Arhive etichetă: Nicolae Ceaușescu

Stelian Tănase „Cu filmele lui Sergiu Nicolaescu trecutul croit de propaganda regimului a căpătat un chip”


Politologul Stelian Tănase cu o analiză interesantă despre modul în care a fost modelat „omul nou”.

Comunismul dorea crearea unui om nou care să nu mai fie legat de valorile religioase sau politico – democratice, ci de cele comuniste. Impunerea modelului omului nou, preluat din creștinism și introdus în comunism, a fost o încercare de reconstrucție socială, ideologică și chiar religioasă a societății, în cazul de față a celei românești în a doua jumătate a secolului XX.

Iată acum două fragmente relevante din analiza „fenomenului Sergiu Nicolaescu” realizată de Stelian Tănase.

Cu filmele lui Nicolaescu trecutul croit de propaganda regimului a căpătat un chip. A fost o parte importantă din așa zisa epopee națională, care zidea cultul lui Ceaușescu. ” Omul nou” a fost modelat mai mult de asemenea filme spectaculoase decît de anostele plenare ale CC al PCR. Trebuia să credem că scenariul, ficțiunea de pe ecran era adevăr curat. Chiar așa se întîmplase în istorie. Ni se livra un drog. Pe scurt, Mihai Viteazu era de fapt Ceaușescu. (…)

Nicolaescu a fost o piese esențială în angrenajul propagandistic al regimului. Ceaușescu și-a dorit o epopee națională care să îl infățișeze ca pe un continuator al politicii domnitorilor, care să îi confere o anumită legimitate (lipsă). Îi oferea și un alibi despotismului său de tip feudal. Textele partidului le regăsim astfel rostite de multe personaje – de la Mihai Viteazu la Mircea cel Bătrîn, la comisarul Miclovan. etc. Un singur exemplu – sintagma “cu mîinile curate” este luată din plenara CC PCR din aprilie 1968, cînd Pătrășcanu a fost reabilitat. S-a pretins atunci de la tribună că trebuie să construim comunismul cu mîinile curate, nu cum o făcuse Dej, cu miinile pline de sînge. Ceaușescu era astfel înfățișat ca liderul care avea miinile curate. Replica este servită de Ilarion Ciobanu lui Nicolaescu in filmul cu același titlu Cu miinile curate într-un București care arăta ca un Chicago în timpul lui Al Capone. Asemenea ex. de mistificare sunt nenumărate în filmele lui Nicolaescu&Popovici. (…)

https://www.stelian-tanase.ro/omul-nou-eroul-din-epopeea-nationala/

Reclame

Sergiu Grossu despre  Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC 1978)


În virtutea Decretului 153, pro­mulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi” au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială” sau că „tulbură ordinea publică”, ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei” din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase pri­mite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă”. Con­testaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel” semnat de un grup de pastori şi laici neo-protes­tanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comite­tul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului – îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţi­atorul acestei mişcări contestare – au fost convocaţi de poliţie pen­tru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuza­ţia de „crimă contra statului” şi „colaborare cu străinătatea”. La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refu­zau să depună jurământul de a servi „cu devotament” ordinea so­cialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de res­ponsabilitate.

În concluziei?

– Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu” repre­siunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece Româ­nia comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiri­tului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credin­cioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional.”

(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)

Sergiu Grossu, În adâncul abisului, cap. III,

«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE»  Interviu acordat cotidianului francez „Present” din 19 şi 20 februarie 1987

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/adevarul/docs/cap3.htm

Alexandru Hâncu, Reagan – Omul care a scapat Europa de comunism


Prin intermediul acestui articol autorul oferă informații interesante privind politica americană în anii 80 ai secolului XX. Sunt cam nelămurit în privința politicii lui Jimmy Carter, despre care Alexandru Hâncu spune că a fost una de stânga, politică promovată de Partidul Democrat.

Vezi și

JIMMY CARTER DESPRE DUMNEZEU ŞI ROLUL RELIGIEI ÎN POLITICĂ

JIMMY CARTER DESPRE NICOLAE CEAUȘESCU

„Daca sunteti liberi sa cititi acest ziar (Revista 22) e pentru ca acum multi ani un fost reporter sportiv, ajuns apoi actor si in cele din urma politician, s-a gandit sa va faca acest dar. Din America. N-ati avea astazi in maini 22 daca la putere ar fi Nicolae Ceausescu (ori Fiul), tara in care locuiti s-ar chema Republica Socialista Romania, iar de la Kremlin ar sta cu laba pe noi vreun cumatru de-al lui Leonid Brejnev. Dar uite ca asa a fost sa fie: in 1980, un fost reporter sportiv si actor a fost ales presedintele Statelor Unite ale Americii. Si a schimbat lumea din temelii. (…) S-a numit Ronald Reagan. Daca azi nu stati la coada noaptea, cu scaunelul, la tacamuri de peste si copite de porc, daca aveti curent si apa calda si 50 de canale pe cablu, daca va zbarnaie in buzunar telefonul mobil, daca aveti pasaport si puteti (inca) alege ce ziar cititi – ei bine, baieti si fete, lui trebuie sa-i multumiti.

Official Portrait of President Ronald Reagan 1981 (en.wikipedia.org - 5.05.2013)

Ronald Reagan 1981 (en.wikipedia.org)

Pe plan extern, iarasi numai bucurii. Expansiunea comunismului parea de neoprit – URSS invadase Afganistanul, iar la usa Americii, Nicaragua incapuse pe mana flacailor cu secera si ciocanul. In Orientul Mijlociu, Iranul era controlat de fundamentalisti islamici, care amenintau sa se extinda in toata zona Golfului. In plus, de mai bine de un an Ayatolahii tineau ostateci 52 de americani in fosta ambasada din Teheran si dadeau cu tifla spre Washington, unde presedinte era Jimmy Carter. Politician din Partidul Democrat, deci de stanga. Poate vi-l mai amintiti – e flacaul care s-a fotografiat cu Ceausescu si cu Leana, in balcon la Casa Alba. Printre politicienii si capetele luminate din presa americana, dominata de ideile de stanga, domnea consensul – tara e pe duca, lumea libera la fel. Atentie – nu e o gluma!!! America ajunsese, in 1980, intr-o cumplita ananghie. Disperarea era atat de mare, incat era vehiculata foarte serios ideea desfiintarii functiei de presedinte – sau transformarea ei intr-una pur decorativa.

Asasinarea lui John Kennedy, razboiul pierdut in Vietnam, scandalul Watergate – soldat cu demisia lui Richard Nixon – si, evident, declinul economic demoralizasera natiunea americana si subminasera grav increderea in presedintie, institutia fundamentala a sistemului politic american. Ca si increderea in democratie si in piata libera. Faurarii de la Kremlin isi frecau fericiti mainile – inca un pic, si gata. In mediile politice, academice si in presa din occident, socialismul si in cele din urma victoria mondiala a comunismului ajunsesera sa fie lucruri de care se vorbea ca despre evolutii inevitabile. Incredibil, nu? Ei, si tocmai cand capetele luminate se pregateau sa cante prohodul Americii din fata monumentului lui George Washington – surpriza!!! Un oarecare Ronald Reagan, ajuns guvernator in Statul California, iese in fata – si zice NU!!! America nu e pe duca, economia poate fi redresata, iar Lumea Libera va infrange comunismul. Ha!!! Cam asa pot fi rezumate reactiile. Mai exact – “Ha, ha, ha…”. Apoi, cand s-a vazut ca mesajul lui Reagan prinde la popor, placa s-a schimbat: “Atentiune, nu-l credeti, e un nebun periculos, sau un escroc care promite orice, doar ca sa ajunga presedinte. E un fost actor – la ce-l poate duce mintea?”

Mda. In campania pentru alegerile prezidentiale din 1980, Ronald Reagan a propus alegatorilor un program simplu. Doar trei puncte: reducerea impozitelor; reducerea cheltuielilor sociale; cresterea cheltuielilor militare. A castigat doua mandate la Casa Alba. Si a scapat Europa de comunism.
Pana la el, in politica americana ajunsesera sa fie aproape litera de lege doua idei. Aplicate consecvent bunaoara de presedintele Jimmy Carter, politicianul de stanga, din Partidul Democrat. Prima: statul stie mai bine decat cetateanul ce trebuie facut cu banii castigati prin munca cinstita de cetateanul cu pricina. Transpusa in practica, ideea a rodit bogat: impozite cat malul si ditamai programe guvernamentale de protectie sociala. Ca doar guvernul stie mai bine. Cum iesi insa din criza? Impozite mai mari, cheltuieli sociale mai mari, evident – alta solutie nu e, a grait stanga. Reagan era insa republican, deci de dreapta. Ideea lui: “Guvernul nu e solutia problemei. Guvernul e problema”. Pe care viitorul presedinte a promis s-o trateze cu un remediu simplu: mai multi bani in buzunarele oamenilor, nu in cuferele guvernului. Adica impozite mai mici. Cu 30% mai mici. Astfel ca oamenii sa aiba mai multi bani cu care sa cumpere produse si servicii. Stimuland in acest fel crearea de locuri de munca si cresterea economica.

A doua mare idee a politicii americane pre-Reagan suna cam asa: “Uniunea Sovietica nu trebuie suparata, fiindca are arme nucleare, iar comunismul poate nu e chiar un lucru rau”. Alo!!! Un pic de bun simt, ce naiba… Numai ca prin 1980, in cercurile “elevate” occidentale, de bun simt era sa spui ca viitorul va fi Paradisul Proletar, si ca nu era un viitor asa de indepartat. Daca nu va vine sa credeti, consultati arhivele. Sau cititi azi presa occidentala de stanga, partea care n-a observat ca nu mai exista Uniunea Sovietica. Ori bagati un ochi la ce se discuta pe la destule din marile universitati din Vest, unde comunismul e considerat in continuare un model minunat, gresit aplicat. Deci, tot de viitor.

Ronald Reagan a pus insa un alt diagnostic. “Uniunea Sovietica e Imperiul Raului”. Asemenea cuvinte nu aparusera niciodata in discursul vreunui lider occidental. Le-am auzit intr-o noapte la radio, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor – ca asa se asculta Vocea Americii. Si am sarit in sus, de parca as fi dat gol in minutul 90, in finala Cupei Campionilor. “Da, neica. Da! Sigur ca DA!!! Despre asta e vorba. Imperiul Raului!!!” Acolo am trait. In bezna, in frig, in foame, in frica si disperare. In Raiul comunist. In Romania lui Ceausescu. In Creatia Moscovei. In Imperiul Raului. Si m-am gandit atunci ca ar fi o sansa, firava, dar reala, ca omul ala, Reagan, sa nu ii cheme si el pe Ceasca si pe Leana la Casa Alba si sa-si faca poze cu ei in balcon si-n gradina de trandafiri. Si sa le-o traga peste bot sovieticilor. Si sa scapam de comunism – adica sa ne scape americanii. Aveam sperante, caci tot la radioul cu pricina, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor, am auzit ca Reagan – un actor de doi lei si un individ iresponsabil, cum zicea Scanteia – e hotarat sa rezolve problema, si ca, dupa parerea lui, comunismul se indreapta spre lada de gunoi a Istoriei.

Pana la Ronald Reagan, presedintii americani acceptasera teza ca trebuie sa se poarte cu manusi cu sovieticii, din cauza riscului unei catastrofe nucleare. Exista o formula, prescurtata MAD. Care inseamna “nebun” in limba engleza, dar care vine de fapt de la Mutually Assured Destruction – adica Distrugere Reciproca Asigurata. Cu alte cuvinte, daca una din superputeri trage prima cu rachete nucleare, cealalta raspunde si toata lumea moare. Asa stand lucrurile, nimeni nu va indrazni sa foloseasca arme nucleare, si nu trebuie facut nimic care sa strice acest echilibru al terorii. Pe sleau, santaj nuclear ca garantie a pacii. Sovieticii sa fie lasati in pace, chiar daca asta inseamna ca se intind. La inceputul anilor ‘80, Moscova a hotarat sa instaleze rachete nucleare SS20 cu raza medie de actiune la granitele Europei de Vest. Europenii au facut pe ei, si atunci Reagan a raspuns cu desfasurarea in Europa de rachete americane de tip Cruise si Pershing. Huo!!! Criminalul!!! Reagan impinge omenirea spre Cataclismul Nuclear!!! Si hai in strada, cu milioanele, scandand “Pace, Pace”. In Anglia, in Germania, in Franta, in Italia, peste tot unde era o stanga sau o miscare pacifista pe care le putea manipula KGB-ul. Afara cu rachetele americane, despre alea rusesti nici o vorba. Ne-a scos si Ceausescu atunci in strada, sa cerem pace. Noi ca noi, ca n-aveam de ales, dar aia, in Vest? O fi groasa, neica. Si era. Publicul era speriat in Occident si nu vedea aceeasi solutie de bun simt la care se gandise Ronald Reagan. Anume, ca nu mai trebuie cedat in fata amenintarii. Nici un pas. La ce-au dus aproape 40 de ani de cedari? La sporirea amenintarii. Iar de negociat, nu se poate negocia cu un adversar convins ca Occidentul e slab si n-are vointa sa se opuna. Dar liderii de stanga spuneau publicului occidental ca politica lui Reagan e nesabuita, si ii va impinge pe rusi, saracii, la razboi. Ziarele le spuneau acelasi lucru. Si Hollywoodul – in filme care sustineau ca o catastrofa nucleara bate la usa, si ca va fi vina Americii daca se va intampla.

Citește continuarea pe http://www.revista22.ro/omul-care-a-scapat-europa-de-comunism-951.html

Informație preluată via

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/alexandru-hancu-omul-care-a-scapat-europa-de-comunism

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu – documentar


Documentarul, regizat de Andrei Ujică, este realizat exclusiv din imagini de arhivă, obținute de la TVR şi de la Arhiva Națională de Filme, și prezintă inclusiv scena judecații soților Ceaușescu, din decembrie ’89.  În cadrul acestuia au fost incluse și imagini inedite, care nu au fost niciodată difuzate.

Regizor Andrei Ujică

„Documentarul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes, este rezultatul montajului a sute de ore de imagini de arhivă cu dictatorul comunist.”  „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, de Andrei Ujică – la Festivalul de Film de la New York – VIDEO, http://www.mediafax.ro

Ca unul care am văzut acest film la cinematograf îl recomand tuturor celor interesați de istoria recentă a românilor și nu numai.

Nicolae Ceaușescu secvență din Autobiografia lui Nicolae ceaușescu (evz.ro)

Nicolae Ceaușescu secvență din Autobiografia lui Nicolae ceaușescu (evz.ro)

Filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, în regia lui Andrei Ujică, a fost distins cu premiul pentru cel mai bun documentar est-european, în cadrul celei de-a 14-a ediții a Festivalului Internațional de Film Documentar de la Jihlava (26 – 31 octombrie), Cehia. EVZ.ro 

Apariții editoriale (4) – Bogdan Emanuel Răduț, Cultele neoprotestante în statul socialist (1965-1990)


Semnalez celor interesați de istoria „neo-protestantismului la români” precum și de istoria comunismului românesc în ultima fază a acestuia (1965-1989), cartea istoricului și credinciosului Bogdan Emanuel Răduț, Cultele neoprotestante în statul socialist (1965-1990),

Cuvânt înainte de Virgil Achihai, Prefaţa de Alexandru Oşca, Editura Sitech, Craiova, 2012, 114 pag.

Lansarea cărții va avea loc la Conferinţa Naţională de Educaţie a Creştinilor după Evanghelie (BCER-UBCE) din 4-6 octombrie 2012, la Biserica Antiohia Bucureşti.

Istoricul Bogdan Emanuel Răduț a publicat o nouă carte despre cultele neoprotestante în spațiul românesc. După o primă carte intitulată Statul și Biserica în România comunistă. Între demnitate și compromis, carte care abordează în linii mari câteva din aspectele istoriei ecleziastice în perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, autorul realizează în cadrul celei mai noi apariții editoriale, o privire retrospectivă a unei perioade zbuciumate și complexe din istoria evanghelicilor români; cea cuprinsă între anii 1965-1989. În ceea ce privește termenul de culte neoprotestante din titlu, cred că Emanuel Răduț l-a ales/acceptat tocmai pentru că este intrat în limbajul curent al românilor deși din punct de vedere religios el nu este chiar corect pentru a încadra toate cele patru denominațiuni „neoprotestante” din care autorul se referă la creștini după Evanghelie, baptiști și penticostali.

Trecând peste acest aspect consider că demersul său este unul util și necesar pentru istoria evanghelicilor din România, cartea constituindu-se într-un punct de plecare pentru cei care vor să aprofundeze tema în ansamblul său, sau doar anumite aspecte particulare care privesc toate cele trei culte ori numai unul dintre ele.

Perioada 1965-1989 este una în care din punct de vedere social și politic românii au trecut de la agonie la extaz. Deși termenul este un pic exagerat pentru a descrie și caracteriza cu exactitate perioada lui Nicolae Ceaușescu, prin folosirea acestei sintagme am avut în vedere faptul că se trece de la un început de liberalism și deschidere către Occident în plan economic și politic la o închidere în interior și cumva preluarea de la liberalii interbelicii a dictonului „prin noi înșine”. Deși societatea a trecut prin aceste etape au existat totuși și unele diferențieri notabile față de perioada anterioară, cea a lui Gheorghiu-Dej, respectiv renunțarea la teroarea care era omniprezentă în anii 50. Evoluția socială și politică și-au găsit un corespondent și în viața religioasă. Interesant de remarcat este faptul că în perioada de glorie a comunismului românesc cum a fost denumită perioada 1960/1964 – 1970/1973 evanghelicii s-au confruntat cu numeroase restricții printre care și arondarea bisericilor. Și iarăși interesant este faptul că atunci când situația politică începea să alunece către un naționalism din ce în ce mai accentuat și o exacerbare a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, evanghelicii și-au recăpătat și ca urmare a memoriului celor 50 de la începutul anilor 70 o serie din drepturile pierdute anterior. Tot anii 70, mai precis sfârșitul acestei decade aduce în atenția opiniei publice internaționale o mișcare de protest în rândul evanghelicilor români. Mișcarea de protest a purtat numele de ALRC (Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitete care milita pentru respectarea drepturilor religioase ale cultelor recunoscute din România așa cum erau ele stipulate în diferite acte și documente oficiale. După destrămarea acestui Comitet ca urmare a intervenției directe a organelor de Securitate, Departamentului Cultelor și a altor instituții, membrii marcanți ai acestuia Pavel Nicolescu, Nicolae Rădoi) s-au regrupat în Occident de unde difuzau în lumea liberă informații despre persecuțiile religioase din România. Anii 70 și 80 sunt cei ai dărâmării unor locașuri de rugăciune (vezi cazul Bisericii Baptiste din Dej care a fost dărâmată cu pușcăriași într-o sâmbătă dimineața pentru că muncitorii au refuzat să facă acest lucru sau cel al Bisericii Baptiste din Cluj construită din piatră roșie cu ferestre în stil neogotic, ale cărei cărămizi au fost folosite la o sală de sport care l-a scurt timp s-a dărâmat), dar și a extinderii sau construirii altora. Cluj Iris, Ferentari București, Sfânta Treime București (Iuliu Valaori) sunt câteva exemple de biserici baptiste care denotă faptul că statul avea o politică dualistă dărâmând pe de o parte și permițând ridicarea altor locașuri de închinare pe de altă parte. Fiindcă tot am pomenit de biserici se cuvine amintit aici – deși ieșim din sfera evanghelică- a sistematizării care a afectat Bucureștiul și ale sale biserici ortodoxe, multe din ele monumente arhitectonice.

Anii 80 au fost și cei ai întâlnirilor ecumenice care deși erau unele impuse de stat duceau în unele cazuri și la o colaborare între liderii locali ai cultelor respective.

Așadar România anilor 1965-1989 este una a contrastelor care s-a încheiat nu printr-o revoluție de catifea ca în Cehoslovacia ci cu una sângeroasă despre care se consideră că a fost mai degrabă o lovitură de stat.  Să sperăm că timpul va dezvălui mai multe detalii despre acest eveniment precum și despre faptul că Dumnezeu a permis ca acea revoluție să aibă loc iar noi să ne bucurăm astăzi de libertate de exprimare și libertate religioasă, dovedite și de apariția cărții istoricului și fratelui de credință Bogdan Emanuel Răduț.

Nicolae Ceaușescu solicitat să dea relații despre dărâmarea Bisericii Baptiste din Dej


În anul 1973, luna august un credincios penticostal francez pe numele său CHARLEX CHOIX  vizitează mai multe biserici din Cluj și Dej.

„După ce a vizitat aceste biserici s-a arătat foarte încântat de cele văzute și auzite dar a întrebat cum este cu biserica baptistă din Dej, deoarece știe că în timpul vizitei pe care șeful statului român a făcut-o în Congo, i s-a prezentat o fotografie  cu biserica dărâmată de autorități.  Colaboratorul a replicat că cei care au fost la conducerea bisericii în perioada respectivă au comis unele greșeli în planul de sistematizare (?)[1], fapt pentru care legea prevede demolarea imobilului în cazul în care nu se respectă sistematizarea dar că în același loc dar respectând ceea ce trebuia să respecte la timpul respectiv a fost construită o biserică frumoasă și a invitat pe oaspete să o viziteze și împreună s-au deplasat la Dej unde a fost încântat de ceea ce a văzut. A făcut fotografii tehnic – color la bisericile din Cluj și Dej, interior și exterior pentru a argumenta că cele publicate de ing. CARAVAN nu corespund realității.”

În finalul documentului găsim următoarea adnotare.

„Sursa nu spune aproape nimic despre Charlex Choix, cine este cu ce se ocupă de ce a venit în România, ce legături are aici, dacă a mai fost ce …… etc. date despre persoana sa.

A se cere o completare!!

Col. Mea (?)”

Interesant este faptul că în timpul vizitei pe care președintele României, Nicolae Ceaușescu o efectuează în Republica Congo între 18-21 martie 1972 este solicitat să dea detalii referitoare la dărâmarea bisericii baptiste din orașul Dej.

Vizita delegaţiei R.S.R. condusă de preşedintele Nicolae Ceauşescu în Republica Populară Congo. Convorbiri oficiale. (18-21 martie 1972). Fototeca iiccr

Vizita delegaţiei R.S.R. condusă de preşedintele Nicolae Ceauşescu în Republica Populară Congo. Convorbiri oficiale. (18-21 martie 1972). Fototeca iiccr

Ce detalii a dat Ceaușescu despre ceea ce s-a întâmplat la Dej în afara faptului că a făcut biserica și conducătorii vinovați de situația respectivă nu știu pentru că nu am cercetat cazul, însă este interesat de remarcat faptul că cetățeanului francez i se spune că tot biserica din Dej este vinovată de dărâmare.

Despre istoria Bisericii Baptiste din Dej care tocmai a avut jubileul de 100 de ani, a scris și Ioan Bunaciu în cartea Istoria Bisericilor Baptiste din România.

“Evanghelia a fost propovăduită în Dej în jurul anului 1910. […] Din anul 1912, grupul de credincioși s-au adunat cu regularitate la închinare. […]

Cum autoritățile comuniste au refuzat să aprobe construirea unui nou locaș de închinare, credincioșii au demolat vechea clădire în anul 1970, ridicând una nouă, corespunzătoare necesităților bisericii. Pe data de 21 noiembrie 1970, chiar după inaugurare, autoritățile au demolat clădirea cu ajutorul pușcăriașilor. […]

După îndelungi tratative duse cu autoritățile comuniste, pe data de 12 decembrie 1973. credincioșii au primit autorizația de reconstruire a bisericii pe același demisol, căruia i-au adăugat un antreu în fațăm iar în spate o sală pentru baptister, ajungând chiar la proporții mai mari decât cea anterioară.

Lucrările de reconstruire au demarat în data de 17 ianuarie 1974; credincioșii din satele din jur au ajutat prin muncă voluntară, iar bisericile din țară au trimis bani prin intermediul Uniunii Baptiste, astfel că, în decurs de câteva luni, clădirea a ajuns în stadiul final.” ( Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, pp. 204-205)

În cadrul articolului Biserica Creștină Dej la ceas aniversar publicat în ziarulfaclai.ro se menționează că în anul 1970 biserica este dărâmată de autorități și nu de credincioși.

„Existența Bisericii Baptiste nu a fost scutită de provocările istoriei. Asemenea altor culte şi confesiuni din România postbelică, baptiştii au suferit numeroase persecuţii din partea statului comunist. Inclusiv cei din Dej, cărora, în noiembrie 1970 le este demolată biserica. După numeroase şi îndelungi tratative duse cu autorităţile, în decembrie 1973, credincioşii primesc dreptul de a-şi reconstrui biserica, lucrările fiind demarate în ianuarie 1974. După doar cîteva luni, graţie muncii susţinute şi devotamentului voluntarilor sosiţi din satele din jurul Dejului, dar şi cu sprijinul financiar sosit din partea bisericilor din ţară, membre ale Uniunii Baptiste, construcţia va fi terminată. Mai încăpătoare, mai luminoasă şi mai puternică, Biserica Creştină Baptistă din Dej va deveni cea ce este astăzi: un lăcaş al Domnului.” (M. Vaida, „Biserica Creştină Baptistă din Dej, la aniversare”, http://www.ziarulfaclia.ro)

Un alt aspect interesant pe care îl menționează sursa este faptul că cetățeanul francez a făcut fotografii pentru a demonstra că în România nu sunt probleme în privința respectării libertății religioase contracarîndu-l în acest fel pe Constantin Caraman.


 [1] Este vorba de planul de sistematizare sau de cel de construcție? Pentru că nu vedem legătura între planul de sistematizare care era realizat de autorități și greșeala celor care au fost la conducerea bisericii.

Articole relaționate

Biserica Creştină Baptistă Emanuel din Dej, la ceas aniversar

Istoria Bisericii Baptiste din Dej – Jubileu 100 de ani

Call for Proposals – Conferinţa naţională „Politică şi societate în «epoca Ceauşescu»” (Bucureşti, 13-14 noiembrie 2012)


Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizează, în perioada 13-14 noiembrie 2012, conferinţa cu titlul  „Politică şi societate în epoca Ceauşescu”.
Sunt vizate cu precădere teme privind:
 
– Schimbări politice şi sociale în România după martie 1965
 
– Structuri de partid şi de stat în perioada 1965-1989
 
– Cultură şi intelectuali
 
– Represiunea şi colaborările cu regimul comunist
 
– Metodologii de cercetare a perioadei 1965-1989
 
Cei interesaţi sunt rugaţi să trimită până la data de 15 octombrie 2012: titlul comunicării, numele şi prenumele, apartenenţa instituţională şi rezumatul lucrării la adresaveronica.nanu@yahoo.com. Rezumatele nu trebuie să depăşească 400 de cuvinte (Times New Roman, 12 p, 1,5 rânduri). Propunerea va fi însoţită de un scurt curriculum vitae. Rezultatul selecţiei va fi anunţat până la data de 22 octombrie 2012.
Lucrările conferinţei se vor desfăşura în limba română. Prezentările trebuie să se încadreze în maxim 20 de minute.
Cheltuielile de transport, cazare şi masă ale participanţilor vor fi asigurate de organizatori. De asemenea, materialele conferinţei sunt oferite de organizatori.
Lucrările prezentate în cadrul conferinţei vor fi incluse într-un volum publicat la o editură prestigioasă din România.

Jimmy Carter despre Nicolae Ceaușescu


Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul tării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

http://ceausescunicolae.wordpress.com/

Prisoners of the Light


Their testimony put them in prison.

Their faith changed a nation.

*

*

ARHIVELE COMUNISMULUI „Primăvara de la Praga“: percepţii sovieto-române (I)


Adunarea poporului, din 21 august 1968. când Ceaușescu a criticat invadarea Cehoslovaciei de către URSS

KGB a folosit ghizii şi traducătorii pentru a afla de la turiştii români ce cred cetăţenii de rând din dreapta Prutului despre invadarea Cehoslovaciei de către URSS, în 1968, criticată dur de Ceauşescu.

Relaţiile sovieto-române devin tensionate la începutul anilor ’60. După retragerea trupelor sovietice din România în 1958, Bucureştiul începe să articuleze treptat o politică independentă în raport cu străinătatea.

Este repusă pe tapet chestiunea basarabeană, iar în presă şi literatură sunt date replici pretenţiilor sovietice cu privire la originea etnică a populaţiei din RSSM şi interpretărilor potrivit cărora Rusia ţaristă a „eliberat” în 1812 provincia pruto-nistreană, iar România ar fi „ocupat-o” la 1918.

CEHOSLOVACIA, 1968: CONTEXT ŞI REPLICA MOSCOVEI

Tensionarea relaţiilor sovieto-române atinge punctul culminant în 1968 în contextul „primăverii de la Praga”. Cehoslovacia avea o industrie dezvoltată înainte ca sovieticii să-i impună regimul comunist, în 1945.

Destalinizarea, lansată oficial de Hruşciov la congresul al 20-lea al PCUS din 1956, nu a cuprins Cehoslovacia decât tangenţial şi relativ târziu, abia de la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60.

O aripă reformatoare a Partidului Comunist din Cehoslovacia a început, mai ales din 1967, să promoveze insistent un program care avea drept scop democratizarea societăţii cehoslovace şi renunţarea, în timp, la modelul politic comunist. Acest lucru nu avea cum să nu deranjeze Moscova.

Forţele conservatoare cehoslovace au apelat direct la Brejnev, dar acesta, când a văzut cât de dur e criticat Antonín Novotný, prim-secretar al Partidului Comunist cehoslovac, a preferat să accepte alegerea unui lider reformator, Alexander Dubček, la 5 ianuarie 1968.

În aprilie 1968, Dubček a făcut public programul său, care prevedea crearea „socialismului cu faţă umană”, care să fie însoţit de creştere economică (accentul fiind pus pe bunurile de consum în detrimentul versiunii staliniste, bazată pe industria grea), libertatea presei şi a cuvântului, libertatea de circulaţie a persoanelor şi instituirea unui sistem pluripartidist.

URSS a organizat la Bratislava, pe 3 august 1968, o conferinţă a partidelor comuniste şi muncitoreşti, s-a vorbit despre dreptul Moscovei de a interveni în statele din blocul socialist în cazul în care există riscul revenirii „sistemului capitalist” (aşa-numita doctrină Brejnev).

Articolul complet pe http://www.adevarul.ro

„Scrisoarea celor 6“ adresată lui Nicolae Ceauşescu (martie 1989)


O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu


Institutul de Studii Populare (ISP), Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi
Editura Curtea Veche

vă invită

miercuri, 29 iunie, cu începere de la ora 14:45, la sediul ISP (strada Alecu Russo, Nr. 13-19, ap. 3, sector 2, Bucureşti)
să participaţi la dezbaterea în jurul cărţii:

O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Nicolae Ceauşescu
Autori: Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş

Moderator: Valeriu Stoica

Vor lua cuvântul:
Vladimir Tismăneanu
Mircea Mihăieş
Horia-Roman Patapievici
Grigore Arsene
Cătălin Avramescu

 

http://tismaneanu.wordpress.com

Memorialul Durerii – Episodul 34 – Un cetatean de onoare


Pentru a viziona integral cele 36 de episoade accesați
https://istorieevanghelica.ro/memorialul-durerii/

Nicolae si Elena Ceausescu precum si alti lideri comunisti țineau Pastile si Craciunul desi erau atei convinsi


Descurajarea tinerilor de a frecventa bisericile şi blocarea oricăror manifestări cu caracter religios nu-i împiedicau pe mai-marii PMR – şi ulterior ai PCR – să petreacă în mod tradiţional, alături de familiile lor, Paştile, Crăciunul şi alte sărbători creştine.

Până  în 1989, dacă deţineai vreo funcţie de conducere pe la vreo întreprindere sau dacă lucrai în sistemul judiciar ori în Armată nu era bine să fii văzut pe la biserică. Nici „tovarăşelor” nu le era îngăduit să poarte, la serviciu, pandantive în formă de cruce sau să-şi aducă ouă roşii în pacheţelul cu mâncare. În ceea ce-i priveşte pe tineri, ei erau chemaţi la şcoală în duminica Paştilor, chipurile pentru „activităţi recreativ-educative”.

Liderii comunişti şi religia

Religia fusese eliminată din programa de studiu, iar seminariile şi institutele teologice erau atent supravegheate de către autorităţile comuniste. Unii spun că partidul şi Securitatea puseseră la punct chiar şi un plan de racolare a feţelor bisericeşti pentru a ţine sub control „fenomenul”. Dar în pofida măsurilor de izolare a clericilor şi a lăcaşelor de cult, românii nu au pierdut contactul cu Biserica. Dimpotrivă. Anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au demonstrat setea oamenilor de a-şi asigura libertatea religioasă.

Pe de altă parte, ironia sorţii a făcut ca mulţi dintre liderii comunişti, şi mai ales părinţii şi copiii lor, să respecte – în ascuns, ce-i drept – obiceiurile creştine. Iată un prim argument şi un posibil început de explicaţie: potrivit documentelor păstrate în arhivele Mitropoliei Olteniei, tatăl lui Nicolae Ceauşescu, Andruţă Ceauşescu, a fost consilier parohial la Scorniceşti până la moartea sa (1969).

Zoia Ceauşescu ţinea post

De Paşti şi de Crăciun, în familia lui Nicolae Ceauşescu erau nelipsite preparatele culinare specifice acestor sărbători. Mai mult, apropiaţii copiilor familiei Ceauşescu susţin că Zoia era o fire foarte religioasă şi că ţinea toate posturile de peste an, rânduite de Biserică.

O altă mărturie în legătură cu modul în care Elena şi Nicolae Ceauşescu înţelegeau să se raporteze la tradiţie vine de la Suzana Andreiaş, fost administrator al reşedinţelor prezidenţiale din Bucureşti şi Snagov. Ea relatează următorul episod, în volumul de convorbiri cu Maria Dobrescu („La curtea lui Ceauşescu”): „Să ştiţi că ţineau sărbătorile astea, Paştele, Crăciunul. Mâncau ce mânca toată lumea: carne de miel, ouă roşii, cozonac. Să ştiţi, la ei în casă se făceau întotdeauna ouă roşii.”

Suzana Andreiaş povesteşte cum odată n-a făcut cozonac de Paşti pentru familia Ceauşescu. „Pentru mine făcusem, dar pentru ei nu. Şi în ziua aceea, de Paşti, au venit la Snagov. Ouă roşii făcusem şi pentru ei, şi pentru mine. În casă era cozonac de la Sector (Gospodăria de Partid, n.n.), frumos aranjat pe tavă. «De unde este cozonacul ăsta?», mă întreabă tovarăşul. De la Sector, îi spun. «Tu n-ai făcut?». N-am făcut! Mi-a fost ruşine să-i spun că pentru mine am făcut şi pentru ei nu.

«Uite, noi mergem să ne plimbăm şi tu ne faci cozonac până ne întoarcem!». În două ore am făcut cozonac acolo, în vilă, în cuptor. I-au pus în maşină şi i-au luat cu tot cu tăvi la Bucureşti. A treia zi de Paşte, când am ajuns la Bucureşti, am mai văzut doar unul în bucătărie. Şi o întreb pe fata din casă: Olimpia, cine a mâncat, mă, cozonacii ăia? «Dumnealor au mâncat», a zis fata. Lui îi plăcea cozonacul simplu, numai cu stafide”, îşi aminteşte Suzana Andreiaş.

Citește mai multe pe site-ul Revistei Historia

Sacralizarea Partidului, cultul Liderului via Memorie, libertate, moderatie


Intrebat in 1988, in ultimul sau important interviu acordat unei  reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul sau, secretarul general al PCR raspundea laconic, fara umor si fara echivoc: “Construirea socialismului in Romania”. Miturile politice au insa o durata de viata, as spune chiar o incapatanare si o persistenta  uluitoare. Sunt inca destui cei care se amagesc cu credinta ca Nicolae Ceausescu, patronul unui sistem intemeiat pe dispretul absolut pentru lege si pentru demnitatea umana, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistentei impotriva imperialismului rus.

Ceausescu a fost un militant din categoria dura, un spirit inflexibil, rigid, inversunat si intunecat. In fapt, partidul pe care Ceausescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere in anii postbelici fara sprijinul militar si politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atata cata a fost, s-a facut printr-o continua re-stalinizare.  Comunismul romanesc a interiorizat cu frenezie fixatiile cominternist-cominformiste, chiar si atunci cand pretindea a se debarasa de ele.  Ideea unei lupte intestine intre o factiune pro-moscovita (pasamite dominata de “minoritari”) si una “patriotica” a fost si este inca sustinuta de cei care refuza sa vada structurile adnaci ale sistemului.  In fapt, Ceausescu nu a fost mai “patriot” decat un Enver Hoxha.

Citește mai mult despre  Un mistic al revoluției comuniste: Nicolae Ceaușescu între internaționalism și șovinism by Vladimir Tismăneanu

Reportajele Jurnalului- Evadare din CC!


Istoria evanghelicilor din România este parte integrantă a istoriei României iar analiza unor evenimente sau consecințe în afara acestui cadru duce către o înțelegere greșită a evenimentelor analizate. Plecând de la aspectele menționate prezint în cadrul acestui post un documentar de excepție despre evenimentele din decembrie 1989.

Istoria Revoluției din 1989, dar şi destinele noastre ar fi fost cu totul altele dacă la data de 22 decembrie, în jurul orei 10.00, planul Luceafărul” ar fi funcționat.

Este vorba despre planul de evacuare a soţilor Ceauşescu din Comitetul Central, asediat de manifestanţii furioşi. O reţea de tuneluri, considerată ultra-secretă, străbate Capitala şi uneşte puncte strategice din oraş.

Reportajele Telejurnalului vă prezintă în premieră galeriile ce l-ar fi salvat pe Ceauşescu şi veţi afla de ce planul întocmit de Securitate nu a funcţionat.

Şi ce s-a petrecut ulterior, după arestarea soţilor Ceauşescu şi până la executarea lor la Târgovişte, a rămas învăluit în mister. Până acum. Timp de trei zile, cuplul dictatorial a fost ţinta unor tentative de asasinare. Cine le-a ordonat şi cum s-a ajuns la varianta faimosului proces de o oră, soldat cu condamnarea la moarte a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu?

Este momentul să aflaţi!

Reportajul a fost difuzat pe TVR 1, duminică 30 ianuarie 2011
Sursa: http://www.tvr.ro/articol.php?id=96287

 

Memorialul Durerii – Episodul 18 – Colectivizarea din Vrancea


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

%d blogeri au apreciat asta: