Arhive etichetă: Dorin Dobrincu

Serile Dialogos: Dorin Dobrincu -Traversarea deșertului. Bisericile evanghelice din România în perioada comunistă


Dorin Dobrincu, cercetător al istoriei comunismului și al istoriei Bisericii în comunism, a fost invitat în anul 2015 la Serile Dialogos să țină o prelegere despre bisericile evanghelice din România (baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali) în perioada comunistă.
Prelegerea este una interesantă pentru că discută problema în ansamblu și comparativ.
M-am simțit onorat să văd că este amintită și lucrarea mea, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), ca una care tratează istoria baptiștilor din România sub comunism.
Pentru Biserica Creștină Baptistă sunt amintite nume precum: Pavel Nicolescu, Iosif Țon, Vasile Taloș.

Anunțuri

Dorin Dobrincu, „Noi nu suntem marxiști, ci creștini”. Actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (1978) în Archiva Moldaviae, nr. VII/2015


Cosmin Budeancă semnalează apariția unui nou număr al Revistei Archiva Moldavie, unde Dorin Dobrincu are un articol despre actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință cunoscut sub acronimul ALRC

Dorin DOBRINCU,

„Noi nu suntem marxiști, ci creștini”. Actele constitutive ale Comitetului Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (1978)

Sursa: http://cosmin-budeanca.blogspot.ro/2016/02/aparitie-editoriala-archiva-moldaviae.html 

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)

Despre Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC, am scris în 2011 următoarele:

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

 

Apariții editoriale (38) – Laurențiu Rădăvan (coord.), Petronel Zahariuc, Ionuț Nistor, Lucian Leuștean, Cătălin Botoșineanu, Dorin Dobrincu, Dan Dumitru Iacob, „Iași – oraș al diversității”


Iasi-oras al diversitatii_Ars Longa_2015_coperta 1

Categoriile etnice și minoritățile, inclusiv cele religioase fac obiectul  de cercetare a unei noi lucrări la care au contribuit șase istorici ieșeni (Laurențiu Rădvan, Petronel Zahariuc, Ionuț Nistor, Lucian Leuștean, Cătălin Botoșineanu și Dorin Dobrincu) și unul sibian (Dan Dumitru Iacob, cu studii universitare la Iași).  Lucrarea se intitulează Iaşi – oraş al diversităţii. Categorii etnice și minorități în secolele XV-XX: aspecte sociale, economice și culturale, volum coordonat de Laurențiu Rădvan, Iași, Editura Ars Longa, 2015, 375 p., volum în care autorii menționați au abordat istoria orașului din perspectiva minorităților etnice și religioase și/sau a culturii și educației. 

După cum menționează Dorin Dobrincu, înainte de apariția acestui volum, mai precis în lunile aprilie-iunie a.c., la Muzeul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași cercetătorii amintiți au susținut conferințe pe subiectele asumate.

Dorin Dobrincu a scris partea dedicată intervalului 1944-1989 cu referire la minoritățile etnice și religioase. În acest context el a abordat și situația comunităților religioase, inclusiv a evanghelicilor, context în care și baptiștii ieșeni au o microsinteză.

Voi reveni cu informații despre contribuția domnului Dorin Dobrincu, un istoric printre ale cărui preocupări se află și comunitățile evanghelice din România.

Pentru cei interesați inserez și cuprinsul acestei lucrări.

Iasi-oras al diversitatii_Ars Longa_2015_Cuprins_p5 Iasi-oras al diversitatii_Ars Longa_2015_Cuprins_p6

Dorin Dobrincu – ‘Cultele neoprotestante si drepturile omului’. Un memoriu din 1977


Cultele neoprotestante și drepturile omului,  memoriul document din aprilie 1977, cum a fost denumit apelul semnat de șase neoprotestanți, trimis și citit la Radio Europa Liberă într-o seară de aprilie 1977, reprezintă o acțiune importantă de contestare și răspuns față de intruziunile statului comunist în viața Bisericii și a persecuțiilor la care au fost supuși credincioșii confesiunilor evanghelice.

Informații suplimentare puteți găsi și în următoarele articole:

CRISTI ȚEPEȘ ȘI DORIN DOBRINCU DESPRE MOMENTUL APRILIE 1977

SCRISOARE DESCHISĂ A REPREZENTANȚILOR CULTELOR NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA (1977) – UPDATE

AVOCATUL PAUL (PAVEL) BĂRBĂTEI CONTESTĂ LA TRIBUNALUL ALBA IULIA AMENDAREA UNUI GRUP DE CREDINCIOȘI BAPTIȘTI (1972)

ÎN REGIMUL COMUNIST ȘI RUGĂCIUNEA TREBUIA AUTORIZATĂ

Persona

Dorin_Dobrincu

Istoricul Dorin Dobrincu a publicat in ultimul numar al revistei Archiva Moldaviae, IV, 2012, pp. 351-402, un articol de analiza al unui document intocmit de mai multi lideri evanghelici romani in foarte tensionatul an 1977, cind, alaturi de intensificarea opozitiei Sindicatului Solidaritatea fata de regimul comunist in Polonia, au aparut atit Carta ’77 in Cehoslovacia, cit si Miscarea Goma in Romania.

Redam mai jos prima parte a introducerii acestui studiu.

* * *

Pe 3 aprilie 1977, radio Europa liberă difuza memoriul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. A doua zi, Securitatea îi aresta pe cei șase semnatari: Iosif Țon, Silvian Cioată, Pavel Nicolescu, Aurelian Popescu, Constantin Caraman și Radu Dumitrescu. Momentul coincidea cu arestarea lui Paul Goma și a lui Vlad Georgescu. Toți erau oameni incomozi pentru regimul de la București.

Cei dintâi erau evanghelici angajați în bisericile lor, având o concepție creștină asupra vieții și a…

Vezi articol original 1.262 de cuvinte mai mult

Pasiunea pentru istorie s-a născut în adolescență și s-a aprofundat în anii de facultate – interviu cu Marius Silveșan


Recent am acordat un interviu Revistei „Artă și Credință” care a fost publicat astăzi pe site-ul acesteia.

Revista Artă și Credință:  Când s-a născut pasiunea pentru istorie?

Marius Silveșan: Pasiunea pentru istorie s-a născut în adolescență și s-a aprofundat în anii de facultate când ajungeam să descopăr prin intermediul profesorilor mei tainele acestei științe. Mă refer aici la descoperirea bogățiilor pe care istoria le ținea ascunse în pivnițele sale.

RAC: Ce drum istoric ai avut de parcurs până acum?

MS: Am urmat Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București la nivel de licență, finalizată cu o lucrare având ca temă Viața cotidiană a românilor între anii 1960-1975. Am continuat specializarea tot pe istorie la nivel de master în cadrul aceleiași instituții, având ca specializare Românii în secolul XX. Dorința de aprofundare și de cercetare a istoriei m-a îndreptat către studiile doctorale, fiind admis ca bursier al Școlii doctorale de istorie din cadrul Universității București sub îndrumarea reputatului istoric Dinu C. Giurescu. Tema cercetată pe parcursul anilor de doctorat s-a finalizat cu o lucrare care analiza pentru prima dată într-un mod complex și pe baza surselor istorice identificate în arhive și biblioteci din țară și din străinătate relațiile dintre Biserica Creștină Baptistă din România și statul comunist între anii 1948-1965. Comisia care a evaluat parcursul meu professional, precum și lucrarea prin care am finalizat studiile de doctorat mi-a acordat în cadrul ședinței publice din toamna anului 2011 calificativul Magna cum laude. De asemenea, am urmat și studii postuniversitare pe biblioteconomie și știința informării în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București.

RAC: Care sunt cărțile publicate?

MS: Lucrarea de bază se intitulează Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), lucrare ce reprezintă tema cercetării doctorale realizată la Universitatea din București cu academicianul Dinu C. Giurescu.  O altă carte publicată este Pelerin spre patria cerească, publicată împreună cu Prof. Univ. Dr. Ioan Bunaciu. Este în curs de apariție o altă lucrare de referință privind istoria evanghelicilor din România comunistă, realizată împreună cu istoricul Bogdan Emanuel Răduț. Cartea Cultele neoprotestante și drepturile omului în România este un studiu de caz prin intermediul căruia dorim să aducem în atenția credincioșilor evanghelici români, dar și a lumii științifice, Scrisoarea celor șase, trimisă și citită la Radio Europa Liberă în primăvara anului 1977. De asemenea, sunt și autorul mai multor studii științifice privind relația biserică-stat în România comunistă, publicate la edituri precum Polirom din Iași, Argonaut din Cluj-Napoca, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, dar și în reviste precum Creștinul Azi, Farul Creștin, Bruckenthalia ș.a.

RAC: Ai câțiva istorici și scriitori pe care ii apreciezi?

MS: Dintre istoricii pe care îi apreciez menționez: Dinu C. Giurescu, Lucian Boia, Adrian Cioroianu, Zoe Petre, Ecaterina Lung, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, Bogdan Murgescu, Ovidiu Bozgan, acesta din urmă ocupându-se, printre altele, și de problematica religioasă. Un alt istoric român contemporan pe care doresc să-l menționez este Dorin Dobrincu, care de asemenea s-a preocupat de problematica religioasă, cu precădere cea evanghelică. Mai menționez pe Ernst Nolte cu monumentala lucrare Războiul civil european și pe Stéphane Courtois, istoric francez, care este și coordonatorul Cărţii Negre a Comunismului și al Dicționarului comunismului.

Dintre scriitori menționez: Marin Preda, Fiodor Dostoievski, Tolstoi, Frederic Celine, George Orwell. Am menționat acești scriitori deoarece cărțile lor m-au marcat.

La Marin Preda menționez două dintre operele acestuia, cărți care au tangență și cu istoria, Delirul, unde se vorbește despre oameni în delirul istoriei, și Cel mai iubit dintre pământeni, o carte care descrie ororile comunismului.

În ceea ce-l privește pe Dostoievski recomand romanul Crimă și pedeapsă, atât pentru stilul inconfundabil al scriitorului, profunzimea psihologică cu care personajele se caracterizează unele pe altele, dar mai mult decât atât pentru finalul cărții. Este remarcabil să constați faptul că în ciuda adversităților, a opreliștilor de tot felul, credința și dragostea înving.

La Celine recomand cartea Călătorie la capătul nopții, o carte care nu se citește ușor, dar care are niște elemente foarte interesante și profunde legate de viața aceasta și societatea contemporană.

În ceea ce-l privește pe Orwell foarte multă lume este familiară cu conceptul de Big brother (Fratele cel mare), însă mai puțini știu că acest concept apare în cartea sa 1984, lucrare apărută în 1948 și care face referire la acel moment. Este foarte interesant de remarcat faptul că autorul reușește să decripteze modul în care funcționa societatea totalitară, una în care comunismul se afla la putere. Autorul face referire în cartea sa la Ministerul Adevărului, care era de fapt Ministerul propagandei și al minciunii, dar prin această antiteză autorul dorește să evidențieze discrepanța dintre aparențe și realitatea, să ne atragă atenția asupra manipulărilor existente într-o societate totalitară. Supravegherea pe care Partidul, cu referire la Partidul comunist, o exercita în societate era una totală, dar lăsa impresia că membrii acestuia sau simplii cetățenii se pot ascunde de Fratele cel mare, o portretizare a lui Stalin, însă finalul cărții relevă faptul că nu există această posibilitate. Ca și creștin aceste lucruri mă duc cu gândul la faptul că noi trebuie să înțelegem vremurile pe care le trăim, să luăm aminte la viața noastră și să conștientizăm faptul că într-adevăr avem un Frate mai mare în Persoana Domnului Isus,  care ne poartă de grijă și mijlocește pentru noi înaintea Tatălui ceresc.

RAC: Găsim la tine și  alte pasiuni în conexie cu lumea istorica?       

MS: Da, literatura, interesul pentru tehnica de vârf, fotografia.

RAC:  Ce te-a atras la creștinismul evanghelic românesc de scrii despre el?

MS: Este mediul în care trăiesc și consider că istoria lui nu trebuie să rămână doar pe filele gălbejite de timp ale unor dosare de arhivă. Pe de altă parte sunt informații, opinii, păreri personale pe care doresc să le fac cunoscute, să la împărtășesc cu cei care mă citesc periodic sau ocazional pe site-ul istorieevanghelica.ro sau pe cel al Revistei Artă și Credință.

RAC: Vorbim de Biblie ca sursă istorică. Ne poți dat trei argumente în favoarea acestei idei?

MS: Da, Biblia nu este doar o carte de învățături, documentul fundamental în creștinism, ci și o carte istorică ce prezintă istoria evreilor pe parcursul mai multor secole. S-a dovedit din punct de vedere istoric că o serie de împărați și regi pe care Biblia îi menționează au existat cu adevărat, s-au găsit dovezi arheologice în acest sens. Pe lângă aspectele menționate, descoperirile arheologice dovedesc faptul că romanii „aveau înregistrări regulate ale contribuabililor și, de asemenea, că organizau recensăminte tot la paisprezece ani.” (Josh McDowel, Mărturii supuse dreptei judecăți, p. 152). Coroborarea acestor informații cu cele din Biblie ne dovedesc veridicitatea celor relatate despre cadrul istoric în care s-a născut Isus, precum și faptul că acest lucru s-a realizat în timpul lui Octavian Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Completarea mărturiilor despre censusul roman cu descoperirea unei inscripții  din Antiohia care îi atribuia lui Quirinius funcția de guvernator al Siriei în anul 7 î.Hr. dovedesc o dată în plus veridicitatea din punct de vedere istoric al celor relatate în Biblie, precum și faptul că aceasta este un document istoric credibil. Apoi personajul central al Noului Testament, Isus Hristos, a fost un personaj istoric despre care au scris nu numai autorii cărților Bibliei, ci și istorici precum Josephus Flavius, Pliniu cel Tânăr și alții. Un alt aspect foarte important care merită evidențiat este și acela că autorii Noului Testament au menționat faptul că ei înșiși au fost martorii evenimentelor pe care le descriu. Doresc să remarc în acest context faptul că descoperirile arheologice vin să confirme veridicitatea Bibliei, precum și acela că Biblia este cea mai răspândită carte de pe glob, cea mai citită și una care a stârnit și încă stârnește unele dintre cele mai mari împotriviri atât din partea unor lideri politici, cât și a unora religioși. Cu toate acestea ea a fost văzută ca un model pentru construcții politice sau sociale.

Revista „Artă și Credință”

Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România (1977) – update


Update: Acest articol este o republicare la care am adăugat informații noi.

Ideea acestui articol mi-a fost sugerată indirect de doi prieteni: Bogdan Emanuel Răduț și Cristi Țepeș. Emanuel Răduț a amintit în cartea Cultele Neoprotestante în statul socialist (1965-1990), pp. 51-53 despre Scrisoarea celor 6 evanghelici citită la Radio Europa Liberă în luna aprilie 1977.

RFE (Radio Free Europe - Radio Europa Liberă) - tismaneanu.wordpress.com - 7.04.2013

RFE (Radio Free Europe – Radio Europa Liberă) – tismaneanu.wordpress.com

Pornind de la informațiile lui am dorit să aprofundez subiectul și, inevitabil, m-am îndreptat către Iosif Țon, Confruntări, carte pe care am citit-o când mă documentam pentru redactarea tezei de doctorat. Încercând să mă edific asupra ceea ce s-a întâmplat în aprilie 1977 am observat că Țon nu precizează clar diferența dintre documentul Chemarea la adevăr și documentul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Dată fiind această situație m-am îndreptat către Dorin Dobrincu care tratează subiectul în cadrul articolului „Libertate religioasă și contestare în România lui Nicolae Ceaușescu: Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC).” Recitind cu atenție articolul lui Dorin Dobrincu am înțeles faptul că în aprilie 1977 evanghelicii români atrăgeau atenția asupra a ceea ce se întâmpla în România prin intermediul a două documente. Este vorba de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România și Chemarea la adevăr, care era un preambul al primului. Informații suplimentare am obținut consultând Revista Religion in Communist Lands, editată de către Keston Center care, coroborate cu cele obținute anterior, le-am transpus în scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351  la secțiunea rezervată formelor specifice de opoziție față de regimul comunist după 1965.

Iosif Țon predicând la Biserica Baptistă Mihai Bravu 1977

Iosif Țon predicând la Biserica Baptistă Mihai Bravu 1977

Imboldul de a scrie despre acțiunea reprezentanților evanghelici din aprilie 1977 a fost dat și de Cristi Țepeș, cu care m-am întâlnit ieri la lansarea cărții mele. În acest context, Cristi a menționat faptul că pe 5 aprilie (în fapt 4 aprilie) se împlinesc 36 de ani de la difuzarea scrisorii și de la arestarea semnatarilor (Iosif Țon, Constantin Caraman, Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Radu Dumitrescu, Silviu Cioată).

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)

Cristi Țepeș a vorbit despre acest moment și în cadrul unui scurt interviu acordat lui Alin Cristea, redactorul blogului România Evanghelică. Interviul cu Cristi Țepeș și informațiile publicate de Dorin Dobrincu în articolul despre ALRC menționat mai sus au fost publicate de Alin Cristea sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977, material preluat și de mine AICI.

După publicarea articolului, Cristi Țepeș mi-a scris următoarele:

Fac o precizare. Documentul a fost difuzat pe 4 aprilie 1977 seara foarte târziu iar Iosif Ton a fost arestat a doua zi dimineața de la familia Mihai Stan din Iași, unde găzduise peste noapte. Era duminica dimineața, când toți l-am așteptat să vina la biserica unde trebuia sa termine o predica pe care o începuse în seara dinainte. Biserica era plina și el n-a mai apărut… Lacrimi, rugăciuni, revolta, …

Eu i-am răspuns

În ceea ce privește evenimentul/evenimentele la care m-am referit în articol, sursele documentare pe care le-am găsit menționează că Scrisoarea a fost difuzată la Radio Europa Liberă în seara zilei de duminică, 3 aprilie 1977 la ora 23, iar arestarea a avut loc luni, 4 aprilie. Sergiu Grossu amintește despre acest eveniment dar încă nu am citit relatarea sa.
Un articol din 1978 apărut în Revista Religion in Communist Lands, deci destul de aproape de eveniment, menționează ca dată de difuzare 3 aprilie iar ca dată a arestării, luni, 4 aprilie 1977.
Dorin Dobrincu menționează la rândul lui tot data de 3 aprilie, dată menționată și de mine în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351.
Ceea ce spune Dobrincu este preluat de Alin Cristea care a publicat informația sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977.
Am verificat pe calendar și 4 aprilie 1977 a fost într-o zi de luni, ceea ce confirmă că menționarea datei de 3 aprilie ca fiind duminică este corectă. În consecință, este posibil ca el să fi predicat duminică seara și să-l fi așteptat să revină luni seara, sau poate este vorba de evenimente diferite?

Mă poate ajuta cineva cu data arestării lui Iosif Țon? A fost arestat pe 4 aprilie sau pe 5 așa cum își amintește Cristi?

Voi reveni cu informații suplimentare despre protestul celor 6 evanghelici și represaliile autorităților.

Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977


Un material cu mai multe detalii despre contextul realizării și difuzării memoriului de protest la postul de Radio Europa Liberă. Materialul publicat de Alin Cristea aici vine ca o completare la ceea ce am publicat cu putin timp înainte despre Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România difuzată în data de 3 aprilie 1977.

Romania Evanghelica

“În Congresul Uniunii Baptiste, desfășurat între 4-6 februarie 1977, după amânări îndelungate, s-au auzit voci critice față de raporturile dintre cult și stat, îndeosebi Departamentul Cultelor. Numărul mare al incidentelor dintre credincioși și autorități au a determinat noul Consiliu al Uniunii Baptiste să ceară statului să-și redefinească atitudinea față de baptiști. Însă relația cu Departamentul Cultelor era în continuare dificilă.

În urma unor discuții, Iosif Țon, Pavel Nicolescu (pastori) și Aurelian Popescu (inginer) au decis alcătuirea unei lucrări în care să arate că persecuțiile contraveneau tratatelor internaționale semnate de România. Rod al colaborării celor trei și fundamentat pe textele tratatelor internaționale și, mai ales, pe numeroase date referitoare la cazuri de persecuție, adunate din toată țara, studiul a fost intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. În același timp, a fost realizat un alt material, sugestiv denumit Chemarea la adevăr, care se dorea o introducere la precedentul…

Vezi articol original 546 de cuvinte mai mult

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)


Un articol interesant al lui Mircea Rusnac despre ALRC.

Veti regasi citindu-l aspecte interesante despre ALRC. Menționez acum doar precizarea unor aspecte referitoare la Iosif Țon și Aurel Popescu în contextul ALRC-ului.

Dacă veți accesa articolul pe blogul Istoria Banatului veți găsi în cadrul comentariilor informații utile și completări binevenite.

Articolul a fost preluat de aici: http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/

 În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiași martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

https://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/

Apariții editoriale (3) -Istoria comunismului din România. Volumul al II-lea. Documente. Perioada Nicolae Ceaușescu. 1965-1971


„Al doilea volum al anexelor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România acoperă începutul perioadei în care Nicolae Ceauşescu s-a aflat la conducerea ţării. Cele 102 documente din intervalul martie 1965 – decembrie 1971 sunt, în marea lor majoritate, inedite. Am urmărit temele principale ale Raportului final, pentru a le ilustra cu exemple concrete şi a aduce un plus de informaţie. Astfel, cercetătorii sau persoanele interesate de aceste subiecte vor fi în măsură să facă un pas suplimentar în înţelegerea lor.

Volumul este centrat pe modul în care s-a realizat transferul puterii către noul prim-secretar, devenit de la Congresul al IX-lea secretar general; consolidarea acesteia prin cumul de funcţii şi de atribuţii şi marginalizarea eventualilor competitori, lichidarea moştenirii lui Gheorghiu-Dej şi, în cele din urmă, condamnarea perioadei precedente; instaurarea cultului personalităţii. O altă temă analizată este relaţia conducerii partidului şi a lui N. Ceauşescu personal cu organele de poliţie politică, Securitatea şi Miliţia, care se va încheia cu subordonarea acestora direct secretarului general.

Multe dintre documentele prezentate permit stabilirea limitelor a ceea ce a fost definit drept liberalizarea regimului din anii 1960. În paralel cu reideologizarea treptată a sistemului – vizibilă în raporturile cu cultele, cultura, tineretul etc. – se înregistrează o consolidare a poziţiei partidului în toate domeniile, reactivarea şi întărirea rolului nomenclaturii şi activiştilor. Documentele demonstrează tendinţele de restalinizare a sistemului, evident anterioare vizitei în China şi Coreea de Nord din 1971, considerată în istoriografie ca fiind evenimentul declanşator – e suficient să amintim politica demografică, iniţiată din 1966.

 Anul 1968 apare ca un moment-cheie nu numai în ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice. Ceauşescu profită de poziţiile obţinute printr-o legitimare pe plan intern şi recunoaşterea pe plan extern pentru impunerea unei viziuni personale asupra politicii pe care vrea să o pună în aplicare. Din 1968 apar clar germenii sistemului pe care îl va dezvolta în deceniile următoare.” (Editorii)

Volumul a apărut sub egida Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer”, Biroul din România, şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Volumul este editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu şi poate fi achiziţionat de pe site-ul Editurii Polirom, de unde am şi preluat informaţiile, şi unde cei interesaţi pot găsi mai multe detalii.

    Mai multe informaţii despre primul volum se găsesc pe site-ul Editurii Humanitas.

Sursa: http://cosmin-budeanca.blogspot.ro

Simpozion – Crestinism. Societate civila. Angajare publică – update


Am publicat nu cu mult timp în urmă anunțul despre organizarea simpozionului despre creștinism și societate civilă la Iași.

Simpozion – Crestinism. Societate civila. Angajare publică

Între timp a apărut și un afiș al evenimentului cu vorbitori principali.

 

Afiș preluat de pe Suceava Evanghelică

La mulți ani, Alin Cristea!


Alin Cristea este evanghelic, jurnalist, bloger.

Astăzi este ziua lui.

Cei care îl caută îl pot găsi pe http://romaniaevanghelica.wordpress.com/

Pe Alin Cristea îl știam de ceva timp prin intermediul revistei Confesionala dar l-am cunoscut personal în iunie 2009 la Iași. Acolo am participat la Workshopul: Persecuţia Bisericii în România. Cazul Evanghelicilor. Proiect de istorie orală, organizat de Centrul pentru Studiul Istoriei Protestantismului din Iaşi. Cu acel prilej beneficiind de îndemnurile lui Alin Cristea am pus bazele blogului istorieevanghelica.

La worshop au mai participat Dorin Dobrincu, Dănuț Mănăstireanu (Persona), Cosmin Budeancă (Cosmin Budeancă), Vasile Tomoiagă (Clujul Evanghelic), David Reguș(Suceava Evanghelică)

Profesoara Katherine Verdery despre Dorin Dobrincu si Arhivele Nationale


 “Dobrincu a introdus un stil de conducere demn de cele mai de calitate arhive europene. Plecarea lui fortata este un dezastru pentru orice speranta in pastrarea adevarului istoric in Romania”.

Profesoara Katherine Verdery

Sursa: http://tismaneanu.wordpress.com

Proiecte inițiate de istoricul Dorin Dobrincu la Arhivele Naționale (2007-2012)


Ca urmare a deciziei ministrului de Interne Ioan Rus de a-l demite pe istoricul Dorin Dobrincu din funcția de director al Arhivelor Naționale fără a-și motiva decizia au apărut în presă mai multe articole referitoare lșa activitatea distinsului cercetător.

Marius Oprea, care îl cunoaște personal din anii 90 crede că Dorin Dobrincu  a fost schimbat pentru ca a permis prea mult accesul la arhivele Partidului Comunist Roman, la cele ale Comitetului Central al PCR precum și datorită faptului că a dorit să reformeze un sistem anchilozat precum cel al Arhivelor Naționale context în care și-a făcut muți dușmani.

„Regret aceasta schimbare din tot sufletul, mai ales ca am sprijinit in mod direct numirea sa, in 2007. Am avut incredere in Dobrin Dobrincu, cu care ma cunosc de la inceputul anului 1990 si-l apreciez enorm ca istoric, este un om de foarte buna credinta si de o cinste care nu poate fi pusa la indoiala”, a spus Marius Oprea pentruZiare.com.

Marius Oprea crede ca Dobrincu a fost schimbat pentru ca a permis, prea mult, accesul la arhivele Partidului Comunist Roman si la cele ale Comitetului Central al PCR.

„Probabil ca Dorin a deranjat destul de multa lume prin aceea ca s-a tinut de cuvant si a deschis fara niciun fel de opreliste arhivele regimului comunist”, a precizat Oprea.

De asemenea, el crede ca Dobrincu si-a facut si numerosi dusmani in interiorul sistemului, prin atitudinea sa reformatoare.

„Atitudinea lui extrem de radicala in ceea ce priveste reformarea unui sistem, ma refer la cel al arhivelor nationale, care era puternic anchilozat în trecut, a deranjat. Dusmanii lui au profitat acum de aceasta schimbare politica”, a dezvaluit Marius Oprea.

http://www.ziare.com

Revista 22 a dedicat și ea un articol evenimentului, respectiv demiterii directorului Arhivelor Naționale. Spre deosebire de alte articole, acesta prezintă succint care au fost proiectele inițiate de Dobrincu pe parcursul exercitării mandatului de director al Arhivelor Naționale Istorice ale României.

Dorin Dobrincu a fost directorul la Arhivele Naţionale începând cu iulie 2007, mandatul său fiind reînnoit periodic la fiecare 6 luni. În această perioadă au fost integral deschise cercetătorilor şi publicului arhivele Partidului Comunist Român şi arhivele CC al PCR.

În perioada 2007 – 2012, la Arhivele Naţionale au fost iniţiate mai multe proiecte, printre care se numără: fototeca online a comunismului românesc care cuprinde o arhivă online de fotografii din perioada Dej şi Ceauşescu Stabilirea unui acces universal şi egal la documentele existente în Arhivele Naţionale; demararea unui proiect european de 6 milioane de euro pentru informatizarea arhivelor naţionale; creşterea numărului anual de cercetători în Arhivele Naţionale, de la 7500 in 2007  la 13.500 în prezent; demararea unui proiect de colaborare cu Arhivele din Ungaria referitor la realizarea unei colecţii bilingve (română şi maghiară) de 20 de volume cu privire la istoria Transilvaniei până în 1918.

Dorin Dobrincu este doctor al Facultăţii de Istorie din Iaşi, cu o specializare în rezistenţa anticomunistă. A fost expert al Comisiei Tismăneanu pentru analiza dictaturii comuniste din România şi coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru analiza dictaturii comuniste. Dorin Dobrincu este membru al consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. A fost numit director la Arhivele Naţionale în iulie 2007, în mandatul ministrului de Interne Cristian David.

http://www.revista22.ro

Recomandări:

Un (nou) gest scandalos al noii puteri: demiterea lui Dorin Dobrincu din funcția de director al Arhivelor Naționale.

Interviu ocazionat de un an de la lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei”


Cu ocazia împlinirii unui an de la lansarea cărții Răscumpărarea memoriei. Cultul Penticostal în perioada comunistă, autorul acesteia, Vasilică Croitor, a acordat un interviu pe această temă. Jurnalistul „a fost interesat de ceea ce a urmat în anul care s-a scurs de la lansarea cărții, precum și de perspectivele de viitor ale acestui demers”.

Dorin Dobrincu, Vasilică Croitor, Mihail Neamțu

Sursa: Răscumpărarea memoriei

Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context


Pe 27 decembrie 2006, cu putin timp inainte de intrarea Romaniei in  Uniunea Europeana, presedintele a promulgat Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (489/2006), dupa ce fusese adoptata de parlament cu o zdrobitoare majoritate. Tara mai cunoscuse anterior doua legi ale cultelor, cea din 1928 si cea din 1948. Aceasta din urma, expresie a ideologiei comuniste care a dominat Romania vreme de mai bine de patru decenii, a fost in vigoare 17 ani dupa caderea regimului. Desi in dispozitiile finale se aminteste ca prin noua lege se abroga legea din 1948, ne punem intrebarea: de ce nu s-a intamplat acest lucru imediat dupa 1989? Si, mai precis: de ce s-a emis aceasta lege abia acum, adica la 17 ani de la prabusirea comunismului? Explicatia e simpla si indeobste cunoscuta: rivalitatile si negocierile dintre cultele recunoscute, dintre stat si culte, in toti acesti ani care au urmat caderii sistemului totalitar.

 Laicitate  vs. religiozitate, statul si actorii religiosi

 Si totusi, era necesara o astfel de lege in Romania? Nu cumva erau suficiente precizarile generale din  Constitutia Romaniei, adoptata in 2003? Potrivit acesteia, cetatenilor romani le sunt garantate libertatea constiintei (art. 29: „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma…”  – alin. 1; „Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc” – alin. 2) si libertatea de exprimare (art. 30: „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile”  – alin. 1). O problema o reprezinta totusi art. 29, alin. 5, care prevede: „Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia…” .

 Legea cultelor  ridic a mai multe probleme importante. Ea reprezinta un exces de reglementare, fiind tipica pentru un stat inca tributar modelului centralist. In mod normal, e problema comunitatilor religioase cum se organizeaza si cum se conduc. Insa statul roman isi rezerva dreptul de a se amesteca in treburile cultelor, iar acest aspect apare explicit in lege: el acorda sprijin financiar sau facilitati fiscale, chiar daca la cerere (art. 10), si solicita buna intelegere, respect intre si fata de religie/religii (art. 13). Este drept ca statul a facut o concesie, considerand cultele drept parteneri sociali (art. 7).

 Statele moderne se manifesta in general ca state laice. Altfel spus, se urmareste separarea statului de biserica, statul fiind neutru in chestiunile religioase, iar cand situatia o cere se comporta ca arbitru in disputele religioase. Potrivit  Legii cultelor, intr-o forma indirecta, dar totusi destul de clara, statul roman se considera la randul sau stat laic. „In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee” – articolul I, alin. 1. Iar la alin. 2 din acelasi articol:  „Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult” .

Incalcarea egalitatii sanselor

 Statul a decis (si a legiferat) ca exista diversi actori religiosi: culte, asociatii religioase si grupari religioase (art. 6). Exista in lege formula cel putin nefericita de  „culte recunoscute”. Desi nu apare si sintagma „culte nerecunoscute”, prin omisiune se subintelege ca acestea exista, ceea ce scoate in evidenta inca o data ca statul pretinde a fi instanta in materie religioasa. Aceasta ierarhizare are consecinte practice importante, pentru ca de asta depinde acordarea – s-a precizat ca „la cerere”! – de sprijin financiar, de facilitati fiscale s.a.m.d. In mod normal, nu statul ar fi in drept sa decida care asociatie (voluntara) este cult si care nu. De ce ar fi chemat statul sa dispuna cine se incadreaza in categoria cultelor, cine in cea a asociatiilor si cine in cea a gruparilor religioase?

 Art. 40, alin. 1 prevede ca infiintarea unei asociatii religioase – ca persoana juridica – este conditionata de inscrierea a cel putin 300 de persoane, cetateni romani sau rezidenti. Pentru recunoasterea calitatii de cult unei asociatii religioase este necesara dovada constituirii legale, functionarea pe teritoriul tarii de cel putin 12 ani (art. 18, pct. a) si ca beneficiaza de adeziunea unui numar de cetateni romani cu domiciliul in Romania care sa reprezinte minimum 0,1% din totalul populatiei (aceasta inseamna la ora actuala circa 23.000 de persoane), fapt care trebuie dovedit cu  „liste originale” (art. 18, pct. b).

 Fixarea unui numar de 300 de persoane pentru constituirea unei asociatii religioase, in comparatie cu doar 3 in cazul celorlalte asociatii, se incadreaza in specia discriminarii. O lege ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, in toate cazurile. Cel mai probabil, precizarile legate de conditiile de constituire a organizatiilor religioase au fost acceptate pentru mentinerea  statu-quo-ului. Si, mai direct spus, cultele existente, mai ales cele mari, par a fi urmarit sa se apere de noii concurenti de pe piata religioasa. Prin aceste prevederi, legea incalca un principiu fundamental: egalitatea sanselor.

 Conform criticilor externe, intre cele 56 de tari membre ale  OSCE, Romania impune cele mai restrictive conditii pentru inregistrarea unei asociatii religioase. Aparatorii legii au amintit ca in alte tari europene exista conditii mult mai stricte. Totusi, s-a omis sa se spuna ca sunt state europene (Italia, Olanda, dar si Bulgaria, vecina noastra altminteri mult dispretuita, Macedonia s.a.m.d.) in care nu exista astfel de prevederi in legislatia religioasa. Se pare insa ca inca nu reusim sa scapam de tentatia de a raporta situatia din Romania in privinta drepturilor omului la cele mai joase standarde, nu la cele mai inalte.

Si inca ceva. Contrar a ceea ce s-au grabit sa spuna unele parti interesate, nu toate cultele (si ma refer la cele deja recunoscute) au sustinut trecerea legii prin parlament in forma actuala. Unele dintre ele au considerat fie ca nu erau rezolvate litigiile existente (mai ales cele legate de patrimoniu), fie ca se lasau „portite” pentru atingerea libertatii de afirmare a cultului.

Pericolul incalcarii libertatii de expresie

 Prin art. 13, alin. 2  „sunt interzise orice (subl. ns.) forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”. Aceasta este o prevedere generala, introdusa la solicitarea cultului musulman. Contextul international recent a jucat un rol foarte important in modificarea Legii cultelor. Legislatorul roman s-a grabit sa introduca o prevedere legala pe care, din cate stim, nici un alt stat european nu a mai adoptat-o. Probabil s-a vrut preintampinarea(?) unei situatii de tipul „scandalului caricaturilor”, care, pornit din Danemarca, a starnit reactii violente din partea radicalilor islamici. Numai ca se uita doua chestiuni: 1) in Romania nu au existat asemenea manifestari; 2) in Europa nu exista de multa vreme interdictii cu privire la emiterea de opinii critice, inclusiv in forma satirica, fata de religie (in general). Insa avem in articolul cu pricina o problema constitutionala, el venind in contradictie cu articolele 29 si 30 din Constitutia Romaniei. Dincolo insa de cine a avut initiativa introducerii acestui articol, el poate fi punctul de pornire pentru actiuni punitive impotriva oricarei perspective critice asupra vreunei religii sau denominatiuni. Pana la urma, este dreptul constitutional al cetatenilor sa aiba sau nu vreun respect pentru o ideologie sau alta, fie ea religioasa sau politica. Nu pledez in nici un caz pentru ofensarea credintei cuiva. Insa oamenii au dreptul sa se exprime critic fata de o religie sau alta. Chiar daca linia de demarcatie intre ceea ce este legitim si ce este ofensator se poate dovedi (foarte) subtire.

O privire comparativa intre legea din Romania si legislatia din Occident

Exista o „piata religioasa” in care adeptii diferitelor credinte isi expun ofertele. Aceasta este o sursa de (potential) conflict, dar care poate fi mentinut in limite suportabile, normale, prin acceptarea regulilor civilizate de comportament. Pe cel care iti critica credinta in vreme ce si-o glorifica pe-a lui nu il amendezi sau inchizi (ori mai rau, il lapidezi), ci il combati cu argumente.

 Occidentul – pentru care romanii au facut de doua secole incoace o adevarata obsesie – cunoaste doua mari tipuri de legislatie religioasa: europeana si americana. Statele Unite ale Americii se ghideaza in problema libertatii religioase si de constiinta dupa  Constitutie, mai precis dupa Amendamentul I, adoptat in 1791 („Congresul nu va elabora nici o lege care sa se refere la vreo oficializare a religiei sau care sa interzica practicarea libera a unei religii…”). SUA nu au o lege a cultelor similara celei din Romania. In Europa exista un act comun, care atinge drepturile religioase – Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 9, alin. 1: „Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept implica libertatea de a-ti schimba religia sau convingerea, individual sau colectiv, in public sau particular, prin cult, invatamant, practici si prin indeplinirea ritualului”; de asemenea, art. 10, alin. 1 prevede libertatea de expresie), conventie semnata de statele care fac parte din Consiliul Europei. Multe state europene (daca nu toate) au insa legi speciale referitoare la chestiunile religioase, cateva respectand cu strictete laicitatea (cazul Frantei) sau consfintind in Constitutie dominatia unui cult (cazul Greciei, ceea ce a si dat nastere unor controverse in interiorul Uniunii Europene), in vreme ce majoritatea a adoptat modelul cooperarii intre stat si culte. Cel din urma model ar fi fost urmat si in cazul Legii cultelor din Romania, conform afirmatiilor unora dintre cei implicati in elaborarea si promulgarea acestui act normativ.

Reactii straine la Legea cultelor si posibile calcule electorale

 Dupa trecerea prin parlament si promulgara de catre presedintele Romaniei,  Legea cultelor a starnit reactiile unor culte si asociatii religioase, ale unor ONG-uri si ziaristi din tara, dar si ale unor organisme guvernamentale americane sau institutii private de monitorizare a drepturilor omului in lume. Cele mai taioase critici au venit din partea Comisiei Helsinki pentru Securitate si Cooperare in Europa, agentie guvernamentala a SUA, si din partea Institutului pentru Religie si Politici Publice din Washington. In vreme ce Comisia Helsinki – printr-un document semnat de senatorul Sam Brownback si congresmanul Christopher Smith – a prevenit ca, daca legea va fi promulgata (dupa cum am vazut, acest lucru s-a si intamplat), „Romania va fi tara cu cel mai greoi sistem de inregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de tari membre ale OSCE”, Institutul pentru Religie si Politici Publice a subliniat ca tara noastra are „cea mai proasta lege din Europa referitoare la religie”. Institutul a mers chiar mai departe, cerand presedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, si presedintelui Parlamentului European, Josep Borrell, precum si urmasului sau in aceasta functie sa verifice daca legea romaneasca a cultelor respecta drepturile omului si standardele UE.

 Americanii au cateva sensibilitati importante pe care romanii nu le pot neglija, printre ele libertatea (cea religioasa fiind foarte – poate cea mai – importanta), democratia si respingerea totalitarismelor. Daca in privinta celui din urma aspect presedintele Traian Basescu a punctat prin condamnarea comunismului – ceea ce a reprezentat in primul rand un act de normalizare a spatiului public intern, dar a cantarit greu si dincolo de Atlantic -,  Legea cultelor a ridicat semne de intrebare. Joseph K. Grieboski, directorul Institutului amintit, facea observatia, riscanta, ca seful statului roman nu si-a respectat promisiunea electorala de a se distanta de comunism. E posibil ca mai degraba presedintele – in afara de sfaturile primite – sa fi luat in calcul si avantajele electorale pe care le-ar putea obtine in urma promulgarii Legii cultelor, prin captarea simpatiilor acelei parti a populatiei (deloc neinsemnata) atrasa de liderii politici care practica un tip de populism din care factorul religios nu lipseste. Numai ca jocul se poate dovedi destul de riscant in acest caz.

Cateva concluzii

Realizarea Legii cultelor a avut la baza presupozitia ca deasupra tuturor actorilor sociali se afla statul, o entitate nu doar omniprezenta si omnipotenta, dar si omniscienta. Ideea ca statul este cel mai bun administrator razbate si din aceasta lege. Statul crede ca poate administra libertatea, inclusiv pe cea religioasa. Un postulat liberal (a nu se face suprapunerea cu vreo formatiune politica) suna foarte simplu: interesul general este suma unor interese particulare. Iar unele interese particulare pot incalca (nelegitim) alte interese particulare. Or, este cat se poate de clar ca actuala Lege a cultelor a fost rodul unor negocieri nesfarsite, a impunerii in text a unor formule care slujeau interese particulare. Mai clar spus, in cazul de fata unele religii sau denominatiuni si-au vazut incluse pretentiile, cerintele in lege: unele, in privinta numarului pentru recunoasterea de noi asociatii sau culte, altele, in privinta „ofensei religioase”. Institutiile statului, de la parlament la Presedintie, ar fi fost necesar sa vegheze ca libertatile fundamentale inscrise in Constitutie (inclusiv libertatea religioasa si de constiinta) sa nu fie incalcate. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai mult decat atat, au produs o legislatie stufoasa, cu potential restrictiv.

Revista 22, 19 ianuarie 2007

http://www.revista22.ro/legea-cultelor-text-subtext-si-context-3392.html

Workshop: Revoluţia arhivelor. Accesul la sursele istoriei recente


Accesul la documentele care privesc istoria recentă a fost şi, din multe puncte de vedere, a rămas o problemă şi astăzi. Statul român a condamnat simbolic, prin intermediul a două comisii prezidenţiale, participarea la Holocaust şi respectiv dictatura comunistă, dar în termeni practici mai sunt multe de făcut pentru ca trecutul dictaturilor să fie cunoscut în profunzime.
Legislaţia şi reglementările interne restrictive, orientate adeseori spre secretomanie, perpetuarea până astăzi a unor practici instituţionale din perioada comunistă, problemele financiare şi logistice ale instituţiilor care gestionează arhive constituie tot atâtea impedimente în calea cercetătorilor care studiază aspectele sensibile ale istoriei secolului XX. În unele instituţii, regimul de acces la documente s-a îmbunătăţit, dar există şi cazuri în care, paradoxal, s-au înregistrat regrese tocmai în anii din urmă. „Revoluţia arhivelor” după standarde moderne este abia la început.
Pornind de la sesizările cercetătorilor din arhive, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Arhivele Naţionale ale României au luat iniţiativa organizării unei dezbateri privind situaţia actuală a accesului la documente. La acest workshop vor participa:
Dorin Dobrincu (directorul Arhivelor Naţionale ale României)
Dragoş Petrescu (preşedintele Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)
Stelian Obiziuc (directorul Arhivei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe)
Luminiţa Giurgiu (expert în cadrul Serviciului Istoric al Armatei)
Adrian Cioflâncă (director de departament în cadrul IICCMER).
IICCMER îşi propune ca această dezbatere să se soldeze cu un număr de recomandări publice pentru liberalizarea regimului de acces în arhive.
      Workshop-ul va avea loc marţi, 24 mai, ora 11.00, la sediul IICCMER, Str. Alecu Russo, nr. 13-19, et. 5, ap. 11, Bucuresti, sector 2.

The Other Romania. Cold War Broadcasting


The Other Romania. Cold War Broadcasting

Miercuri, 27 aprilie 2011, ora 11.00, va avea loc, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, o dubla lansare de carte (Cold War Broadcasting: Impact on the Soviet Union and Eastern Europe: A Collection of Studies and Documents, CEU Press, 2010; Radio Free Europe and Radio Liberty: The CIA Years and Beyond, Stanford University Press, 2010), cu participarea editorului/ autorului, dl. A. Ross Johnson, fostul director al postului de radio Europa Libera, research fellow & adviser to the RFE/RL Archive Project at the Hoover Institution, Stanford University.
Lansarea de carte va fi urmata de o masa rotunda, moderata de Damiana Otoiu, director al Departamentului exil si minoritati, IICCMER, la care vor participa: dl. A. Ross Johnson, Hoover Institution; dl. Mihnea Berindei, cercetator CNRS si membru al Consiliului stiintific al IICCMER; dl. Dorin Dobrincu, director al Arhivelor Nationale ale Romaniei si dl. Stephen Ruken, secretar

Radio Free Europe

adjunct al Ambasadei SUA din Bucuresti.

Sursa: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Răscumpărarea memoriei, o invitație deschisă


%d blogeri au apreciat asta: