Arhive etichetă: ZiarulLumina.ro

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“


Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire

a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.

http://www.ziarullumina.ro/

Dezbinarea creştinilor favorizează persecuţiile contemporane


Recent, un cuplu creştin britanic a primit interdicţie de luare în custodie a unui copil, ca urmare a convingerilor religioase ale acestora, considerate dăunătoare unei educaţii sănătoase, în spiritul pluralismului valoric.

  • Foto: Dan Marinescu/ Intact images

    Foto: Dan Marinescu/ Intact images

Trăim într-un stat laic, iar convingerile religioase ale lui Owen şi Eunice Johns (cuplul respectiv, n.r.) îi descalifică de la misiunea de a creşte cetăţeni buni ai societăţii”, au spus judecătorii, conform ziarului britanic „The Telegraph”. „Ne bucurăm de statutul de naţiune multiculturală, binecuvântată cu o pluralitate de credinţe. Creştinismul a fost depăşit!”, au culminat tribunii. Cu toate acestea, în tribunalele britanice martorii încă jură pe Biblie şi invocă ajutorul lui Dumnezeu în declararea adevărului.

Tot în Marea Britanie unele autorităţi interzic adopţia pentru cuplurile de fumători, de persoane supraponderale sau chiar de persoane heterosexuale, dar încurajează, în schimb, adopţia pentru cuplurile de homosexuali. Este notoriu cazul relatat de „Daily Mail” în 2009, al celor doi băieţei din Edinburgh adoptaţi de un cuplu de homosexuali, în defavoarea bunicilor acestora şi a altor familii de heterosexuali care doreau să îi adopte. Mama micuţilor avea 26 de ani şi se afla într-o clinică pentru reabilitarea dependenţilor de droguri. Bunicilor le-a fost respinsă cererea de custodie, pe motiv de vârstă înaintată, aceştia având 46 şi 59 de ani.

 

Creştinismul nu este fundamentalist

Fie şi numai din aceste două cazuri este evident că religia creştină este tratată, în mod profund nedrept ca o mişcare fundamentalistă, ermetică, nedeschisă dialogului, intolerantă şi, deci, dăunătoare societăţii pluraliste. Or, regula de aur a creştinismului este chiar cea care stă la baza legilor şi a multiculturalismului: Fă celuilalt numai ceea ce doreşti să ţi se facă ţie. Învăţăturile creştine inspiră pe majoritatea creştinilor la respect faţă de valorile şi credinţele „străinului”, fie acesta evreu, musulman, hindus sau ateu.

Iubirea faţă de străin (filoxenia) este chiar una din virtuţile fără de care nu ne putem mântui. Intoleranţa şi radicalismul creştin există, dar acestea nu se manifestă în atitudinea agresivă faţă de celălalt, ci în rigoare, adică în păstrarea exactă şi completă a învăţăturii de credinţă revelată de Mântuitorul. Dialogăm cu celălalt pentru a-l înţelege şi a-l iubi în diferenţa lui, dar nu pentru a face prozelitism şi nici pentru a ne pierde specificul, în numele unei uniformizări culturale new-ageiste. Urâm erezia, dar iubim ereticul. Suntem intoleranţi, dar în luptă cu patimile proprii, nu cu semenii noştri, nu cu cei diferiţi. Creştinii sunt singurul „popor” care îşi propune să îşi iubească duşmanii.

 

Este nevoie de alianţe între creştini

În schimb, societatea occidentală, lumea musulmană şi cea arabă sunt din ce în ce mai necruţătoare cu creştinii. Potrivit estimărilor Centrului pentru Libertate Religioasă al Institutului Hudson, „peste 200 de milioane de creştini se află sub ameninţarea violenţei din cauza credinţei lor” şi „aproximativ 350 de milioane sunt discriminaţi în mod legal în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, locuinţe şi condiţii de viaţă”. Papa Benedict al XVI-lea se referea şi el la începutul anului 2011 la faptul că guvernele trebuie să facă un angajament concret şi constant pentru a pune capăt violenţei antireligioase. Alianţa Evanghelică Mondială constata şi ea, într-un raport înaintat Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: „Creştinii sunt cel mai mare grup din lume căruia îi sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credinţei”.

Mai mult ca oricând se reclamă o unitate a creştinilor de pretutindeni, pentru apărarea valorilor creştine comune. Astfel, într-un interviu publicat la 28 februarie, în revista „Pravda Komsomolskaya”, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, şeful Departamentului Sinodal pentru Relaţii Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, declara: „Astăzi este o mare nevoie de o „alianţă strategică” între creştinii ortodocşi şi catolici, membrii vechilor biserici răsăritene şi protestanţii tradiţionalişti, adică cu toţi cei care apără adevăratele valori creştine – familia, creşterea copiilor, indisolubilitatea căsătoriei, valoarea vieţii umane de la începuturile ei şi până la moarte”.

Arhiepiscopul grec Hristodoulos sublinia în conferinţa „A treia întâlnire mondială a religiilor” că este nevoie nu doar de unitate între creştini, ci şi de dialog între civilizaţii: „Dacă nu recunoşti şi nu respecţi identitatea şi unicitatea fiecărei civilizaţii, nu eşti în măsură să înţelegi şi ce oferă valoros fiecare civilizaţie” (în Dimitris Rizoulis, „Comoară de cuvântări…”, trad. prof. Ion Diaconescu şi drd. Dorin-Demostene Iancu, Editura Omonia). Arhiepiscopul pleda pentru împrumutarea elementelor valoroase de la alte civilizaţii, dar şi pentru prelucrarea acestora şi punerea lor în acord cu specificul civilizaţiei noastre creştine. „Ar fi important să constituim o reţea de comunicare culturală, organizată astfel încât să promoveze pacea, să limiteze agresivitatea naţionalismelor, să elibereze civilizaţia de politicile instigatoare şi să cultive respectul tuturor faţă de moştenirea culturală, monumentele, dar şi creaţiile materiale ale fiecărei civilizaţii”.

 

Eşecul tentativelor de solidarizare a creştinilor

Cu toate acestea, pe plan mondial, nu există încă o reţea de comunicare efectivă între creştinii de confesiuni divergente. Dialogul cu alte civilizaţii şi culturi înaintează cu viteza melcului, persecuţiile nu sunt decât ocazional mediatizate, liderii religioşi nu sunt obişnuiţi să facă front comun împotriva acestor agresiuni. Iubirea trebuie să învingă însă orgoliile omeneşti. Iar noi, creştinii, să renunţăm la atitudinea de băşcălie şi lehamite faţă de propria noastră credinţă şi de reprezentanţii clerului, cum se întâmplă mai ales în presa laică.

Constantin Ghiță, Dezbinarea creştinilor favorizează persecuţiile contemporane, articol în ziarul Lumina, Joi 10 martie 2011, Nr.57(1861) Anul VII Serie Națională, p.16

Disponibil si on-line pe site-ul ZiarulLumina.ro (http://www.ziarullumina.ro/articole;1540;1;53587;0;Dezbinarea-crestinilor-favorizeaza-persecutiile-contemporane.html)

Centrul pentru Libertate Religioasa al Institutului Hudson: „peste 200 de milioane de crestini se afla sub amenintarea violentei din cauza credintei lor”


Potrivit estimărilor Centrului pentru Libertate Religioasă al Institutului Hudson, „Potrivit estimărilor Centrului pentru Libertate Religioasă al Institutului Hudson, „peste 200 de milioane de creştini se află sub ameninţarea violenţei din cauza credinţei lor” şi „aproximativ 350 de milioane sunt discriminaţi în mod legal în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, locuinţe şi condiţii de viaţă”.l în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, locuinţe şi condiţii de viaţă”.

Constantin Ghiță, Dezbinarea creştinilor favorizează persecuţiile contemporane disponibil pe site-ul ZiarulLumina.ro

Crestinii sunt cel mai mare grup din lume caruia ii sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credintei


Alianța Evanghelică Mondială constata (…), într-un raport înaintat Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: „Creștinii sunt cel mai mare grup din lume căruia îi sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credinței”.

Constantin Ghiță, Dezbinarea creştinilor favorizează persecuţiile contemporane disponibil pe site-ul ZiarulLumina.ro

Piaţa liberă a secularismului


Ce au în comun piaţa liberă postcapitalistă şi asociaţiile care luptă pentru secularism? Este această luptă în sprijinul construcţiei democraţiei? Sau avem de-a face cu o înverşunare specifică ereticilor preprotestanţi, deci cu o pseudo-teologie a consumismului?

  • Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

    Adam Smith (filosof scoţian, 1723-1790)

Pe o piaţă religioasă liberă, ofertele cultelor sunt extrem de diverse: de la scientologie, care atrage noi adepţi folosindu-se de imaginea unor credincioşi-vedete de cinema, până la noile „culte” care îşi datorează naşterea reţelelor de socializare electronice. Chiar şi spaţiul islamic pare să fi intrat în această logică prin fundamentalismul care atrage noi adepţi minori ce devin în scurt timp ucigaşi ai „necredincioşilor” sau kamikaze pentru „trădătorii credinţei”. Acum câteva zile, singurul ministru creştin din Republica Islamică Pakistan a fost ucis de o organizaţie fundamentalistă musulmană pentru că şi-a afirmat public credinţa, ceea ce ne arată că uneori promovarea credinţelor depăşeşte chiar şi limitele aparent inofensivei pieţe religioase. În acelaşi timp, Bisericile creştine tradiţionale par să nu guste din mirajul sălbăticiei competiţiei pentru câştigarea de noi adepţi şi se mulţumesc să răspundă printr-o tactică defensivă mult mai specifică ethosului Evangheliei. Dacă Ortodoxia, Catolicismul şi în unele cazuri Protestantismul nu acceptă jocul marketingului religios este pentru că piaţa liberă s-a născut încă de la bun început ca o teologie alternativă sau mai degrabă ca o antiteologie.

 

Liberalismul ca antiteologie

Debutul capitalismului coincide cu inventarea secularului, adică a spaţiului şi timpului dintre creaţie şi eshaton. Încă din Renaştere, natura umană a fost privită ca o carte deschisă care poate fi citită fără oprelişte în afara harului, fiind guvernată de un Dumnezeu retras. Dar pentru că Dumnezeu S-a retras, creaţia a devenit un spaţiu al exercitării puterii, al suveranităţii absolute a oamenilor. Actul de a poseda începea chiar cu sinele uman, conform lui John Locke: „Fiecare om are o proprietate în persoana sa”. Prin urmare, inventarea secularului ca spaţiu al arbitrariului se datorează unei anumite forme de teologie care a uitat că fiinţa umană există ca dar al lui Dumnezeu, dar care a afirmat în schimb că Dumnezeu s-a retras din lume şi a creat anumite zone de

exercitare a voinţei umane pure. Ruptura pe care a introdus-o liberalismul este aceea că a inventat o fiinţă umană cu totul abstractă, care nu exista în realitate, după care ne-a făcut pe toţi instanţe ale acelei specii. Această fiinţă este individul pur, definit în lipsa credinţelor sau obiceiurilor sale şi despre care nu ştim dacă este pură materie sau are şi ceva spirit. Prin urmare, pentru că sufletul său este de negăsit, liberalismul i-a ataşat drepturile naturale.

Liberalii clasici, T. Hobbes, J. Locke sau Adam Smith, erau gânditori seculari, dar şi eretici creştini. Filosofia lor era aceea a dominării naturii, inspirată dintr-o teologie deistă care a oferit primul model de contract social, conform legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Contractul social liberal afirmă că indivizii se supun suveranului pentru că este în interesul lor. Deoarece omul este posesorul unei voinţe, se posedă pe sine, dar pentru că voinţa lui nu coincide cu a celorlalţi, trebuie să se supună voinţei comune puse în practică printr-un contract social. Astfel, dreptatea liberală se prezintă ca o virtute morală artificială, iar individul nu mai este privit ca o creatură care şi-a primit viaţa în dar de la Dumnezeu, ci ca o fiinţă goală, care se deosebeşte de restul naturii prin voinţa sa de a acumula şi prin capacitatea de a poseda. Liberalismul politic ia forma proprietăţii private nerestricţionate, suveranităţii absolute şi a drepturilor ce descriu oamenii ca indivizi cu voinţă şi impuls de conservare.

Filosoful catolic liberal Pierre Manent arată că după 1848 toată gândirea politică (fie conservatoare, liberală sau socialistă) a devenit în anumite privinţe religioasă. Oamenii şi-au dat seama că din moment ce liberalii în frunte cu J.J. Rousseau au definit individul liberal ca pură voinţă, era clar că doar statul şi piaţa vor sfârşi prin a fi pure voinţe. În acest context, Marx a încercat să deconstruiască piaţa liberă, singurul intermediar dintre individul lipsit de libertate şi statul prea puternic. Nu a văzut însă decât fantoma luptei dintre clasele sociale, dar s-a folosit şi el de teologie pentru a demonstra inutilitatea şi nocivitatea religiei, motiv pentru care toată scenografia comunistă se prezintă sub forma unei contraliturghii.

 

Autonomia economicului

Evul Mediu timpuriu cunoştea forme de antreprenoriat economic în relaţiile dintre mănăstirile occidentale, care funcţionau ca ferme. Pentru restul societăţii, antreprenoriatul se afla sub sancţiunea Bisericii Catolice, fiind imoral. Primele forme de deism şi de revoltă protestantă au creat însă o nouă moralitate socială, specifică „lumii din care Dumnezeu S-a retras”. Mai apoi, fiziocraţii au inventat economia politică drept ştiinţă seculară autonomă care şi-a făcut din piaţa liberă locul central al moralităţii. Mai târziu, Adam Smith a teoretizat economia politică drept o ştiinţă a providenţei, în care „mâna invizibilă a pieţei” acţionează proniator de deasupra relaţiilor interumane, impunând moralitatea. Chiar şi cel mai egoist individ este motivat să lucreze pentru binele comun, fiindcă îmbogăţindu-se pe sine le poate oferi şi celorlalţi. Liberalismul economic modern subliniază astfel nevoia unui mecanism impersonal care să integreze acţiunile indivizilor dublat de reducerea la minimum a funcţiilor statului coercitiv care trebuie să lase spontaneitatea pieţei să impună ordinea socială (Fr. Hayek, The Road to Serfdom, 1944).

Din nou această tranzacţie nu s-a desfăşurat împotriva religiei, pentru că primii economişti, fiziocraţii, au elaborat o filosofie religioasă în care lumea naturală, ca interfaţă dintre Dumnezeu şi om, trebuia dominată de un mecanism formal amoral care redefinea virtutea creştină: consumatorul este suveranul lumii seculare, pentru că el reglează cererea şi oferta pieţei. Creştinismul are rezerve clare faţă de sensul proprietăţii private sau competiţia economică, ce pune omul împotriva omului. În acelaşi fel, dacă pentru liberali tortura fizică este interzisă pentru că omul este singurul proprietar al trupului său, creştinismul ne arată că o persoană nu ar trebui să fie torturată pentru că are chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trupul este mult mai mult decât un domeniu posedat. Pe acelaşi raţionament, dacă o companie deţine material genetic uman, înseamnă că fiinţa umană este posedată ca un obiect care-şi aşteaptă cererea pe piaţă (Talal Asad).

 

Secularismul

Ceea ce a debutat ca o formă lumească de moralitate imperfectă din punct de vedere teologic s-a transformat în consumul sălbatic care ne-a adus în prezenta criză economică. Pentru că societatea postmodernă nu are ochi pentru alternative la marxism şi liberalism, a produs un mixt între cele două: avem astfel un capitalism de dreapta manifestat ca libertate economică negativă şi un capitalism de stânga sub forma libertăţilor culturale, religioase şi sexuale, care în realitate triumfă împreună. Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat. În acest context, umaniştii şi seculariştii zilelor de astăzi imită deismul de acum 4-5 secole într-o tristă încercare teologică de a resuscita experienţe deja eşuate ale impersonalismului pieţei.

” Pentru că atât secularismul, cât şi piaţa liberă sunt la origine construcţii teologice, avem de fapt cele două contrateologii dominante care descriu peisajul contemporan, în care natura umană nu mai există în afara interdicţiilor şi restricţiilor statului şi a pieţei, şi devine ea însăşi un produs de consumat.”

Un articol de Cătălin Raiu apărut în Ziarul Lumina, Nr.54 (1858), Anul VII, Serie Națională, Luni, 7 Martie 2011, p.11 disponibil și on-line pe site-ul ZiarulLumina.ro (http://www.ziarullumina.ro/articole;1538;1;53404;0;Piata-libera-a-secularismului.html)

%d blogeri au apreciat asta: