Arhive etichetă: Alexandru Filip Popovici

Video: Serbarea de absolvire a promoției 2016 a Institutului Teologic Baptist din București


Duminică, 10 iulie 2016, în cadrul deosebit din punct de vedere al atmosferei și al spațiului a avut loc la Biserica Creștină Baptistă „Golgota” din București serbarea de absolvire a promoției 2016 (2012-2016) a Institutului Teologic Baptist din București.

wp-1468010971246.jpeg

Am fost prezent la acest eveniment și m-am bucurat împreună cu biserica locală, cu absolvenții și invitații acestora, dar și cu colegii care fac parte din corpul didactic al Institutului de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit. Au fost momente frumoase, care cu siguranță vor rămâne ca o amintire frumoasă pentru absolvenți. Au transmis salutul dumnealor pastorul Viorel Iuga, președintele Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, Prof. univ. dr. Otniel Bunaciu, președintele Senatului ITBB, Prof. univ. dr. Vasile Talpoș, rectorul ITBB până în anul 2011.

Au transmis gândurile lor de la microfonul adunării pastorul Vîntu  Vasile din Biserica „Isus Mântuitorul” Chișinău, pastorul Malancea Ioan din Biserica Baptistă din Fărășești (de unde este și studentul pentru care a venit, Daniel Popovici), pastor Bledea Ilie, din Biserica Baptistă „Betel” Făget, pastror Vițonescu Gabriel din Biserica Baptistă „Harul” Orăștie, și pastor Ilieș Cornel din Biserica Axente-Sever, jud.Sibiu.

Mesajul biblic a fost transmis de către pastorul Corneliu Boingeanu, cadru didactic la Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București și la Institutul Teologic Baptist din București. Textul biblic a fost din Romani 5: 1-5.

Corul studenților (absolvenților) Institutului Teologic Baptist dirijat de Conf. univ. dr. Cristian Caraman a interpretat mai multe melodii.

La final a avut loc ceremonia înmânării diplomelor, iar după aceea șeful promoției 2016, Alexandru Filip Popovici a avut discursul din partea absolvenților.

Voi reveni cu o selecție din cele peste 500 de fotografii realizate la acest eveniment.

mai jos aveți înregistrarea video a evenimentului realizată de Prodocens Media.

Reclame

Foto: Promoția 2016 a Institutului Teologic Baptist din București


Institutul Teologic Baptist din București are bucuria să anunțe faptul că o nouă promoție a absolvit cursurile de învățământ teologic ale acestei prestigioase instituții bucureștene. Prin finalizarea și a ultimului examen care a avut loc în data de 29 iunie 2016 avem o nouă promoție de absolvenți în teologie ai Institutului Teologic Baptist din București.

Având ca moto „Formare pentru slujire”, Institutul Teologic Baptist din București își dorește să aducă în fața comunității de credincioși, noi slujitori, oameni destoinici să ducă mai departe Vestea cea Bună. a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Absolvenții din acest an sunt din mai multe zone ale țării, iar unii dintre ei sunt implicați deja în lucrarea pastorală. Au fost patru ani grei, ca în orice facultate care se respectă, ani în care profesorii au dorit să fie aproape de studenți, să-i înțeleagă și să-i ajute. Institutul beneficiază de o conducere tânără care împărtășește valorile Evangheliei, are motivație și pasiune pentru lucrarea de slujire, dar și pentru lucrarea academică.

De la stânga la dreapta: Iosif Lazăr, Timotei Vîntu, Gabriel Pînzariu, Alexandru Filip Popovici, Pavel Pungilă, Iadran Avramovici, Daniel Tiberiu Popovici, Andrei Crânganu, Sebastian Motfolea, Samuel Ilieș.

Cei care doriți ca această lucrare frumoasă să meargă mai departe o puteți sprijini prin rugăciuni, donații de cărți sau de alimente, dar și prin donații financiare.

Ne bucurăm de faptul că se ridică lucrători destoinici, oameni care au o concepție de viață creștină și care vor merge în societate și vor împărtășii valorile lui Cristos.

Dumnezeu să-i binecuvânteze !

Albumul foto este disponibil AICI: https://www.facebook.com/istorieevanghelica

Alexandru Filip Popovici, Revolta împotriva neputinței și Evanghelia


 Revolta împotriva neputinței se manifestă prin aducerea sinelui înaintea tuturor lucrurilor. Aceasta se întâmplă deoarece „românii sunt nestatornici, impulsivi, brutali”, „sunt recunoscători pentru binele ce li se face, dar și foarte răzbunători când sunt jigniți” dar mai ales, „ei nu se supun decât propriei nevoi de a reacționa imediat”. Atunci când apare această raportare la sine, atunci omul este cel mai liber și totuși cel mai legat. Atunci este cel mai puternic și totuși cel mai slab. Atunci mândria lui țipă tot mai tare și totuși se aude încet. Istoria are un anumit grad de recurență, prin urmare, nu mai avem nevoie de demonstrații empirice. Ce a fost va mai fi. Faptele observate astăzi în societate își strigă propria demonstrație. Poporul român, cel descris de alții deunăzi, este același astăzi.

            Atunci când „celălalt există doar ca sursă pentru hrănirea puterii” asistăm indirect la o relativizare a valorilor tradiționale. Lucrul aceste se întâmplă deoarece omului contemporan nu îi mai place tradiționalismul. Omul contemporan este rupt de trecut. Pentru el semnificația este dată de ceea ce nici nu a ajuns încă să fie – viitorul – potențialitatea. Omul contemporan este mereu omul viitorului, pentru că atunci când „trăiești raportându-te la infinit nu te poți compara cu nimeni”, iar faptul acesta conferă controlul asupra neputinței. Revolta împotriva neputinței naște ironie. Ironie întrucât neputința regăsită în sine este proiectată celorlalți, iar „celălalt există doar ca sursă pentru hrănirea puterii sale”.

            Cum integrăm Evanghelia în contextul acesta? În modul cel mai simplu. Cuvântul ne spune că „Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”. În acest „ce era pierdut” suntem noi. Omul contemporan își poate da cu ușurință seama că s-a pierdut. Că nu vrea s-o recunoască – în aceasta stă revolta împotriva neputinței sale, iar tocmai în această pierzanie a sa intervine Evanghelia. Drama omului modern este drama lui Toma. Pentru câteva momente Toma se pierde –  „dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25). Pe cât de categoric ne răsună în minte atunci când citim declarația sa, pe atât de liniștit sună invitația Domnului Isus: „adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.” Cuvintele solicită acțiune. Poporul nostru s-a pierdut în declarații; a pierdut acțiunea de a fi creștin. Homo religiosus a căzut în desuetudine. El caută semne în Cel ce stă înaintea sa, dar nu-L vede pe Cel ce stă în fața sa. Când trăiești „după legea firii mai mult decât după religie”, firea devine o religie în sine și nu mai vezi nimic.

            După cum spunea Noica, „fiindcă nu s-a interesat de teologie, secolul nouăsprezece nu s-a preocupat de om; fiindcă se preocupă de omul concret, secolul douăzeci revine la teologie”. Locul acesta privilegiat se explică prin faptul că, spre deosebire de alte științe, teologia nu explică pe om de jos în sus sau din afară înlăuntru „ci de sus în jos, de la decăderea dintr-o stare superioară, și dinăuntru în afară”. Această descriere a omului îl explică și îl desfășoară în toată plinătatea lui. Tocmai de aici să plecăm. Noi, în vestirea Evangheliei, nu intrăm în competiție cu celelalte științe și nici cu spiritul vremii. Știința nu și-a găsit încă o metodă validată „dinăuntru – în afară”. Noi, în vestirea Evangheliei, credem că fiecare om are o nevoie… Și care-i nevoia cea mai aprigă? Să văd în mâinile Lui semnul cuielor, să pun degetul meu în semnul cuielor și mâna mea în coasta Lui. Cu alte cuvinte, omul vrea să-L vadă pe Dumnezeu. În fond, toate nevoile se subordonează acesteia. Și pentru că „paradigma” noastră este de sus în jos, noi trebuie să-i învățăm pe oameni că ridicarea din decădere înseamnă apropiere de Dumnezeu. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi” (Iacov 4:8), iată acțiunea pierdută în timp a omului contemporan. Mereu în istorie, în diferite domenii, s-au propus, atunci când împrejurările o cereau, reîntoarceri la sursele de inspirație originare. Când au văzut că s-a instaurat un oarecare tradiționalism sec, s-au reîntors la trecut, pesemne că l-au găsit valoros. În creștinism atunci când se constată o criză, unii se gândesc înspre viitor. Cum să dispară (criza, bineînțeles) și să nu mai apară? Ce să mai aducem nou? De unde să luăm și să mai adăugăm? Cum să ne integrăm în modernitate?

            Revin la pierderea noastră. Noi ne-am pierdut de două ori. Eram pierduți, ce-i drept, și apoi ne-am pierdut de trecut. Integrarea Evangheliei se va face prin reconsiderarea ei. Evanghelia nu este nici tradiție, nici cultură. Ea este trăire. Omul contemporan are nevoie de Cuvânt, chiar dacă nu vrea s-o recunoască. Dar nu orice fel de Cuvânt, ci Cuvântul trăit…apoi Toma își isprăvește necredința…

Autorul precizează următoarele despre acest articol:

L-am redactat urmând câteva descrieri despre români așa cum apar în cartea Firea romanilor de Daniel Barbu. Am renunțat la stilul academic dar am adăugat între ghilimele descrierile respective.

Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză,Alexandru  Filip Popovici
Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) 
și student al
Facultății de Teologie Baptistă Pastorală 
din cadrul
Institutului Teologic Baptist din București

Vă recomandăm să citiți și

ALEXANDRU FILIP POPOVICI, IERI DESPRE… ASTĂZI

Atunci când te-ai născut, ai cunoscut pentru prima oară ceea ce se numește timp. Nu, nu chiar așa, dintr-o dată. Pe măsură ce sărbătoreai propria-ți victorie asupra acestuia, an de an, la o dată bine precizată în calendar, ai remarcat, nu știu cum sau în ce fel, că ceea ce sărbătoreai de fapt nu era propria ta […]

ALEXANDRU FILIP POPOVICI, DIALECTICA TRĂIRII

Adesea viața ni se înfățișează sub forma unei scene. Nu știm câți spectatori avem, dar știm că totul începe atunci când se ridică cortina și totul se termină atunci când cortina se lasă. Mai mult, cei care joacă bine au parte de aplauze, și-au cucerit publicul, iar cei care aplaudă vor avea impresia că n-au […]

Alexandru Filip Popovici, Dialectica trăirii


Adesea viața ni se înfățișează sub forma unei scene. Nu știm câți spectatori avem, dar știm că totul începe atunci când se ridică cortina și totul se termină atunci când cortina se lasă. Mai mult, cei care joacă bine au parte de aplauze, și-au cucerit publicul, iar cei care aplaudă vor avea impresia că n-au privit în van. Nu știu nici care este cel mai avantajat, și asta pentru că cel care aplaudă poate fi oricând aplaudat, iar cel aplaudat poate deveni cel care aplaudă.

Actorule, să nu-ți dorești să te aplaude lumea la încheierea ultimului act, ci să-ți dorești să ai cunoașterea că ai jucat bine sau că între ceea ce ești și ai interpretat nu se interpune un alt tu.

Împiedicarea de rolul de zi cu zi – iată ce-i face pe unii buni, iar pe alții mai puțini buni. Sufleorul nu trimite replici salvatoare decât celor pierduți în plina desfășurare a momentului și asta deoarece reprezentarea actorului asupra calităților sale pleacă de la condiția sa în ochii celorlalți. Tot astfel, subiectul contemporan își manifestă propria reprezentare asupra lumii raportându-se la această construcție cu aceeași reverență cu care altădată își invoca Divinitatea.

Ciudată ironie să nu înțelegi desfășurarea actoricească. Unii sfârșesc încă din primul act, dar abia prin al patrulea sau al cincilea înțelegi scopul pe care l-au întruchipat. Dacă i s-ar reaminti omului că fiecare zi nu-l duce mai aproape de naștere… Nesfârșita trecere eternizată în om îl istovește și asta deoarece trăirea este un exercițiu dialectic. Raportul refractar dintre individ și experiență îi creează acestuia o sinteză a vieții a cărei stare de fapt intrigă subiectul până acolo încât dorința de a-și striga disperarea îi provoacă acestuia neputința exprimării. Teatralizarea vieții ne uimește și pe noi, actorii. Propria stângăcie ne irită, iar nu susurul celorlalți!

Înfățișarea lucrurilor pentru om este dovedită prin acțiunile sale. Relativizarea valorilor în maniera de astăzi conduce la o relativizare a moralei. Individul zilelor noastre, actorul, și-a pierdut rolul, ba mai mult, audiența. Dacă în trecut raportarea la irelevant provoca omul într-o continuă căutare a cunoașterii, astăzi irelevantul a dispărut, dar raportarea la relevant creează o dispersie dinlăuntru, o stare în care omul se raportează la cotidian cu înstrăinare, întrucât el nu mai caută, ci crede că a găsit ceea ce nici nu a căutat. Nimeni nu se mai îngrijește de funcționarea simțului comun, ci mai mult, constatăm paradigmarea acestuia sub incidența unei metodologii care să testeze și să valideze sau nu acest aspect.

În simbolistica rațiunii, experiențele ni se înfățișează sub diverse forme. Fie ne plac, fie nu. Te întreb deci, actorule, vrei să-ți schimbi rolul? Să știi totuși, schimbarea rolurilor a înșelat pe mulți. Prin urmare, nu rămâne decât un singur lucru: aplaudați, porniți reflectoarele, ridicați cortină pentru că aici încă se joacă!

Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) și student al Facultății de Teologie Baptistă Pastorală din cadrul Institutului Teologic Baptist din București.

Articolul a fost publicat inițial pe blogul Editurii Sper

 http://editurasper.wordpress.com/2013/04/10/dialectica-trairii/  și este preluat cu acordul autorului.

Alexandru Filip Popovici, Ieri despre… astăzi


Atunci când te-ai născut, ai cunoscut pentru prima oară ceea ce se numește timp. Nu, nu chiar așa, dintr-o dată. Pe măsură ce sărbătoreai propria-ți victorie asupra acestuia, an de an, la o dată bine precizată în calendar, ai remarcat, nu știu cum sau în ce fel, că ceea ce sărbătoreai de fapt nu era propria ta izbândă, ci a lui. Acum, ai remarcat că, privindu-te în oglindă, cu mândrie sau nu, cu teamă sau nu, nu mai ești astăzi cel care ai fost ieri. Mereu cel pe care-l privești și cel ce te privește este la fel de nedumerit ca și tine…urmează aceeași metafizică a necunoașterii. Tu treci iar timpul rămâne, sau tu rămâi iar timpul trece?!

În raport cu timpul, nu poți adopta revolta, nu poți fi omul care spune nu ireversibilității, prin simplul fapt că nu tu ai puterea. Aici omul revoltat n-are a face deși, ciudată aparență, uneori pare stăpân peste toate. Revendicarea exasperată a timpului prin orice mijloace, iată refrenul mundan al „netrecerii”. Probabil și de aici un oarecare fatalism al temporalității. Poate că, te vei gândi la un moment dat, ca să biruiești timpul trebuie să te situezi undeva în netimp sau în eternitate, între ieri și azi. Dacă situarea ta în această poziție îți va aminti de viitor așa cum îți amintești acum de trecut, atunci amintirea nu va determina dinainte viitorul și nici destinul. Ești în afara timpului. Dar oare poți?

Timpul și omul sunt copii ai aceluiași pământ. Unul există de la început, iar celălalt se tot gândește ce-i începutul, pesemne că îl va ajuta întrucâtva să-și afirme voința de putere asupra celuilalt și, de ce nu, să se înțeleagă…

Stendhal scria la un moment dat despre o musculiță efemeră, ce se naște la nouă dimineața, în lungile zile ale verii, ca să moară, mai apoi, la cinci seara. Cum ar putea musculița să înțeleagă cuvântul noapte? Mai dă-i cinci ore de viață, spunea el, și ea va vedea și înțelege ce e noaptea. Aș zice că eu și tu suntem efemera musculiță, predestinată unui firav al ființării, însă nouă ni s-au dat acele ore în plus… doar așa, să știm ce e noaptea.

Te gândești, ca și mine poate, că cele 1440 de minute dintr-o zi sau cele 86400 de secunde nu-ți ajung așa cum ți-ar plăcea ție să-ți ajungă. Nu-i nimic. Raportează timpul la tine, schimbă unitățile de măsură, umanizează-le. În toate acele minute sunt 115 200 de bătăi ale inimii, 23 000 de respirații….între bătăile inimii tot mai este loc…. Ieri despre astăzi spune ceva, timpul epuizează posibilul, dar omul eternitatea.

Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) și student al Facultății de Teologie Baptistă Pastorală din cadrul Institutului Teologic Baptist din București

Articolul a fost publicat inițialpe blogul Editurii Sper http://editurasper.wordpress.com/2013/02/16/ieri-despre-astazi/și este preluat cu acordul autorului.

%d blogeri au apreciat asta: