Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (2)
Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?
Continuare la articolul Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)
Iuda, informatorul şi logica vânzării
Orice trădare este o nebunie şi o mişelie. Cu toate acestea, trădătorii au şi ei logica lor. În cazul lui Iuda, Biblia spune că logica i-a fost sugerată de acel heruvim care devenise opozantul lui Dumnezeu (Ioan 13:2). Iuda voia să testeze până la capăt mesianitatea lui Iisus. Fie Îl va trezi şi Îl va sili să-şi folosească puterile în scopul dorit de toată lumea, dacă este El cu adevărat Mesia, fie va avea soarta pe care o merită orice impostor şi fals profet (Deuteronom 13:1-15; Zaharia 13:2-5). Mesianismul politic şi graba de îmbogăţire a lui Iuda l-au dus la păcatul împotriva Duhului Sfânt (Mt 12:31-32; Mc 3:28-29; Lc 12:10), pentru că a dat crezare mai degrabă liderilor iudei, care susţineau că Iisus este însoţit de puterile magice ale diavolului (Mt 12:22-30). Dacă ar veni de la Dumnezeu, gândea lumea, atunci s-ar ocupa de marile probleme ale naţiunii, care este îngenunchiată sub fasciile romane. Este oare acesta Leul din ginta lui Iuda? El care se ocupă de nimicuri, vorbind prostimii, făcând minuni pentru oamenii de jos, mâncând cu vameşii, înconjurându-se de prostituate şi predicând întoarcerea obrazului ?
Pe Iuda îl dispera comportamentul lui Iisus pe care îl găsea iresponsabil. La dineul din casa lui Simon, care a avut loc cu câteva zile înainte de Paşti, Iuda a răbufnit. În micimea sufletului său, n-a putut înţelege gestul Mariei, care a uns picioarele Învăţătorului cu un parfum scump şi le-a ters cu părul ei (Marcu 14; Ioan 12). Îl enerva „risipa” făcută şi, ca de obicei, a reuşit să strice atmosfera, încât toţi discipolii murmurau împreună cu el. Imediat, marele vistier al împărăţiei a început să calculeze. Parfumul pe care-l risipise Maria valora vreo trei sute de denari (banii pe aproape un an de muncă) care puteau fi daţi săracilor. Iisus i-a răspuns indirect lui Iuda, vorbind ucenicilor Lui: „Lăsaţi femeia în pace, n-o supăraţi! Ea a făcut un gest frumos pentru Mine; Mi-a îmbălsămat trupul pentru apropiata Mea înmormântare… Pe săraci îi aveţi cu voi mereu, dar pe Mine nu Mă veţi avea mereu printre voi!” (Marcu 14:4-9; Ioan 12:7, 8) „Ce spune? Înmormântare? Cred că şi-a pierdut minţile, ori este posedat. Trebuie să-L trezesc înainte de a fi prea târziu” – şi-o fi zis Iuda. Cum Betania era în vecinătatea Ierusalimului, Iscariot a ieşit repede şi s-a dus într-acolo, cu un gând precis.
Marele Sanhedrin era adunat într-un sfat de urgenţă. Iisus Se apropiase de Ierusalim, cetatea era plină de pelerini, popularitatea Învăţătorului creştea. De când îl înviase pe Lazăr, mulţimile deveniseră agitate. Liderii, care simţeau că li se clatină autoritatea părintească şi magisterială, au hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, şi chiar a lui Lazăr. Trebuia stabilit cine Îl va prinde şi cum. În timpul zilei era imposibil de acţionat, pentru că Iisus era înconjurat de mulţimi. Noaptea ar fi fost un timp ideal, deşi era împotriva Legii. În plus, Iisus era imprevizibil, poliţia templului nu putea şti unde să-L găsească pentru a-L aresta. Iisus nu rămânea în fiecare noapte în acelaşi loc. În Săptămâna Patimilor Şi-a schimbat de câteva ori gazda. Soborul avea mare nevoie de un informator şi o călăuză sigură. Iar Iuda a picat „providenţial” în mijlocul Congregaţiei, chiar când avea loc consiliul Sfântului Oficiu (Matei 26:3-6, 14, 15; Marcu 14:10, 11).
Este foarte clar ce fel de informator a fost Iuda. Nu a fost prins şi speriat sau torturat, pentru a denunţa ascunzătoarea lui Iisus, ci el însuşi s-a oferit să li-L „vândă”. În realitate, el se vindea arhiereilor drept informator şi călăuză (Faptele apostolilor 1:16). Ei i-au promis bani şi au hotărât suma: treizeci de arginţi. Afacerea lui Iuda nu se potriveşte cu talentul proverbial al evreilor în materie de comerţ, deoarece Iuda Îl vinde pe Maestru foarte ieftin, la un preţ mai mic decât al unui bărbat (care ar fi valorat 50 de arginţi). El Îl vinde la preţul unei femei, care costa doar treizeci de arginţi (Leviticul 27:3, 4). Acelaşi preţ era compensaţia pagubei morţii unui sclav, bărbat sau femeie (Exodul 21:32)[3] . Iuda nu a negociat evreieşte, ci L-a azvârlit pe Iisus în mâinile duşmanilor, în schimbul a 30 de şekeli (denari) de argint, echivalentul unui salariu lunar.
În Joia Mare, cu ocazia cinei pascale, Iuda îşi aranjase deja afacerea. Știa că în acea seară Iisus cu ai Lui vor merge să doarmă sub cerul liber, în grădina Ghet Şemané, în afara zidurilor Cetăţii. O suită de arhierei şi de ofiţeri ai templului, împreună cu gealaţii lor, înarmaţi cu săbii şi bâte, s-au alăturat sinistrei potere, în fruntea căreia venea, deschizând drum ca un personaj apocaliptic, feciorul lui Şim’on Iscariot. Stabiliseră şi un consemn, ca să se ştie care este obrazul căutat: „Pe care-l voi săruta eu, acela este!”, le-a zis Iuda (Marcu 14:44). Discipolii lui Iisus obişnuiau să-L salute pe Maestru după obiceiul timpului, cu un sărut pe obraz (Luca 7:43; Romani 16:16). Iuda s-a apropiat să-L sărute pe Iisus, cum Îl salutau de obicei[4]. Dar pe Iisus nu-L putea înşela: „Iudo, cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?”
Lot cumpărat în gheenă
Dus legat la palatul arhiereului Ioséf Kayafá, Iisus a fost batjocorit şi pălmuit. A trecut prin mai multe simulacre de judecată. În realitate, liderii iudei Îl condamnaseră demult la moarte (Matei 12:14; Ioan 5:16), acum căutau doar să legalizeze formal hotărârea lor nestrămutată. În final, după ce şi romanii l-au batjocorit şi torturat, procuratorul Pontius Pilatus a acceptat executarea lui Iisus. Iuda nu crezuse că se va ajunge până aici. Îngrozit de cursul evenimentelor, aştepta din clipă în clipă minunea care nu mai venea. Tăcerea lui Iisus devenea tot mai exasperantă. Conştiinţa începuse să se trezească, dar era o conştiinţă mutilată de diavol.
Iuda s-a întors la templu, la arhiereii şi senatorii iudei care-l angajaseră, le-a aruncat în faţă cele treizeci de piese de argint, strigând ca un ieşit din minţi: „Am păcătuit, am vândut sânge nevinovat!” Pontifii i-au răspuns cu cinism: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” (Matei 27:4) Disperat şi torturat de o conştiinţă mai fierbinte decât iadul, fiul pierzării a ales calea pierzării. Dacă s-a spânzurat sau dacă s-a aruncat de la înălţime, nu are importanţă (Matei 27:5; Faptele apostolilor 1:18). Poate că nici creanga de care se spânzurase nu l-a suportat. Iuda a murit nepocăit, pierdut pentru eternitate.
Arhiereii, stupefiaţi pentru o clipă în faţa arginţilor complicelui Iscariot, au luat decizia superstiţioasă, legalist-scrupuloasă, de a nu pune banii înapoi, în vistieria templului, fiindcă erau „preţ de sânge”. Au cumpărat cu banii aceia lotul numit Câmpul Olarului, într-o zonă proastă la sud-vest de zidul Ierusalimului, care să fie folosit drept cimitir pentru neevrei în Ţara Sfântă. Popular, locul a fost cunoscut apoi sub numele de Hakel-damá (Lotul sângelui), cf. Mt 27:6-8, iar Petru avea să interpreteze această ironie a soartei în sensul că Iuda îşi cumpărase cu acei bani spurcaţi, un loc de veci în Hakel-damá (Faptele apostolilor 1:18). Matei, de asemenea, a aplicat la cârdăşia nelegiuită dintre Iuda şi Sfântul Sinedriu, profeţia lui Zaharia[5] despre cei treizeci de arginţi aruncaţi în topitoria[6] templului, care reprezentau plata dată de Israel pentru serviciul Păstorului Divin (cf. Zaharia 11:12-13 LXX).
Iuda a rămas peste veacuri cu supranumele Trădătorul sau Vânzătorul[7] . Termenul grecesc folosit în Evanghelii pentru această afacere necurată înseamnă „a da pe mâna altora”, „a preda”, „a livra”, „a trăda”. De aici provine şi noţiunea de predanie, tradiţie (parádosis)[8] , adică transmitere din generaţie în generaţie, termen care, în mod cu totul întâmplător, totalizează, în cod numerologic grecesc, 666[9] , asemenea numărului lui Anticrist din Apocalipsa 13. Relaţia dintre Anticrist şi Iuda a fost observată mai demult, întrucât aceste două personaje, tip istoric şi antitip profetic, prefigurare şi împlinire, sunt singurele numite în Scriptură „fiul pierzării” (Ioan 17:12; 2 Tesaloniceni 2:3). (…) Păcatul lui Iuda nu se compară cu al necredincioşilor, nici nu este un păcat evreiesc specific. Evreimea L-a respins pe Iisus, pur şi simplu, dar numai creştinătatea L-a trădat şi L-a vândut pe nimic, pentru un vis secular. Sărutul lui Iuda stârneşte în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.
[3] În Versiunea Cornilescu, redarea acestui număr este greşită: apare scris „trei sicli”, în loc de „treizeci de sicli”. Probabil nu din vina traducătorului.
[4] Chiar în româneşte, „sărutare” provine din latină (salutare).
[5] Eroarea care apare în Mt 27:9 (Ieremia, în loc de Zaharia), este cel mai probabil de natură scribală, dacă vom compara textele similare („după cum a zis profetul X”) din diferite manuscrise.
[6] Termenul ebraic ioţeer, înseamnă şi „olar” şi „turnător” (metalurg).
[7] Mt 10:4; 26:23.25; 27:3; Mc 3:19; 14:10; Lc 6:16; In 6:71; 12:4; 13:2.11; 18:2, 5.[8] Cf. Mc 7:9.13; Gal 1:14; Col 2:8; 2Tes 2:15.
[9] ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (Π= 80, Α=1, Ρ=100, Α=1 , Δ=4, Ο=70, Σ=200, Ι=10, Σ=200).
Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Partajează asta:
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)
Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?
Numele Iuda (Yehuda – „recunoştinţă”), purtat de acel fiu al patriarhului Iacov care avea să devină fruntea poporului Israel şi simbol al iubirii de fraţi, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării. Chiar dacă evreii folosesc până astăzi acest nume, creştinii l-au evitat sub orice formă. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu le dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.
Iuda „iscariotul”
Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu se ştie mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie, la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Matei 10:4). Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul), când Iskarioth. Iar Ioan punctează că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2, 26). Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”[a] . Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Iosua 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.
După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal)[b], „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor”?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, din moment ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului (Ioan 12:6; 13:29).
Iuda, agitatorul politic
Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Matei 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi n misiune doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie) – Filip şi Natanael [Bartolomeu] (Ioan 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul sugerează că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir.
Evanghelia ne relatează că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa lui Iisus, îşi continuau disputele electorale care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, numindu-i pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori ai Lui)[1] , ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (Ioan 13:16; 1 Corinteni 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc. Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Luca 22:38), dacă ar fi fost cazul. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Matei 16:21; 17:22, 23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Matei 18:3-6; 23:9-12). Dar apostolii, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră oare profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel? (Mica 5:5-8; Psalmul 45:3-5). Nu e de mirare că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a exclamat: „Ferească Dumnezeu!”
Iuda, demonul
Dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Său, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6:70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer, ca Moise. Iisus a arătat clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui (Ioan 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism şi L-au ironizat, făcând aluzii la canibalism. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Ioan 6:66).
Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. În mod sigur mai dezamăgit decât toţi, Iuda, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru că au ales să rămână cu El. În schimb, a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !”[2] (Ioan 6:70, 71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate fiecare s-o fi întrebat în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”
În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Iisus ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a forţa lucrurile. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele până la capăt.
Iuda, discipolul
Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (Ioan 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să-l invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic! Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Matei 8:19, 20; Luca 9:57, 58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.
Cât despre răsplata la care se gândeau ucenicii pentru că Îl urmaseră („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Matei 19:27, 28). Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprinde şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus a spus clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ieremia 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Romani 2:4; 11:22). Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a-i elibera pe cei posedaţi de spirite (Matei 10:1, 4b; Luca 6:12-16). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.
[1] 10:2; Marcu 6:30; Luca 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10, 11.
[2] Textele biblice din prezentul articol sunt fie traduceri ale autorului, fie adaptări sau parafrazări.
[a] Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.
[b] Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).
Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Partajează asta:
Relatia intelectualilor cu teologia este „ambiguă”
Într-un interviu publicat în ediția de astăzi a ziarului Lumina, profesorul Adrian Muraru portretizează acut teologia românească.
Relația intelectualilor cu teologia este „ambiguă”, consideră Adrian Muraru, lector doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. „Teologia este de multe ori observată prin „meseria” proprie a fiecărui intelectual (şi influenţată, cum aminteam, de prejudecăţile „tribului”),” a explicat profesorul.
Profesorul s-a declarat dezamăgit de „cunoașterea relatativ precară a teologiei” în cercurile intelectuale, dar mai ales de nivelul scăzuit de „cunoștințe teologice elementare.” Pentru a exemplifica, Moraru povestește că „un cunoscut universitar a publicat de curând, la o editură prestigioasă din străinătate, un volum dedicat istoriei intelectuale a modernităţii şi, încercând să explice fenomenul în circumstanţele sale religioase, a folosit expresia ‘teologia iudeo-creştină’” (expresie necorespunzătoare prin prisma diferențelor ireconciliabile între cele cele două sisteme teologice).
„Să sperăm totuşi că situaţia se va schimba.” Muraru consideră că perspectivele optimiste sunt date de activitățile din câteva centre de cercetare care au proiecte în derulare. Două dintre acestea, care sunt susținute de universitatea din Iași, sunt Centrul de științe biblico-filosofice numit Monumenta Linguae Dacoromanorum, „care încearcă să recupereze tradiţia biblică evidentă în vechile traduceri româneşti ale Bibliei.” Al doilea proiect vizează înființarea unui centru de traducere şi editare dedicat textelor antice şi medievale. Acesta urmează să ofere ediţii bilingve, în format academic, pentru operele greceşti şi latine, precreştine şi creştine. „Multe proiecte sunt inedite pentru cultura noastră,” e de părere Moraru.
Interviul cu profesorul ieșean Adrian Muraru poate fi citit pe site-ul ziarului Lumina sub titlul Dialog cu profesorul Adrian Muraru : Intelectualii români nu prea cunosc teologia
Partajează asta:
Ziua Mondială a Rugăciunii va fi dedicată persecuției creștinilor
În mesajul de 1 ianuarie adresat credincioșilor prezenți în Piața Sfântul Petru de la Vatican, Papa Benedict al XVI-lea a anunțat că persecuția creștinilor va constitui tema Zilei Mondiale a Rugăciunii, sărbătorite de Biserica Catolică în luna octombrie. (Christian Post) via semneletimpului.ro
Partajează asta:
6 mega-tendințe și provocări în creștinismul contemporan
Barna Group a dat publicității rezultatele unui studiu cu privire la mega-tendințele din lumea creștină. Studiul desfășurat în SUA pe parcursul anului 2010 a dezvăluit 6 mega-tendințe care reprezintă tot atâtea provocări sau oportunități pentru creștinismul contemporan.
1. Biserica Creștină devine tot mai puțin educată teologic
Marile adevăruri creștine, cunoscute, asumate, promovate de generațiile anterioare, sunt acum adevărate taine pentru mulți americani, în special tineri. Sărbătoarea Paștelui e recunoscută ca o sărbătoare religioasă, însă doar o minoritate o asociază cu învierea lui Iisus Christos. A crescut numărul celor care cred că Duhul Sfânt este un simbol și nu o persoană și a scăzut numărul celor care consideră credința un element pivotal al vieții. Riscul este ca în următoarea decadă lumea religioasă să fie un mozaic al diversității și lipsei de coeziune. Cunoașterea Scripturii a devenit imperativă pentru creștinul contemporan.2. Creștinii se izolează de lumea în care trăiesc
În ciuda dezvoltării tehnologice, creștinii sunt din ce în ce mai izolați față de necreștini. Ei devin tot mai concentrați pe problemele interne, și tot mai puțin orientați spre misiunea externă. Mai puțin de o treime plănuiesc să invite pe cineva la biserică de Paște sau de Crăciun. Tinerii nu mai sunt la fel de dispuși ca în trecut să discute cu prietenii lor despre religie. Copiii născuți în familii creștine sunt mai puțin atrași de biserică pentru că în căminele lor nu se prea vorbește despre credință. Riscul este ca, în contextul în care ateismul și pluralismul câștigă teren, o discuție despre credința creștină să fie o raritate. Biserica e provocată să-și deprindă membrii să discute relevant despre credința lor.
3. Oamenii sunt mai puțin interesați de principii spirituale și mai mult de soluții pragmatice
Pentru tineri prioritățile sunt educația, cariera, prieteniile, călătoriile. Și credința are locul ei, dar undeva în rândul din spate și nu pare a fi nici obstacol, nici ajutor în împlinirea vieții. Lumea vitezei lasă tot mai puțin timp pentru reflecții. Meditația se îndreaptă mai mult către presiunile economice sau relaționale, nu spre viața spirituală. Nu mai este timp pentru meditație, tăcere, singurătate, simplitate Riscul este acela al compartimentării vieții, în care spiritualitatea și credința devin superficiale și nu prea au de-a face cu organizarea și succesul vieții. Provocarea pentru biserică este să demonstreze potențialul credinței în trăirea unei vieți împlinite.4. Interesul pentru acțiuni sociale a crescut în biserici
Implicarea membrilor bisericii în acțiuni sociale a cunoscut o explozie. Accentul contemporan pe dreptate și filantropie a atins coarda sensibilă a multor creștini. Riscul este acela al unei biserici implicată social pe baza unui sentiment civic, a unei responsabilități cetățenești, fără principiul misiunii creștine și fără o ilustrare a principiilor Evangheliei. Biserica are oportunitatea de a câștiga încrederea oamenilor printr-o slujire cu adevărat dezinteresată, în care membrii ei să se implice cu bucurie și pasiune autentice. În plus, Biserica e provocată să ofere nu pe lângă suportul material, sprijinul moral și spiritual oriunde este nevoie.5. Ideea de toleranță cucerește biserica
Lipsa cunoașterii informației biblice și a încrederii în deținerea unor adevăruri a făcut ca membrii bisericii să se teamă să ia poziții ferme în confruntarea cu anumite dileme. De teama de a nu fi catalogat ca intolerant, legalist sau judecător, creștinul a devenit tolerant în fața unui val de comportamente și filosofii dubioase. Practic, creștinul se teme să fie dogmatic, iar noua „dragoste creștină” înseamnă evitarea conflictului și a confruntării. Riscul este acela de a accepta ideea de relativism în toate, fără valori morale absolute conform Scripturii. Creștinul trebuie să găsească echilibrul între cunoașterea și rostirea autentică, nedisimulată a adevărului și punerea acestuia în practică prin dragoste față de cel de lângă el.6. Influența bisericii în cultura masei și a individului este insesizabilă
Deși creștinismul a avut un cuvânt și o influență puternică în trecut, în construcția societății actuale din ce în ce mai puțini oameni pot identifica un aport specific al bisericii în zilele noastre. Dimpotrivă, cu ajutorul presei, mult mai ușor se pot identifica relele produse de biserică și reprezentanții ei în societate. Riscul este ca biserica să devină o instituție moartă, cu o imagine negativă, dincolo de ziduri inaccesibile. Provocarea pentru creștini este aceea a roadelor, a comportamentului care să vorbească de la sine. O viață creștină autentică este molipsitoare și nu va rămâne neobservată.Cercetarea Barna a evaluat rezultatele a 5000 de interviuri realizate în primele 11 luni ale anului 2010. Au fost chestionați adulți și tineri de peste 18 ani.
Partajează asta:
Creştinii din ţările europene au fost supuşi, în ultimii 5 ani, unei intoleranţe tot mai accentuate
Creştinii din ţările europene au fost supuşi, în ultimii 5 ani, unei intoleranţe tot mai accentuate şi unor discriminări care îi vizează atât ca grup, cât şi ca indivizi.
Organizaţia Observatory on Intolerance and Discrimination Against Christians in Europe a publicat un raport de 40 de pagini despre intoleranţa şi discriminările la care sunt supuşi creştinii în ţările europene.
Documentul intitulat Shadow Report acoperă perioada anilor 2005-2010. Raportul prezintă diverse cazuri de discriminare cu scopul de a creiona un tablou cât mai complet al formelor de discriminare împotriva creştinilor.
Mai mulţi activişti pro-viaţă, care desfăşurau activităţi paşnice în faţa unei clinici pentru avorturi din Viena, au fost agresaţi în septembrie a.c. Un preot catolic, în vârstă de 78 de ani, a fost bătut şi abandonat în stare gravă, în Fulda (Germania), în iunie a.c. În aceeaşi lună, episcopul Luigi Padovese a fost asasinat în Turcia. O biserică romano-catolică, din Viena, a fost incendiată în februarie a.c. Jandarmeria Naţională Franceză a prezentat, în octombrie a.c., un raport din care reiese că, în ultimii 5 ani, cele mai multe acte de profanare au vizat cimitirele şi locurile de închinare ale creştinilor.
Elzabieta Radziszewska, ministru polonez al egalităţii, a fost exclusă în acest an din juriul UE pentru acordarea premiilor pentru jurnalism (cu tema „Împreună împotriva discriminării”), după ce s-a exprimat împotriva angajării homosexualilor ca profesori în şcoli. Un post creştin de televiziune, din Spania, a fost amendat de autorităţi cu 100.000 de euro, în iulie 2010, pentru că a difuzat o serie de clipuri în favoarea familiei şi opuse stilului de viaţă homosexual.
Asociația Umanistă Britanică a lansat, în octombrie a.c., un atac împotriva Grădinii Zoologice Arca lui Noe, pentru că aceasta promovează ideea că lumea a fost creată de Dumnezeu. Dale McAlpine, un predicator din Marea Britanie, a fost arestat, în mai a.c., pentru că a predicat pe stradă că homosexualitatea este un păcat.
Sunt doar câteva dintre cazurile menţionate în Shadow Report. Raportul prezintă numeroase alte cazuri din anii 2005-2010.
„Nu pot decât să îmi exprim preocuparea pentru marginalizarea sporită a religiei, şi în special a creştinismului, întâlnită în anumite locuri, chiar şi la popoare care accentuează foarte mult toleranţa. (…) Acestea sunt semne îngrijorătoare cu privire la eşecul de a recunoaşte nu numai drepturile credincioşilor la libertate de conştiinţă şi libertate a religiei, dar şi cu privire la rolul legitim al religiei în spaţiul public„, a declarat Papa Benedict al XVI-lea, în timpul recentei vizite în Marea Britanie.
„Ceea ce se întâmplă în Europa Occidentală nu este persecuţie, ci o marginalizare a credinţei prin care se urmăreşte prezentarea ei strict ca o problemă de conştiinţă personală”, a declarat Lord Carey, fost Arhiepiscop de Canterbury.
Autorii raportului recomandă autorităţilor guvernamentale europene:
– Să asigure libertatea credinţei şi religiei, libertatea de expresie, libertatea de adunare şi dreptul la obiecţii pe motive de conştiinţă.
– Să se reţină de la interferenţe şi să modifice legislaţiile care îi discriminează pe creştini.
– Să recunoască şi să condamne discriminarea împotriva creştinilor şi să le asigure creştinilor dreptul de a participa deplin la viaţa publică.
– Să monitorizeze cu atenţie fenomenul tot mai accentuat al intoleranţei împotriva creştinilor şi să ia măsuri potrivite ca răspuns la acesta.
– Să adune informaţii cu scopul specific de a monitoriza intoleranța şi discriminarea creştinilor.
Observatory on Intolerance and Discrimination Against Christians este o organizaţie neguvernamentală din Austria, care deţine un site unde semnalează cazurile de discriminare a creştinilor din ţările europene.
Partajează asta:
Interesul pentru religie variază în funcţie de nivelul de trai
Mai mult de 8 din 10 persoane din lume spun că religia ocupă un loc important în viaţa lor de zi cu zi, conform unui sondaj Gallup realizat în 114 ţări ale lumii. De asemenea, studiul a arătat că există o strânsă legătură între nivelul socio-economic al unei ţări şi interesul arătat faţă de religie de locuitorii ţării respective, notează The Christian Post.
Locuitorii ţărilor sărace reprezintă majoritatea celor care declară că religia este importantă în viaţa de fiecare zi. Pe primele poziţii se situează, în acest sens, ţări precum Bangladesh (peste 99%), Niger (peste 99%), Yemen (99%), Indonezia (99%), Malawi (99%), Sri Lanka (99%) etc. Fiecare dintre ţările cu nivel sporit de religiozitate este relativ săracă, PIB-ul pe cap de locuitor fiind sub 5$. În ţările în care media venitului zilnic pe cap de locuitor este sub 2$, procentul celor care declară importanţa religiei în existenţa lor cotidiană este de 95%.
Sociologii prezintă teorii diverse pentru a explica conexiunea dintre religiozitate şi nivelul de trai al unei populaţii. „O teorie ar fi că religia joacă un rol mult mai important în ţările cele mai sărace ale lumii, ajutându-i pe mulţi dintre locuitorii lor să facă faţă provocării zilnice de a se autosusţine şi de a-şi susţine şi familiile”, a declarat Steve Crabtree, redactor al Gallup Global Reports. Această teorie este susţinută şi de alte studii realizate de Gallup.
Statele Unite ies din acest tipar, fiind una dintre marile economii ale lumii, dar având locuitori care se declară în proporţie de 65% interesaţi de rolul religiei în viaţa zilnică. De asemenea, printre cei care locuiesc în ţări dezvoltate, dar se declară preocupaţi de religie, se numără locuitorii din Italia, Grecia şi Singapore.
Ţările în care interesul pentru religie este cel mai scăzut, conform sondajului Gallup, sunt: Estonia (doar 16% dintre locuitori au răspuns afirmativ la întrebarea „Este religia o parte importantă a vieţii dvs. zilnice?”), Suedia (17%), Danemarca (19%), Japonia (24%), Hong Kong (24%), Marea Britanie (27%), Vietnam (30%), Franţa (30%), Rusia (34%) şi Belarus (34%).
Partajează asta:
Arca lui Noe va fi reprodusă în SUA
Mai mulți investitori vor construi, în 3 ani, o replică a arcei lui Noe,
la dimensiunile descrise în Biblie.
Noua arcă a lui Noe va fi parte a Muzeului Creației din Kentucky (SUA) şi va atrage anual cca. 1,6 milioane de vizitatori, conform estimărilor lui Mike Zovath, co-fondator al proiectului Răspunsuri la Geneza. Zovath crede că o replică a faimoasei arce va îndepărta îndoielile multora cu privire la Potop şi cu privire la posibilitatea construirii arcei.
Arca va fi parte a unui complex care va include, între altele, un cinematograf 5-D în interiorul unei replici a Turnului Babel, un acvariu, o grădină zoologică, o replică a Nazaretului în care a crescut Iisus, notează christianpost.com. De asemenea, replica arcei va fi însoţită de o expoziţie cu caracter educativ despre geologia Potopului. Echipa care lucrează la proiect include mai mulţi doctori în ştiinţe care se vor asigura că proiectul păstrează acurateţea ştiinţifică. „Nu suntem în nici un caz anti-ştiinţă. Noi suntem pro-ştiinţă”, a declarat Mark Looy, co-fondator al Muzeului Creaţiei.
„Vom încerca să le arătăm vizitatorilor noștri că înregistrările Bibliei despre creație, Potop, Turnul Babel şi venirea lui Christos pe pământ sunt istorice”, a mai spus Looy.
Proiectul de construire a arcei lui Noe va costa 24,5 milioane de dolari. Guvernatorul Steve Bashear speră că proiectul va aduce 900 de noi locuri de muncă.
O replică a arcei lui Noe a fost construită şi în Olanda, de constructorul Johan Huibers, un susţinător al creaţionismului biblic.
Sursa: semneletimpului.ro
Istorie Evanghelica 