Arhive etichetă: secularism

Paul Washer despre educația copiilor


image

Traducere Lucian Liță

O nouă evanghelizare?


Sintagma “noua evanghelizare”, pentru majoritatea credincioşilor greco-catolici şi, cu siguranţă, pentru credincioşii altor Biserici tradiţionale, nu spune, din nefericire, prea mult.
 
Dacă s-ar încerca un simplu exerciţiu de sondaj de opinie pe acest subiect, majoritatea respondenţilor ar recunoaşte ideea de bază a sintagmei amintite, dar, probabil, ar percepe-o ca pe o acţiune de „racolare” de dimensiunea unui stadion municipal, organizată de către o comunitate eclezială neo-protestantă (pentru a nu spune sectă) de sorginte, să zicem, americană, şi care s-ar fi decis să-şi deschidă o filială într-un anume oraş din ţara noastră. Sunt sigur însă că ar exista şi unii credincioşi care ar cunoaşte sensul exact al acestei expresii şi s-ar şi regăsi responsabili în raport cu dimensiunea sa teologică şi comunitară. Noua evanghelizare, explică foarte simplu Papa Benedict al XVI-lea, înseamnă „găsirea unei noi modalităţi de a anunţa Vestea cea Bună omului secularizat”.

Acest lucru nu înseamnă nicidecum o reinventare a mesajului evanghelic, ci, dimpotrivă, actualizarea acestuia, despre care trebuie spus că se regăseşte înscrisă chiar în Evanghelie. Cu alte cuvinte, noua evanghelizare îşi are originea în Sfânta Evanghelie şi trebuie înţeleasă ca o exigenţă de a „reînnoi mereu vestirea mântuirii săvârşită de Hristos, prin care omenirea întreagă poate participa la taina lui Dumnezeu şi la viaţa Sa de iubire” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org). Exigenţa sau misiunea aceasta a rămas aceeaşi de la începuturile Bisericii şi până azi. De aceea, nici entuziasmul şi nici curajul nu trebuie să se schimbe, ci să rămână la fel cu cele care i-au animat pe Apostoli şi pe primii ucenici. Spiritul Sfânt care i-a determinat să deschidă porţile Cenacolului, instituindu-i propovăduitori, este acelaşi cu Spiritul care însufleţeşte şi astăzi Biserica.

Contextul cultural şi spiritual actual

Sunt sigur că mulţi dintre credincioşii creştini ai ţării noastre ar respinge ideea unei noi evanghelizări. Ar spune foarte răspicat că în ţara noastră nu este nevoie de aşa ceva, pentru că poporul român s-a născut creştin şi continuă să rămână aşa, indiferent de noile curente ideologice care ar apărea. A trecut cu bine examenul perioadei comuniste, iar dacă ne uităm la numărul bisericilor construite după anul 1990 nu mai încape nici o îndoială că creştinismul românesc este puternic şi foarte activ în sânul societăţii. La o analiză mai atentă însă, se poate vedea limpede că trăirea autentic creştină este departe de a fi preocuparea esenţială a majorităţii credincioşilor români. Acesta este şi motivul pentru care la nivelul clasei politice nu există forţe care să urmeze creştin-democraţia, iar cele existente sunt nesemnificative şi, culmea, bunii credincioşi, în loc să le susţină, se încred în promisiunile „politicianiste” ale unora care nu se sinchisesc prea tare cu principiile creştine.

Profesorul Dan Dungaciu, într-un articol publicat în revista Historia, descrie foarte bine evoluţia recentă a societăţii româneşti din punct de vedere religios: „Statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă” (aprilie 2011, p. 30). Cu alte cuvinte, nu se poate pretinde nici la nivelul clasei politice şi nici la cel al societăţii, în general, o autentică trăire a credinţei creştine. Dacă aceasta ar exista, corupţia, cu tot ce ţine de ea, s-ar tot diminua şi n-am mai fi arătaţi cu degetul de către instituţiile europene. Aşadar, cred că ar trebui reconsiderată atitudinea românească plină de mândrie când vine vorba de originea creştină, pentru că, altfel, ne încadrăm perfect în teoria lui Titu Maiorescu, a „formelor fără fond”.

Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm schimbările culturale profunde pe care le-a trăit societatea europeană în ansamblul ei, cea americană, dar şi cele ale ţărilor emergente, în a doua jumătate a secolului trecut. La acestea trebuie adăugată şi criza actuală, care se tot adânceşte şi care, observă Papa Benedict al XVI-lea, „are în ea trăsăturile excluderii lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, ale indiferenţei generale faţă de credinţa creştină şi chiar tentativa de a o exclude din viaţa publică” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).

Referitor la acest ultim aspect, teologul iezuit francez Joseph Moingt, într-o foarte pertinentă expunere intitulată Annonce de l’Evangile et structures d’Eglise, subliniază că declinul creştinismului a început încă din secolul al XIX-lea, atât în mediul intelectual, cât şi în cel muncitoresc: în primul, prin intermediul filosofiei raţionaliste, iar în cel de-al doilea, prin intermediul materialismului marxist. Tot el observă însă, în concordanţă cu numeroşi istorici, antropologi şi sociologi, că acest declin nu înseamnă neapărat refuzul omului de a primi Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii, ci, mai degrabă, o „retragere a religiei” (expresia aparţine filosofului şi istoricului francez Marcel Gauchet). Aceasta din urmă, precizează J. Moingt, „nu a însemnat, la început, o descreştinare cauzată de acumularea refuzului credinţei, ci un fenomen de civilizaţie, de desfacere şi de ruptură a legăturii care a unit, dintru începuturile istoriei, religia şi societatea, căci sacrul, cultul şi mitul unei descendenţe comune sunt cele care au format legătura socială originară dintre indivizi. Aşadar, pe măsură ce dreptul politic îşi asuma tot mai mult legătura socială şi diferitele nevoi ale vieţii în societate, a rezultat o secularizare a societăţii şi o laicizare a puterii de stat, fenomen care eroda necesitatea religiei şi importanţa ei pentru indivizi.

Totuşi, pentru că religiosul este purtat de tradiţia socială, cauza majoră a recesiunii sale o reprezintă emanciparea individului care se eliberează de legăturile sale cu societatea şi cu tradiţia” (www.spiritualite2000.com). Toate aceste aspecte au o dublă relevanţă. Pe de o parte, fenomenul retragerii religiei nu este cauzat de pierderea vitalităţii, a atracţiei şi a forţei credinţei creştine, ci este un semn al intrării umanităţii într-o nouă epocă, iar, pe de altă parte, trebuie înţeles că acelaşi fenomen a creat o situaţie cu totul nouă pentru Biserică în raportul cu lumea, fapt care impune o atitudine misionară nouă, diferită de cea din trecut.

Vocaţia Bisericii este evanghelizarea

„Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28,19-20). Urmând acest ultim îndemn al Mântuitorului Hristos, vocaţia Bisericii a fost şi va rămâne aceeaşi: evanghelizarea, adică propovăduirea la toate popoarele a Veştii cele Bune, a mântuirii săvârşite de Isus Hristos. Şi astăzi misiunea Bisericii este de a evangheliza atât popoarele care n-au fost încă „irigate” de apa vie a Evangheliei, cât şi cele care, având rădăcini creştine adânci, au nevoie de o sevă reînnoită pentru a aduce roade noi şi pentru a redescoperi frumuseţea şi bucuria de a crede.

De fapt, noua evanghelizare are în vedere tocmai acest ultim aspect: anunţarea Evangheliei trebuie să rezoneze mai ales în ţările cu o veche tradiţie creştină şi pentru toţi aceia care s-au îndepărtat de Biserică şi de credinţă. În acest sens, teologul J. Moingt, referindu-se la probleme actuale destul de dificile cărora trebuie să le facă faţă Biserica occidentală (probleme care, de altfel, nu lipsesc nici din sânul Bisericilor tradiţionale româneşti), remarcă o tendinţă, oarecum firească, de a se opri din misiunea ei, de a-şi reface strategia căutând să se înzdrăvenească din resursele unui trecut glorios. „Hristos însă o face să-şi schimbe hotărârea pentru că, urmându-I exemplul, ea există pentru alţii, nu pentru ea însăşi. Toată forţa sa vitală rezidă în capacitatea ei de a ieşi în lume pentru a o insufla cu viaţa şi spiritul lui Hristos” (www.spiritualite2000.com). Cu alte cuvinte, chiar şi în perioadele pline de dificultăţi şi împotriviri, misiunea Bisericii nu poate înceta, ea trebuie să se orienteze spre lume, sigur, nu pentru a se conforma ei, ci pentru a-i vorbi despre Evanghelie.

În altă ordine de idei, Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte, pe bună dreptate, despre o „fragmentare spirituală” promovată de mentalitatea laicizată a societăţii. Astfel, cei care doresc să rămână fideli Bisericii sunt, în acelaşi timp, foarte influenţaţi de o viziune asupra vieţii în opoziţie cu credinţa. Acestei situaţii, acelaşi Pontif Roman propune şi o soluţie: „Cel care rămâne legat de rădăcinile creştine, dar are dificultăţi în a se raporta la modernitate este important să înţeleagă că faptul de a fi creştin nu-i un fel de haină de îmbrăcat în cadru privat sau în ocazii speciale, ci constituie ceva viu şi totalizant, capabil să asume tot ce este bun în modernitate” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).

Protagoniştii noii evanghelizări

Se pot spune foarte multe lucruri frumoase despre misiunea Bisericii de a evangheliza, însă nu trebuie uitat faptul că fiecare dintre noi, cei care ne numim creştini, are şi responsabilitatea de a evangheliza. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că credinţa în această lume nu se păstrează egoist doar pentru sine şi nici nu se transmite automat în inima omului, ci ea trebuie mereu anunţată, propovăduită. Marele teolog elveţian Hans Urs von Balthasar spunea foarte frumos că „credinţa nu se presupune, ci se propune”. Pentru ca această propunere-predicare să fie cu adevărat eficace, ea trebuie să plece dintr-o inimă credincioasă şi iubitoare, o inimă care Îl adoră pe Hristos şi crede în puterea Sfântului Spirit.

În încheierea acestui parcurs, încercând o formulare sintetică, vreau să subliniez faptul că noua evanghelizare se adresează tuturor acelora care au primit, undeva în trecut, credinţa creştină, dar care au încetat de a aprecia frumuseţea ei, considerând-o, chiar, un obstacol în calea atingerii fericirii lor. Numeroaselor persoane care trăiesc cu această mentalitate, predicarea reînnoită ce li se propune – şi care, să nu uităm, este în responsabilitatea fiecărui creştin – are în esenţa ei această afirmaţie fundamentală: „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi are un nume şi un chip: Isus din Nazaret prezent în Sfânta Euharistie” (Papa Benedict al XVI-lea).

Pr. Daniel AVRAM

 http://www.ziuadecj.ro/eveniment/o-noua-evanghelizare–73334.html

Teoria evoluționistă reminescenta a propagandei ateiste


Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin a fost folosită în fostul URSS, stat ateist, pentru a combate învăţăturile şi concepţiile religioase. Teoria, care oferă o explicaţie privind apariţia vieţii prin evoluţia formelor primare de viaţă şi prin selecţie naturală, domină azi şcolile ruseşti, în ciuda faptului că URSS-ul s-a destrămat în 1991.

Biserica Ortodoxă Rusă a cerut (…) încetarea „monopolului lui Darwin” în şcolile publice, susţinând că prezentarea concepţiile creaţioniste despre originea lumii ar trebui să fie prezentate în paralel cu teoriile evoluţioniste. „Monopolului darwinismului şi ideii false că ştiinţa se opune în general religiei le-a sosit ceasul. Aceste idei ar trebui abandonate în trecut”, a declarat arhiepiscopul Ilarion, şeful departamentului de relaţii externe al Bisericii Ortodoxe.

semneletimpului.ro

În România situația este similară cu Rusia prin faptul că în școlile românești se predă doar teoria evoluționistă.opii iau contact pentru prima dată (la materia istorie) cu această teorie în clasa a 5 -a la lecția despre apariția și evoluția omului. Ei se mai întâlnesc cu această teorie la biologie. De la nivelul mediu de învățământ această teorie trece la nivel universitar. În cadrul materiei Preistorie se predă această teorie și se poartă discuții pe marginea ei. Cazul generației mele în cadrul Facultății de Istorie a fost unul oarecum fericit fiindcă profesorul Carol Căpiță, titularul cursului de Preistorie este o persoană inteligentă și deschisă astfel încât orele respective ne-au permis dezbaterea acestei teorii și referiri la teoria creaționistă.

PS: Dacă extindem referirea la spațiul occidental cred că vorbim mai degrabă de o acțiune de secularizare a religiei, care are ca și consecințe predarea ca și materie de învățământ și susținerea de către ,,oamenii de știință” a teoriei evoluționiste, o teorie falsă dealtfel. Trist este faptul că în spațiul occidental elementul religios este marginalizat iar umanismul tinde din ce în ce mai mult să uzurpe locul creștinismului în societatea modernă.

Piaţa liberă a secularismului


Ce au în comun piaţa liberă postcapitalistă şi asociaţiile care luptă pentru secularism? Este această luptă în sprijinul construcţiei democraţiei? Sau avem de-a face cu o înverşunare specifică ereticilor preprotestanţi, deci cu o pseudo-teologie a consumismului?

  • Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

    Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

Pe o piaţă religioasă liberă, ofertele cultelor sunt extrem de diverse: de la scientologie, care atrage noi adepţi folosindu-se de imaginea unor credincioşi-vedete de cinema, până la noile „culte” care îşi datorează naşterea reţelelor de socializare electronice. Chiar şi spaţiul islamic pare să fi intrat în această logică prin fundamentalismul care atrage noi adepţi minori ce devin în scurt timp ucigaşi ai „necredincioşilor” sau kamikaze pentru „trădătorii credinţei”. Acum câteva zile, singurul ministru creştin din Republica Islamică Pakistan a fost ucis de o organizaţie fundamentalistă musulmană pentru că şi-a afirmat public credinţa, ceea ce ne arată că uneori promovarea credinţelor depăşeşte chiar şi limitele aparent inofensivei pieţe religioase. În acelaşi timp, Bisericile creştine tradiţionale par să nu guste din mirajul sălbăticiei competiţiei pentru câştigarea de noi adepţi şi se mulţumesc să răspundă printr-o tactică defensivă mult mai specifică ethosului Evangheliei. Dacă Ortodoxia, Catolicismul şi în unele cazuri Protestantismul nu acceptă jocul marketingului religios este pentru că piaţa liberă s-a născut încă de la bun început ca o teologie alternativă sau mai degrabă ca o antiteologie.

 

Liberalismul ca antiteologie

Debutul capitalismului coincide cu inventarea secularului, adică a spaţiului şi timpului dintre creaţie şi eshaton. Încă din Renaştere, natura umană a fost privită ca o carte deschisă care poate fi citită fără oprelişte în afara harului, fiind guvernată de un Dumnezeu retras. Dar pentru că Dumnezeu S-a retras, creaţia a devenit un spaţiu al exercitării puterii, al suveranităţii absolute a oamenilor. Actul de a poseda începea chiar cu sinele uman, conform lui John Locke: „Fiecare om are o proprietate în persoana sa”. Prin urmare, inventarea secularului ca spaţiu al arbitrariului se datorează unei anumite forme de teologie care a uitat că fiinţa umană există ca dar al lui Dumnezeu, dar care a afirmat în schimb că Dumnezeu s-a retras din lume şi a creat anumite zone de

exercitare a voinţei umane pure. Ruptura pe care a introdus-o liberalismul este aceea că a inventat o fiinţă umană cu totul abstractă, care nu exista în realitate, după care ne-a făcut pe toţi instanţe ale acelei specii. Această fiinţă este individul pur, definit în lipsa credinţelor sau obiceiurilor sale şi despre care nu ştim dacă este pură materie sau are şi ceva spirit. Prin urmare, pentru că sufletul său este de negăsit, liberalismul i-a ataşat drepturile naturale.

Liberalii clasici, T. Hobbes, J. Locke sau Adam Smith, erau gânditori seculari, dar şi eretici creştini. Filosofia lor era aceea a dominării naturii, inspirată dintr-o teologie deistă care a oferit primul model de contract social, conform legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Contractul social liberal afirmă că indivizii se supun suveranului pentru că este în interesul lor. Deoarece omul este posesorul unei voinţe, se posedă pe sine, dar pentru că voinţa lui nu coincide cu a celorlalţi, trebuie să se supună voinţei comune puse în practică printr-un contract social. Astfel, dreptatea liberală se prezintă ca o virtute morală artificială, iar individul nu mai este privit ca o creatură care şi-a primit viaţa în dar de la Dumnezeu, ci ca o fiinţă goală, care se deosebeşte de restul naturii prin voinţa sa de a acumula şi prin capacitatea de a poseda. Liberalismul politic ia forma proprietăţii private nerestricţionate, suveranităţii absolute şi a drepturilor ce descriu oamenii ca indivizi cu voinţă şi impuls de conservare.

Filosoful catolic liberal Pierre Manent arată că după 1848 toată gândirea politică (fie conservatoare, liberală sau socialistă) a devenit în anumite privinţe religioasă. Oamenii şi-au dat seama că din moment ce liberalii în frunte cu J.J. Rousseau au definit individul liberal ca pură voinţă, era clar că doar statul şi piaţa vor sfârşi prin a fi pure voinţe. În acest context, Marx a încercat să deconstruiască piaţa liberă, singurul intermediar dintre individul lipsit de libertate şi statul prea puternic. Nu a văzut însă decât fantoma luptei dintre clasele sociale, dar s-a folosit şi el de teologie pentru a demonstra inutilitatea şi nocivitatea religiei, motiv pentru care toată scenografia comunistă se prezintă sub forma unei contraliturghii.

 

Autonomia economicului

Evul Mediu timpuriu cunoştea forme de antreprenoriat economic în relaţiile dintre mănăstirile occidentale, care funcţionau ca ferme. Pentru restul societăţii, antreprenoriatul se afla sub sancţiunea Bisericii Catolice, fiind imoral. Primele forme de deism şi de revoltă protestantă au creat însă o nouă moralitate socială, specifică „lumii din care Dumnezeu S-a retras”. Mai apoi, fiziocraţii au inventat economia politică drept ştiinţă seculară autonomă care şi-a făcut din piaţa liberă locul central al moralităţii. Mai târziu, Adam Smith a teoretizat economia politică drept o ştiinţă a providenţei, în care „mâna invizibilă a pieţei” acţionează proniator de deasupra relaţiilor interumane, impunând moralitatea. Chiar şi cel mai egoist individ este motivat să lucreze pentru binele comun, fiindcă îmbogăţindu-se pe sine le poate oferi şi celorlalţi. Liberalismul economic modern subliniază astfel nevoia unui mecanism impersonal care să integreze acţiunile indivizilor dublat de reducerea la minimum a funcţiilor statului coercitiv care trebuie să lase spontaneitatea pieţei să impună ordinea socială (Fr. Hayek, The Road to Serfdom, 1944).

Din nou această tranzacţie nu s-a desfăşurat împotriva religiei, pentru că primii economişti, fiziocraţii, au elaborat o filosofie religioasă în care lumea naturală, ca interfaţă dintre Dumnezeu şi om, trebuia dominată de un mecanism formal amoral care redefinea virtutea creştină: consumatorul este suveranul lumii seculare, pentru că el reglează cererea şi oferta pieţei. Creştinismul are rezerve clare faţă de sensul proprietăţii private sau competiţia economică, ce pune omul împotriva omului. În acelaşi fel, dacă pentru liberali tortura fizică este interzisă pentru că omul este singurul proprietar al trupului său, creştinismul ne arată că o persoană nu ar trebui să fie torturată pentru că are chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trupul este mult mai mult decât un domeniu posedat. Pe acelaşi raţionament, dacă o companie deţine material genetic uman, înseamnă că fiinţa umană este posedată ca un obiect care-şi aşteaptă cererea pe piaţă (Talal Asad).

 

Secularismul

Ceea ce a debutat ca o formă lumească de moralitate imperfectă din punct de vedere teologic s-a transformat în consumul sălbatic care ne-a adus în prezenta criză economică. Pentru că societatea postmodernă nu are ochi pentru alternative la marxism şi liberalism, a produs un mixt între cele două: avem astfel un capitalism de dreapta manifestat ca libertate economică negativă şi un capitalism de stânga sub forma libertăţilor culturale, religioase şi sexuale, care în realitate triumfă împreună. Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat. În acest context, umaniştii şi seculariştii zilelor de astăzi imită deismul de acum 4-5 secole într-o tristă încercare teologică de a resuscita experienţe deja eşuate ale impersonalismului pieţei.

” Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat.”

Un articol de Cătălin Raiu apărut în Ziarul Lumina, Nr.54 (1858), Anul VII, Serie Națională, Luni, 7 Martie 2011, p.11 disponibil și on-line pe site-ul ZiarulLumina.ro (http://www.ziarullumina.ro/articole;1538;1;53404;0;Piata-libera-a-secularismului.html)

%d blogeri au apreciat asta: