Arhive etichetă: Ziarul Adevărul

Dinu C. Giurescu – „Să-ţi plângi soarta e pierdere de vreme“


Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul

Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.

Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.

Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011

La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.

Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.

Iubirile şi duşul rece

„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.

Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.

Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.

Adevărata tiranie

Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.

„Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu  istoric

„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”

În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.

În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti

Cum se sacrifică o vacă

Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.

Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.

Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală

Lăsând totul în urmă

Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.

O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.

La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.

1988 este anul în care Dinu  Giurescu a decis să lase România pentru America.

„Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”


Dinu C. Giurescu istoric

Despre muncă şi nebunie

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.

Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.

CV

– Între Academie şi catedră
– Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
– Data naşterii:15 februarie 1927
– Studiile
– În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
– În 1968 a devenit doctor în istorie.
– Cariera
– Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
– Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
– Este membru al Academiei Române din 2002.

Poze postate pe Facebook doar cu aprobare


Foto: Adevărul

Cu ajutorul noilor setări, utilizatorii Facebook pot evita momente penibile

Noile setări de securitate le permit utilizatorilor Facebook să selecteze imaginile în care apar, înainte ca acestea să fie postate. Oficialii Facebook vor să elimine neplăcerea pozelor postate fără acordul protagoniştilor. Utilizatorii vor putea bloca publicarea unor fotografii nedorite.

Reprezentanţii reţelei de socializare au prezentat deja o setare de securitate nouă, care le permite utilizatorilor să selecteze pozele postate la profilul lor, astfel încât surprizele neplăcute să fie eliminate. Opţiunea le va oferi celor care au cont pe Facebook un control mai mare asupra imaginilor postate în care apar şi, astfel, poate împiedica apariţia unor situaţii nedorite: partenerii sau angajatorii nu vor mai găsi pe internet fotografii incriminatoare sau umilitoare.

În plus, setările, disponibile din această lună, împiedică apariţia acelor poze nedorite făcute în glumă, în nopţile de beţie. Până acum, o poză în care utilizatorul era identificat („tăguit”) apărea instantaneu la profilul acestuia şi rămânea acolo până când el ajungea la un calculator şi putea să o şteargă. Specialiştii în securitate pentru calculatoare şi utilizatorii îi sfătuiesc pe toţi cei care folosesc Facebook să activeze noua setare. „Există o nouă opţiune pe care chiar trebuie să v-o activaţi imediat ce va deveni disponibilă: profile review (revizuirea profilului, trad.)”, scrie Jason Sattler de la F-Secure, o companie de software, antivirus şi securitate pentru calculatoare, pe blogul AllFacebook.com. „Această opţiune este importantă pentru că îţi oferă control asupra profilului tău”, mai spune el.

„Dacă un potenţial angajator sau o organizaţie care te are în vedere pentru o bursă îţi vede profilul, nu vrei ca alţii să aibă posibilitatea de a posta imagini compromiţătoare direct pe pagina ta de profil”, concluzionează specialistul.

Aplicaţia permite de asemenea utilizatorilor să afle când sunt menţionaţi de alţii în postări. Opţiunea „de-tag” s-a extins, astfel încât utilizatorii pot cere eliminarea unei poze, pot reclama postări abuzive şi chiar pot bloca alţi utilizatori.

Schimbările erau de mult în plan

Reprezentanţii Facebook afirmă în anunţul făcut cu privire la îmbunătăţirile de securitate că schimbările erau de mult timp în plan. „Una dintre schimbările solicitate cel mai des a fost posibilitatea de a aproba identificarea în poze înainte ca ele să-ţi apară la profil”, au spus reprezentanţii companiei. Această nouă modalitate de securitatea este pusă în balanţă cu nişte opţiuni mai puţin restrictive, care ar permite utilizatorilor să identifice („tăguiască”) pe oricine în postările lor, chiar dacă sunt sau nu prieteni cu acea persoana. Facebook afirmă că utilizatorii vor primi mesaje de averizare înainte ca pozele să fie postate, dacă au fost „tăguiţi” de cineva străin. O altă aplicaţie va permite celor care au cont să vadă dacă profilurile lor au fost vizualizate de anumite persoane.

Ghidul utilizatorului privind schimbările de securitate poate fi găsit online, la adresa http://www.allfacebook.com/facebook-profile-review-2011-09.

„Una dintre schimbările solicitate cel mai des a fost posibilitatea de a aproba identificarea în poze înainte ca ele să-ţi apară la profil.”

oficial Facebook

http://www.adevarul.ro via http://romaniaevanghelica.wordpress.com/

Omenirea îl vede pe Dumnezeu în 4.300 de moduri


Religia cu cea mai mare creştere a numărului de adepţi este Islamul

 Religia cu cea mai mare creştere a numărului de adepţi este Islamul

V-aţi întrebat vreodată câte religii există în acest moment pe Terra?

 Ei bine, numai în prezent există peste 4.300 de religii, prereligii, biserici, culte sau organizaţii care îi împart pe cei aproape şapte miliarde de locuitori ai planetei. Probabil că nu vom şti niciodată câte credinţe au fost răspândite pe Pământ, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au dispărut înainte de a fi consemnate în datele oficiale sau înainte măcar ca oamenii care le urmau învăţăturile să apuce să le propovăduiască printre semenii lor.

Şi pentru că religia este un aspect extrem de important al societăţii globale vă propunem o scurtă trecere în revistă a celor mai importante date legate de credinţele de pe Terra.

Creştinii, o treime din populaţie

 Creştinismul este religia care adună cei mai mulţi adepţi la ora actuală. Un raport ONU pe anul 2011 ne arată că pe Terra există nu mai puţin de 2.262.448.731 de creştini declaraţi, mai precis 33,32% din totalul populaţiei globale.

Locul doi în topul celor mai influente credinţe este ocupat de Islam, cu 1.426.592.072 credincioşi (21,01 %). Hinduismul ocupă locul al treilea cu 900.362.250 de adepţi, şi asta în timp ce pe locul patru se situează agnosticismul, cu aproape 800.000.000 de persoane (11,77%). Agnosticismul nu apare în multe dintre datele oficiale. El nu poate fi considerat o religie, motiv pentru care cei care susţin că nu pot proba existenţa divinităţii, deşi nici nu o neagă (ateism), nici nu o afirmă (deism), nu sunt trecuţi în statistici.

Budismul, religiile populare chineze şi credinţele tribale ocupă locurile următoare în topul celor mai practicate culte. Ateismul a adunat tot mai mulţi adepţi în ultimele decade, ajungând la circa 158 de milioane de locuitori din totalul populaţiei globului, cei mai mulţi dintre ei regăsindu-se în Japonia şi Europa.

Creştinismul este religia cu cei mai mulţi credincioşi

6,2 miliarde de locuitori s-au declarat adepţi ai unei anumite religii.

158 de milioane de oameni sunt atei, cei mai mulţi fiind în Japonia şi în Europa.

Ascensiunea Islamului

Situaţia se poate schimba dramatic în viitorul apropiat. Pe fondul creşterii numărului de locuitori la nivel global, creştinismul pare să piardă tot mai mult teren în faţa Islamului, religia cu cea mai puternică ascensiune din ultimii ani.

Dacă în ţările non-musulmane, rata creşterii populaţiei este de doar 1,12%, în ţările musulmane aceeaşi rată creşte până la 1,8%. În plus, Islamul este religia cu cea mai mare rată de creştere a numărului de adepţi, 1,84% pe an, urmată de religia Baha cu 1,7%. Creştinismul se află doar pe locul al şaselea în lume, cu o rată de creştere a numărului de credincioşi de doar 1,32% pe an.

Conform unui raport dat publicităţii de Carnegie Endowment for International Peace, dintre cei aproximativ 8 miliarde de locuitori ai planetei care vor exista peste aproximativ 20 de ani, peste 25% vor fi musulmani. Paradoxal, după atacurile de la World Trade Center, numărul persoanelor care şi-au schimbat religia adoptând Islamul a crescut simţitor. Numai în Marea Britanie, aproximativ 20.000 de persoane se convertesc la Islam în fiecare an. Acelaşi raport indică faptul că în anul 2050, pe Terra vor exista nu mai puţin de 2,63 miliarde de musulmani, faţă de 3,6 miliarde de creştini.

Mai mulţi atei

Ateismul pare să adune mai mulţi adepţi în rândul populaţiei. Dacă în Statele Unite ale Americii, spre exemplu, doar 4% din populaţie a declarat că nu crede în Divinitate (categorie care îi include pe atei şi pe agnostici), în Suedia procentul este de nu mai puţin de 85%. 80% din cetăţenii danezi afirmă că nu au nicio religie, în timp ce 60% din finlandezi susţin acelaşi lucru. 65% din japonezi s-au declarat atei sau agnostici.

98,9% din români spun că sunt creştini

În topul ţărilor în care domină creştinismul conduce detaşat Vaticanul, cu 100% de romano-catolici în rândul populaţiei (500 de locuitori), situaţie întâlnită şi în Panama şi Samoa.

Pe locul următor se situează România, cu 98,9% creştini (86,8% ortodocşi, 6,5% protestanţi, 4,7% romano-catolici şi 0,9% greco-catolici). Cu 18.817.975 de credincioşi, la care putem adăuga şi circa 720.000 din Republica Moldova, Biserica Ortodoxă Română este cea de-a doua din lume ca mărime, după Biserica Ortodoxă Rusă.

100% dintre locuitorii Arabiei Saudite s-au declarat islamici. În Afganistan, 99,99% dintre cetăţenii acestei ţări sunt musulmani. Budismul predomină în Cambodgia (96%) şi în Thailanda (94,6%), iar hinduismul este majoritar în Nepal (86,5%) şi în India (82%).

http://www.adevarul.ro/

Zidul Berlinului: 50 de ani de istorie – video


Astăzi se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, noiembrie 1989. Peste 160 de oameni au murit încercând să treacă zidul şi peste 75.000 au fost încarceraţi pentru că au încercat să fugă.

La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.

Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist”. Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.

Fâşia morţii

„Fâşia morţii” era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136 împuşcaţi şi 33 ucişi de mine. Unul dintre grupurile care reprezintă victimele a avansat cifra de 239, care include multe decese ce au ieşit la iveală abia după căderea zidului. Ultimul cetăţean est-german împuşcat în timp ce încerca să treacă zidul este Chris Gueffroy, în februarie 1989. Un alt est-german, Winfried Freudenberg, a murit în încercarea de a trece zidul cu un balon, pe 8 martie 1989.

http://www.adevarul.ro/actualitate/Zidul_Berlinului-_50_de_ani_de_istorie_0_534547061.html