Dobrincu din funcția de director al Arhivelor Naționale.

Creştinismul şi economia de piaţă


Atunci când vorbim despre încercări teoretice de fundamentare a liberalismului clasic şi a capitalismului cu ajutorul creştinismului, este dificil de identificat o şcoală de gândire bine definită. Capitolul Creştinism şi economia de piaţă şi-a propus să analizeze relaţia dintre religia creştină şi sistemul politico-economic, tipic democraţiilor liberale moderne, din prisma scrierilor unor autori conservatori şi libertarieni americani.

Între aceştia, Peter Berger este unul dintre cei mai importanţi sociologi contemporani ai religiei, dar şi un reprezentant important al teologiei protestante liberale. Opera lui Berger în domeniul sociologiei religiei şi al teologiei se întinde pe aproape cinci decenii, având ca reper conceptual fundamental pluralismul inerent modernităţii şi efectele acestuia asupra credinţelor religioase, societăţii civile şi culturii economice. Cel de-al doilea autor luat în discuţie este Michael Novak, un reputat teolog catolic, ale cărui lucrări despre matricea morală creştină a capitalismului, precum şi despre evoluţia gândirii papale în raport cu sistemele economice, sunt considerate repere în domeniile filosofiei culturii şi istoriei intelectuale. Ultimul autor analizat, pastorul Edmund Opitz, a fost unul dintre cei mai importanţi gânditori creştini libertarieni din SUA. În majoritatea scrierilor sale, el articulează o justificare teologică creştină pentru statul minimal, bazându-se pe binomul economie (înţeleasă strict ca o ştiinţă a mijloacelor) şi religie (concepută drept izvorul cel mai important al scopurilor).

Aşadar, cei trei autori propun un cadru amplu şi erudit pentru justificarea economiei de piaţă, prin apelul la valorile creştinismului. Abordările lor sunt diferite de argumentele favorabile liberalismului şi capitalismului, vehiculate în spaţiul public de lideri de opinie şi politicieni care se axează, în general, pe avantajele practice ale acestora (îmbunătăţirea nivelului de trai, menţinerea păcii etc).

În schimb, o parte dintre ideile avansate de cei trei autori (mai ales Novak) sunt adresate credincioşilor, în încercarea de a corecta percepţia greşită, dar des întâlnită, a incompatibilităţii dintre valorile creştine şi materialismul pieţei. Iar teoriile expuse de Berger şi Opitz pot fi considerate replici intelectuale şi teologice la discursul liberal secular, relevante pentru toţi cei care sunt interesaţi de liberalism, capitalism şi religie.

Un articol de Cosmin Victor Popa

Sursa: http://www.revista22.ro

Momentele decadei (2001 – 2011)


Atacurile de la 11 septembrie 2001: ziua care a schimbat lumea. Două avioane de pasageri sunt deturnate şi izbite de Turnurile Gemene din New York. Un al treilea avion civil loveşte Pentagonul, în timp ce un al patrulea avion deturnat se prăbuşeşte într-un câmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au încercat să preia controlul asupra sa. Aproape 3.000 de oameni au murit în atentatele revendicate de Al Qaeda.

Invazia Afganistanului (octombrie 2001) şi Irakului (martie 2003): urmare directă a atacurilor din 11 septembrie 2001, operaţiunile militare declanşate de Statele Unite alături de forţele aliate sunt încă neîncheiate, chiar dacă iniţial strategia se baza pe manevre „chirurgicale“ şi un număr restrâns de trupe. Intrat în al zecelea an, efortul aliat din Afganistan este slăbit de tot mai puţinul entuziasm politic euroatlantic de continuare a unui conflict pe care nimeni nu prea şi-l mai permite.

Atacurile teroriste din Madrid (martie 2004) şi Londra (iulie 2005): Madridul a fost aruncat în haos prin detonarea a 13 dispozitive explozive plasate în 4 trenuri de călători. Au fost ucişi 191 de oameni şi s-au înregistrat 1.800 de răniţi. Ulterior şi Londra a fost ţinta unor atentate teroriste în urma aruncării în aer a 3 metrouri şi a unui autobuz. Au murit 56 de oameni, iar 700 au fost răniţi. Europa făcea astfel cunoştinţă, într-un mod brutal, cu realităţile luptei împotriva terorismului. Pe lângă costurile în vieţi omeneşti, atentatele au adus, în viaţa de zi cu zi, un război pe care majoritatea europenilor îl credea foarte îndepărtat.

Uciderea fostului premier Benazir Bhutto (decembrie 2007): Al Qaeda şi talibanii pakistanezi o omoară, într-un atentat, pe Benazir Bhutto, ce urma să devină viitorul preşedinte al Pakistanului. Este începutul alunecării Pakistanului pe panta islamizării.
Invazia Georgiei de către Rusia (august 2008): la puţine luni după declararea independenţei Kosovo, micul stat georgian se confruntă, în august 2008, cu un val de violenţă armată nemaîntâlnit de la destrămarea URSS şi a conflictelor pentru independenţă ce au precedat-o. Operaţiunile militare declanşate de preşedintele Saakashvili împotriva republicii separatiste Ossetia de Sud au reprezentat un pretext bun pentru intervenţia armatei ruse, care, în câteva zile, se afla la câteva zeci de kilometri de Tbilisi. Conflictul s-a încheiat prin intervenţia forţelor de mediere europene, însă importanţa acestui conflict rezidă în absenţa principalului susţinător declarat al Georgiei, Statele Unite ale Americii. Această absenţă a fost un şoc nu doar pentru georgieni, ci pentru multe state care se bazau pe garanţiile americane, deschizând o eră în care marii actori, concentrându-se pe redresarea propriilor economii, sunt mai puţin doritori sau capabili de intervenţie în sprijinul aliaţilor. O recunoaştere a acestui fapt o reprezintă recenta iniţiativă a statelor Vişegrad, care au pus bazele unei mini-Antante regionale, exterioare NATO.

Prăbuşirea băncii Lehman Brothers (septembrie 2008): chiar dacă originile crizei financiare nu pot fi identificate foarte facil într-un mod punctual, falimentul gigantului bancar american Lehman Brothers a reprezentat momentul cheie al crizei. Reducând virtual la zero creditarea internaţională şi afectând grav încrederea pieţelor financiare, prăbuşirea Lehman Brothers a marcat trecerea într-un rol secund a free-marketului, în favoarea unui val de intervenţionism economic guvernamental, statele şi băncile centrale, şi nu sectorul privat, devenind principalii finanţatori şi susţinători ai activităţii economice. Era post-Lehman este în plină desfăşurare, unul dintre efectele sale nocive fiind creşterea nemăsurată a nivelului de îndatorare guvernamental, criza datoriilor suverane putând fi un nou chip al crizei financiare începute în urmă cu mai bine de trei ani.

Barack Obama preşedinte (ianuarie 2010): primul preşedinte de culoare al SUA a venit la Casa Albă într-o perioadă în care statul american se confruntă cu cea mai gravă criză financiară din perioada interbelică şi este implicat în războaie aparent fără sfârşit şi soluţionare. Pe ultima sută de metri, preşedintele Obama este în pericol să-şi piardă popularitatea, pe fondul unei situaţii economice în continuare tot mai fragile. Pierderea ratingului maxim de creditare, AAA, poate fi un argument electoral greu de contracarat de actualul preşedinte, în toamna electorală din 2012.

Emergenţa Chinei: Anul 2010 a fost, pentru principala economie emergentă a lumii, un interval care a adus două modificări statistice importante, ce confirmă poziţia Chinei la nivel internaţional. China a devansat Germania pentru a deveni principalul exportator al lumii, urmând, la scurt timp, depăşirea Japoniei în clasamentul celor mai mari economii la nivel mondial, secondând momentan SUA. Astăzi, China creşte într-un ritm ameţitor, însă multe voci critică sistemul chinez, afectat de deficienţe cronice de alocare a resurselor. Pe termen mediu însă, China reprezintă, alături de alte economii emergente precum India sau Brazilia, un suport pentru economia mondială, într-o perioadă în care statele dezvoltate se confruntă cu o criză de competitivitate.

Zona euro se clatină (2011): criza datoriilor suverane care afectează Europa are o consecinţă ce trece de barierele economice – posibilul eşec al sistemului Maastricht, care punea bazele zonei euro. Stat candidat la aderare în zona euro, România ar putea fi afectată de înăsprirea cerinţelor de aderare, nefiind exclusă nici o potenţială îngheţare a procesului de lărgire a blocului monetar european, până la stabilirea unor noi criterii.

Primăvara arabă (ianuarie 2011): protestele declanşate în Tunisia, care se termină prin plecarea preşedintelui Ben Ali, se răspândesc în Libia, Egipt, Siria şi Bahrein. Câteva luni mai târziu, statu-quo-ul este de nerecunoscut. Hosni Mubarak şi Muammar Gaddafi au fost înlăturaţi.

Raidul de la Abbottabad (2 mai 2011): uciderea lui Osama bin Laden de către un comando american.

Un articol de Gabriel Szekely

Sursa: http://www.revista22.ro

Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context


Pe 27 decembrie 2006, cu putin timp inainte de intrarea Romaniei in  Uniunea Europeana, presedintele a promulgat Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (489/2006), dupa ce fusese adoptata de parlament cu o zdrobitoare majoritate. Tara mai cunoscuse anterior doua legi ale cultelor, cea din 1928 si cea din 1948. Aceasta din urma, expresie a ideologiei comuniste care a dominat Romania vreme de mai bine de patru decenii, a fost in vigoare 17 ani dupa caderea regimului. Desi in dispozitiile finale se aminteste ca prin noua lege se abroga legea din 1948, ne punem intrebarea: de ce nu s-a intamplat acest lucru imediat dupa 1989? Si, mai precis: de ce s-a emis aceasta lege abia acum, adica la 17 ani de la prabusirea comunismului? Explicatia e simpla si indeobste cunoscuta: rivalitatile si negocierile dintre cultele recunoscute, dintre stat si culte, in toti acesti ani care au urmat caderii sistemului totalitar.

 Laicitate  vs. religiozitate, statul si actorii religiosi

 Si totusi, era necesara o astfel de lege in Romania? Nu cumva erau suficiente precizarile generale din  Constitutia Romaniei, adoptata in 2003? Potrivit acesteia, cetatenilor romani le sunt garantate libertatea constiintei (art. 29: „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma…”  – alin. 1; „Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc” – alin. 2) si libertatea de exprimare (art. 30: „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile”  – alin. 1). O problema o reprezinta totusi art. 29, alin. 5, care prevede: „Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia…” .

 Legea cultelor  ridic a mai multe probleme importante. Ea reprezinta un exces de reglementare, fiind tipica pentru un stat inca tributar modelului centralist. In mod normal, e problema comunitatilor religioase cum se organizeaza si cum se conduc. Insa statul roman isi rezerva dreptul de a se amesteca in treburile cultelor, iar acest aspect apare explicit in lege: el acorda sprijin financiar sau facilitati fiscale, chiar daca la cerere (art. 10), si solicita buna intelegere, respect intre si fata de religie/religii (art. 13). Este drept ca statul a facut o concesie, considerand cultele drept parteneri sociali (art. 7).

 Statele moderne se manifesta in general ca state laice. Altfel spus, se urmareste separarea statului de biserica, statul fiind neutru in chestiunile religioase, iar cand situatia o cere se comporta ca arbitru in disputele religioase. Potrivit  Legii cultelor, intr-o forma indirecta, dar totusi destul de clara, statul roman se considera la randul sau stat laic. „In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee” – articolul I, alin. 1. Iar la alin. 2 din acelasi articol:  „Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult” .

Incalcarea egalitatii sanselor

 Statul a decis (si a legiferat) ca exista diversi actori religiosi: culte, asociatii religioase si grupari religioase (art. 6). Exista in lege formula cel putin nefericita de  „culte recunoscute”. Desi nu apare si sintagma „culte nerecunoscute”, prin omisiune se subintelege ca acestea exista, ceea ce scoate in evidenta inca o data ca statul pretinde a fi instanta in materie religioasa. Aceasta ierarhizare are consecinte practice importante, pentru ca de asta depinde acordarea – s-a precizat ca „la cerere”! – de sprijin financiar, de facilitati fiscale s.a.m.d. In mod normal, nu statul ar fi in drept sa decida care asociatie (voluntara) este cult si care nu. De ce ar fi chemat statul sa dispuna cine se incadreaza in categoria cultelor, cine in cea a asociatiilor si cine in cea a gruparilor religioase?

 Art. 40, alin. 1 prevede ca infiintarea unei asociatii religioase – ca persoana juridica – este conditionata de inscrierea a cel putin 300 de persoane, cetateni romani sau rezidenti. Pentru recunoasterea calitatii de cult unei asociatii religioase este necesara dovada constituirii legale, functionarea pe teritoriul tarii de cel putin 12 ani (art. 18, pct. a) si ca beneficiaza de adeziunea unui numar de cetateni romani cu domiciliul in Romania care sa reprezinte minimum 0,1% din totalul populatiei (aceasta inseamna la ora actuala circa 23.000 de persoane), fapt care trebuie dovedit cu  „liste originale” (art. 18, pct. b).

 Fixarea unui numar de 300 de persoane pentru constituirea unei asociatii religioase, in comparatie cu doar 3 in cazul celorlalte asociatii, se incadreaza in specia discriminarii. O lege ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, in toate cazurile. Cel mai probabil, precizarile legate de conditiile de constituire a organizatiilor religioase au fost acceptate pentru mentinerea  statu-quo-ului. Si, mai direct spus, cultele existente, mai ales cele mari, par a fi urmarit sa se apere de noii concurenti de pe piata religioasa. Prin aceste prevederi, legea incalca un principiu fundamental: egalitatea sanselor.

 Conform criticilor externe, intre cele 56 de tari membre ale  OSCE, Romania impune cele mai restrictive conditii pentru inregistrarea unei asociatii religioase. Aparatorii legii au amintit ca in alte tari europene exista conditii mult mai stricte. Totusi, s-a omis sa se spuna ca sunt state europene (Italia, Olanda, dar si Bulgaria, vecina noastra altminteri mult dispretuita, Macedonia s.a.m.d.) in care nu exista astfel de prevederi in legislatia religioasa. Se pare insa ca inca nu reusim sa scapam de tentatia de a raporta situatia din Romania in privinta drepturilor omului la cele mai joase standarde, nu la cele mai inalte.

Si inca ceva. Contrar a ceea ce s-au grabit sa spuna unele parti interesate, nu toate cultele (si ma refer la cele deja recunoscute) au sustinut trecerea legii prin parlament in forma actuala. Unele dintre ele au considerat fie ca nu erau rezolvate litigiile existente (mai ales cele legate de patrimoniu), fie ca se lasau „portite” pentru atingerea libertatii de afirmare a cultului.

Pericolul incalcarii libertatii de expresie

 Prin art. 13, alin. 2  „sunt interzise orice (subl. ns.) forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”. Aceasta este o prevedere generala, introdusa la solicitarea cultului musulman. Contextul international recent a jucat un rol foarte important in modificarea Legii cultelor. Legislatorul roman s-a grabit sa introduca o prevedere legala pe care, din cate stim, nici un alt stat european nu a mai adoptat-o. Probabil s-a vrut preintampinarea(?) unei situatii de tipul „scandalului caricaturilor”, care, pornit din Danemarca, a starnit reactii violente din partea radicalilor islamici. Numai ca se uita doua chestiuni: 1) in Romania nu au existat asemenea manifestari; 2) in Europa nu exista de multa vreme interdictii cu privire la emiterea de opinii critice, inclusiv in forma satirica, fata de religie (in general). Insa avem in articolul cu pricina o problema constitutionala, el venind in contradictie cu articolele 29 si 30 din Constitutia Romaniei. Dincolo insa de cine a avut initiativa introducerii acestui articol, el poate fi punctul de pornire pentru actiuni punitive impotriva oricarei perspective critice asupra vreunei religii sau denominatiuni. Pana la urma, este dreptul constitutional al cetatenilor sa aiba sau nu vreun respect pentru o ideologie sau alta, fie ea religioasa sau politica. Nu pledez in nici un caz pentru ofensarea credintei cuiva. Insa oamenii au dreptul sa se exprime critic fata de o religie sau alta. Chiar daca linia de demarcatie intre ceea ce este legitim si ce este ofensator se poate dovedi (foarte) subtire.

O privire comparativa intre legea din Romania si legislatia din Occident

Exista o „piata religioasa” in care adeptii diferitelor credinte isi expun ofertele. Aceasta este o sursa de (potential) conflict, dar care poate fi mentinut in limite suportabile, normale, prin acceptarea regulilor civilizate de comportament. Pe cel care iti critica credinta in vreme ce si-o glorifica pe-a lui nu il amendezi sau inchizi (ori mai rau, il lapidezi), ci il combati cu argumente.

 Occidentul – pentru care romanii au facut de doua secole incoace o adevarata obsesie – cunoaste doua mari tipuri de legislatie religioasa: europeana si americana. Statele Unite ale Americii se ghideaza in problema libertatii religioase si de constiinta dupa  Constitutie, mai precis dupa Amendamentul I, adoptat in 1791 („Congresul nu va elabora nici o lege care sa se refere la vreo oficializare a religiei sau care sa interzica practicarea libera a unei religii…”). SUA nu au o lege a cultelor similara celei din Romania. In Europa exista un act comun, care atinge drepturile religioase – Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 9, alin. 1: „Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept implica libertatea de a-ti schimba religia sau convingerea, individual sau colectiv, in public sau particular, prin cult, invatamant, practici si prin indeplinirea ritualului”; de asemenea, art. 10, alin. 1 prevede libertatea de expresie), conventie semnata de statele care fac parte din Consiliul Europei. Multe state europene (daca nu toate) au insa legi speciale referitoare la chestiunile religioase, cateva respectand cu strictete laicitatea (cazul Frantei) sau consfintind in Constitutie dominatia unui cult (cazul Greciei, ceea ce a si dat nastere unor controverse in interiorul Uniunii Europene), in vreme ce majoritatea a adoptat modelul cooperarii intre stat si culte. Cel din urma model ar fi fost urmat si in cazul Legii cultelor din Romania, conform afirmatiilor unora dintre cei implicati in elaborarea si promulgarea acestui act normativ.

Reactii straine la Legea cultelor si posibile calcule electorale

 Dupa trecerea prin parlament si promulgara de catre presedintele Romaniei,  Legea cultelor a starnit reactiile unor culte si asociatii religioase, ale unor ONG-uri si ziaristi din tara, dar si ale unor organisme guvernamentale americane sau institutii private de monitorizare a drepturilor omului in lume. Cele mai taioase critici au venit din partea Comisiei Helsinki pentru Securitate si Cooperare in Europa, agentie guvernamentala a SUA, si din partea Institutului pentru Religie si Politici Publice din Washington. In vreme ce Comisia Helsinki – printr-un document semnat de senatorul Sam Brownback si congresmanul Christopher Smith – a prevenit ca, daca legea va fi promulgata (dupa cum am vazut, acest lucru s-a si intamplat), „Romania va fi tara cu cel mai greoi sistem de inregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de tari membre ale OSCE”, Institutul pentru Religie si Politici Publice a subliniat ca tara noastra are „cea mai proasta lege din Europa referitoare la religie”. Institutul a mers chiar mai departe, cerand presedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, si presedintelui Parlamentului European, Josep Borrell, precum si urmasului sau in aceasta functie sa verifice daca legea romaneasca a cultelor respecta drepturile omului si standardele UE.

 Americanii au cateva sensibilitati importante pe care romanii nu le pot neglija, printre ele libertatea (cea religioasa fiind foarte – poate cea mai – importanta), democratia si respingerea totalitarismelor. Daca in privinta celui din urma aspect presedintele Traian Basescu a punctat prin condamnarea comunismului – ceea ce a reprezentat in primul rand un act de normalizare a spatiului public intern, dar a cantarit greu si dincolo de Atlantic -,  Legea cultelor a ridicat semne de intrebare. Joseph K. Grieboski, directorul Institutului amintit, facea observatia, riscanta, ca seful statului roman nu si-a respectat promisiunea electorala de a se distanta de comunism. E posibil ca mai degraba presedintele – in afara de sfaturile primite – sa fi luat in calcul si avantajele electorale pe care le-ar putea obtine in urma promulgarii Legii cultelor, prin captarea simpatiilor acelei parti a populatiei (deloc neinsemnata) atrasa de liderii politici care practica un tip de populism din care factorul religios nu lipseste. Numai ca jocul se poate dovedi destul de riscant in acest caz.

Cateva concluzii

Realizarea Legii cultelor a avut la baza presupozitia ca deasupra tuturor actorilor sociali se afla statul, o entitate nu doar omniprezenta si omnipotenta, dar si omniscienta. Ideea ca statul este cel mai bun administrator razbate si din aceasta lege. Statul crede ca poate administra libertatea, inclusiv pe cea religioasa. Un postulat liberal (a nu se face suprapunerea cu vreo formatiune politica) suna foarte simplu: interesul general este suma unor interese particulare. Iar unele interese particulare pot incalca (nelegitim) alte interese particulare. Or, este cat se poate de clar ca actuala Lege a cultelor a fost rodul unor negocieri nesfarsite, a impunerii in text a unor formule care slujeau interese particulare. Mai clar spus, in cazul de fata unele religii sau denominatiuni si-au vazut incluse pretentiile, cerintele in lege: unele, in privinta numarului pentru recunoasterea de noi asociatii sau culte, altele, in privinta „ofensei religioase”. Institutiile statului, de la parlament la Presedintie, ar fi fost necesar sa vegheze ca libertatile fundamentale inscrise in Constitutie (inclusiv libertatea religioasa si de constiinta) sa nu fie incalcate. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai mult decat atat, au produs o legislatie stufoasa, cu potential restrictiv.

Revista 22, 19 ianuarie 2007

http://www.revista22.ro/legea-cultelor-text-subtext-si-context-3392.html

%d blogeri au apreciat asta: