Arhive etichetă: Germania

Napoleon I își exprimă asentimentul anexării de către Rusia a Moldovei și Țării Românești


Napoleon I (sursa Wikipedia)

În contextul războiului ruso-turc din 1806-1812, la finalul căruia prin Pacea de la București (1812) Rusia a anexat Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru), teritoriul Țărilor Române a fost obiectul unor negocieri între țarul Rusiei Alexandru I și împăratul Franței Napoleon I (Napoleon Bonaparte). Dorința Rusiei era aceea de a anexa în întregime Țara Românească și Moldova și stabilirea graniței cu Imperiul Otoman pe Dunăre. Transilvania nu era luată în discuție deoarece aceasta se afla de la sfârșitul secolului XVII sub controlul austriecilor. În contrapartidă față de acordul Franței, Alexandru I „promitea ca trupele ruse să țină în șah Austria, spre a o împiedica să atace Franța sau să se alieze cu Anglia”. Observăm aici o politică europeană care nu ținea cont de principiul naționalităților și nici de originea noastră latină, ca și a Franței de-altfel, ci de una proprie intereselor Marilor Puteri.

Mai mult decât atât „la deschiderea lucrărilor Corpului Electiv din 3 dec 1809, Napoleon își exprima asentimentul anexării de către Rusia a Finlandei, Moldovei, Țării Românești si a unei părți din Galitia”.

Visul Rusiei de a ocupa în întregime și chiar a anexa teritoriul Țării Românești și Moldovei nu s-a putut concretiza datorită campaniei lui Napoleon din Rusia (1812). Astfel, așa cum am menționat mai sus, aceasta s-a mulțumit cu anexarea Basarabiei, care nu era puțin lucru fiindcă îi asigura acesteia accesul la Dunăre și îi lărgea accesul pe care îl avea deja la Marea Neagră.

Această alianță temporară dintre Rusia și Franța mă duce cu gândul la o altă alianță temporară, cea dintre Rusia comunistă din timpul lui Stalin și Germania nazistă din timpul lui Hitler. Interesant că și în acest al doilea caz unul din aspectele negocierilor dintre cele două puteri l-a constituit teritoriul românesc.

Astăzi, 14 Iulie 2019, când Franța își serbează ziua națională (14 Iulie 1789), consider ca este necesar sa cunoastem si aceste evenimente. Ele reprezintă realitatea și subtem nevoiți să le acceptăm fie că ne plac sau nu. Totidată, trebuie menționat aici si faptul că am beneficiat de sprijinul Franței în câteva momente importante din istoria modernă a țării noastre:

1859 – realizarea unirii sub Alexandru Ioan Cuza,

1866 – venirea principelui străin (Carol I),

1916/1917 – rolul misiunii militare franceze în reorganizarea armatei române și

1918/1919 – recunoașterea unirii din 1918.

Reclame

11 noiembrie 1918-11 noiembrie 2013: 95 de la încheierea primului război mondial


Astăzi, 11 noiembrie 2013, se împlinesc 95 de ani de la semnarea armistițiului cu Germania care a pus capăt primului război mondial (1914-1918). Pentru cei interesați de acest subiect redau mai jos un fragment dintr-un articol preluat de pe site-ul Revistei Historia.

Armistițiul dintre Germania și Aliați - 11 oiembrie 1918 (historia.ro)

Primul Război Mondial, declanșat la 28 iulie 1914, urma sa se încheie la 11 noiembrie 1918, după aproape 53 de luni de lupte tragice. Era ultimul dintre cele patru armistiții încheiate în același an: la Salonic – cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros – cu Turcia la 30 septembrie, și la Padova – cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capăt dominației europene și absolutismului monarhic și a doborât patru mari imperii: german, austro-ungar, otoman si rus. Denumit si „matricea otrăvitoare a secolului al XX-lea”, el a fost, din rațiuni care rămân încă misterioase, un fel de sinucidere colectiva a Europei, cu sechele ce au subzistat încă mult timp.

Continuarea articolului pe historia.ro

Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer


Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt  copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial – moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. 
Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă  atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului –  să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat – până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). ‚Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai‘ – cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la  Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.
Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse  pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Nacht und Nebel (nicht and fog) low


In the Second World War Nazi administration introduced a decree known as the Nacht und Nebel (Night and Fog) law. (Read, Rethink by G. R. Tylor (Secker and Warburg, 1972), p. 140). By this decree certain persons could be deprived of their identities. Every record concerning them – birth and wedding certificates, insurance policies, and other personal documents – wold be destroyed. Henceforth, they would exist only as numbers. In addition, to prevent them forming close relationships, they wold be constantly on the move from camp to camp. For the unfortunate victim the message was terribly clear: ‘as far as life is concerned you are non-existent; a non-person. You are the living dead and no trace of you will ever remain. ‘” George Carey, I Believe in Man, William B. Ererdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1997, p. 110.

Franţa a interzis rugăciunea pe stradă


Franţa a interzis rugăciunile pe stradă şi în spaţiile publice, cel mai afectaţi de această lege fiind cei 5 milioane de musulmani care trăiesc în această ţară. Rugăciunea rămâne în atenţia publicului şi în Australia, unde o şcoală a interzis rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”, dar şi în Germania, unde Papa intenţionează să se roage împreună cu creştinii protestanţi.

 

Rugăciune

Musulmanii din Paris au fost îndrumaţi spre locuri amenajate temporar pentru ca aceştia să îşi poată spune rugăciunile zilnice. Ministrul de Interne Claude Gueant a avertizat că, în caz de nevoie, dacă musulmanii nu vor respecta noua interdicţie, forţele de poliţie vor recurge la forţă pentru a-i împiedica să se roage în spaţiile publice, conform Reuters.

 

Noua lege arată încă o dată că Franţa se confruntă cu probleme serioase în ceea ce priveşte asimilarea comunităţii musulmane lipsită de spaţii adecvate în care să îşi desfăşoare activităţile religioase. Decizia a venit cu 7 luni înainte de alegerile prezidenţiale şi este văzută ca o încercare de atragere a electoratului extremei drepte spre candidatul Nicolas Sarkozy.

 

Musulmanii din Franţa îl consideră responsabil pentru legea care le interzice să se roage pe stradă pe liderul extremei drepte, Marine Le Pen. Acesta a declarat anterior că rugăciunile musulmanilor pe străzi reprezintă un fenomen care se extinde şi l-a catalogat drept o „invazie”.

 

Franţa este ţara europeană care are cea mai mare comunitate musulmană. Totuşi, doar 10% din cei 5 milioane de musulmani din Franţa sunt musulmani practicanţi. Câteva zeci de tineri musulmani au protestat faţă de noua lege. „Niciun sistem din univers nu poate să ne controleze, în afară de Allah”, a declarat unul dintre protestatari.

 

Rugăciunea a stârnit anumite tensiuni şi în vestul Australiei unde o şcoală publică a interzis rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”. Conducerea şcolii Edgewater şi-a motivat decizia prin faptul că a primit mai multe reclamaţii din partea părinţilor unora dintre elevi. Decizia de interzicere a rostirii rugăciunii „Tatăl nostru” întrerupe o tradiţie a şcolii, veche de 25 de ani, informează The Christian Post.

 

Julie Tombs, directoarea şcolii, a declarat că „Tatăl nostru” va fi rostit în preajma marilor sărbători creştine, Crăciunul şi Paştele. „Oricum, în această şcoală avem elevi care au fundaluri religioase diferite şi este important să luăm în considerare toate perspectivele şi să nu promovăm un anumit set de credinţe şi practici religioase în defavoarea altuia”, a spus Tombs.

 

„Părerea mea este că Australia de Vest este esenţialmente o comunitate cu temelii creştine şi cred că este de dorit să avem rugăciunea Tatăl nostru„, a declarat premierul Colin Barnett. „Însă decizia rămâne la nivelul şcolii. Unele şcoli pot şi le încurajez să păstreze rugăciunea Tatăl nostru. Nu cred că aceasta ofensează pe cineva; ea reflectă pur şi simplu valorile şi coloana vertebrală a societăţii noastre.”

 

Liderul anglican John Shepherd a exprimat o opinie similară, susţinând că „Tatăl nostru” poate să fie păstrat aşa cum pot fi păstrate şi practicile altor credinţe religioase.

 

Între timp, Papa Benedict al XVI-lea a anunţat că în cursul vizitei sale în Germania natală – programată pentru zilele de 22-25 septembrie – intenţionează să viziteze oraşul Erfurt, unde a locuit, cu secole în urmă, reformatorul Martin Luther. De asemenea, Benedict al XVI-lea şi-a anunţat intenţia de a se ruga împreună cu protestanţii germani. „În mănăstirea augustiniană şi în biserica unde şi-a început Luther drumul, voi avea şansa să întâlnesc reprezentanţi ai Bisericii Protestante din Germania. Ne vom ruga împreună, vom asculta Cuvântul lui Dumnezeu, vom medita împreună şi vom discuta”, a declarat liderul de la Vatican, conform Reuters.

 

(Foto: franciscans.org)

http://www.semneletimpului.ro/stiri/Franta-a-interzis-rugaciunea-pe-strada-4243.html

Protestantii din Berlin si-au serbat radacinile iudaice



Lala Suesskind

   Conform datelor primite din Berlin, în data de 28 august 2011, Marienkirche – Biserica Sfintei Maria, aflată în centrul Berlinului, s-a numărat printre bisericile protestante din Germania care au celebrat Duminica Israelului, printr-o slujbă şi servicii concentrate pe istoria comună a Creştinismului cu Iudaismul, informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.

Lala Suesskind, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Berlin, le-a vorbit participanţilor la eveniment despre importanţa iertării şi toleranţei între creştini şi evrei, precum şi despre nevoia dialogării, pentru a depăşi prejudecăţile existente între credinţe.

Comunitatea Evreiască din Berlin este o organizaţie care numără mai mult de 11.000 de membri.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/evrei-iudaism/protestantii-din-berlin-si-au-serbat-radacinile-iudaice.html

50 de ani de la construcția Zidului Berlinului – foto


Cu 50 de ani în urmă, pe 13 august 1961 începea construcția Zidului Berlinului.

Spiegel Online prezintă o serie de materiale multimedia, rapoarte, mărturii, experiențe și fotografii legate de cel mai important simbol al Războiului Rece. Am ales 10 fotografii de arhivă care evocă istoria de la momentul primelor cărămizi la semnarea unificării celor două Germanii.


http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/50-de-ani-de-la-constructia-Zidului-Berlinului-3990.html

Mai multe informații găsiți pe site-ul spiegel online în cadrul unor articole reunite sub genericul 50 Jahre Mauerbau

Zidul Berlinului: 50 de ani de istorie – video


Astăzi se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, noiembrie 1989. Peste 160 de oameni au murit încercând să treacă zidul şi peste 75.000 au fost încarceraţi pentru că au încercat să fugă.

La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.

Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist”. Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.

Fâşia morţii

„Fâşia morţii” era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136 împuşcaţi şi 33 ucişi de mine. Unul dintre grupurile care reprezintă victimele a avansat cifra de 239, care include multe decese ce au ieşit la iveală abia după căderea zidului. Ultimul cetăţean est-german împuşcat în timp ce încerca să treacă zidul este Chris Gueffroy, în februarie 1989. Un alt est-german, Winfried Freudenberg, a murit în încercarea de a trece zidul cu un balon, pe 8 martie 1989.

http://www.adevarul.ro/actualitate/Zidul_Berlinului-_50_de_ani_de_istorie_0_534547061.html

În Germania există 30 de biserici de autostradă


Pe drumul spre biserică nu e nicio limită de viteză. Nu e o metaforă, e realitatea pe care o cunosc şoferii germani care participă la slujbele unui lăcaş de cult special: Biserica de pe Autostradă.

Foto: BBCBiserica sf Christopher este doar una dintre cele 30 de biserici de autostradă recunoscute oficial pe teritoriul Germaniei. Deşi cele mai multe astfel de biserici sunt protestante sau catolice, ele primesc credincioşi de toate credinţele.

„Avem nevoie de pauză pentru corpurile noastre, de oprire pentru maşinile noastre, dar pentru suflet nu avem nicio odihnă pentru sufletele noastre,” a declarat Guenther Lehner, reprezentant al Bruderhilfe Academy, organizaţia care ajută la coordonarea bisericilor de autostradă din Germania.

Odihna pentru suflet pare să fie elementul cheie care îi atrage pe credincioşi la aceste biserici. O confirmă şi medicul Juerg, un medic oprit în biserică pentru o rugăciune scurtă. El a explicat pentru BBC că „viaţa este prea rapidă,” şi că doreşte „să simtă liniştea din nou”, de aceea se opreşte la biserica de pe autostradă.

http://www.semneletimpului.ro

Germanii din est vor să trăiască fără religie


Germania de Est rămâne, la mai bine de două decenii de la căderea comunismului, o regiune în care predomină ateismul. Oamenii de aici vor să trăiască „fără religie, fără biserică şi fără credinţa în Dumnezeu”, susţine teologul german Wolf Krötke.

Wolf Krotke

Teologul a vorbit despre interesul germanilor pentru religie cu ocazia Convenţiei Bisericilor Protestante din Germania, desfăşurată la Dresda, în estul Germaniei, informează ekklesia.co.uk.

Peste 80% dintre germanii din est făceau parte, după al Doilea Război Mondial, din bisericile protestante. Astăzi, 3 sferturi dintre locuitorii fostei Germanii de Est nu au legături cu religia, susţine Krötke, în opinia căruia aceasta este moştenirea păstrată din perioada celor 4 decenii de comunism.

Krötke l-a citat pe teologul Dietrich Bonhoeffer, executat de germanii nazişti, care scria în 1944: „Ne apropiem de o epocă lipsită în mod complet de religie. Oamenii, aşa cum sunt ei acum, nu mai pot să fie religioşi.” Krötke a notat că dezinteresul pentru religie nu vizează doar creştinismul, ci şi islamul şi alte religii.

Ignoranţa în ce priveşte creştinismul poate să fie însă şi un avantaj, susţine teologul de la Universitatea Humboldt, din Berlin. Acolo unde oamenii nu ştiu prea multe despre religia creştină, bisericile şi creştinii au ocazia să completeze spaţiile goale prin comportamentul şi cuvintele lor. „Lumea lipsită de Dumnezeu ne provoacă să îi invităm pe oameni într-o lume cu Dumnezeu, o lume a reconcilierii şi nu a fanatismului religios”, a declarat Krötke.

 (Foto: wolf-kroetke.de)

http://www.semneletimpului.ro

%d blogeri au apreciat asta: