Retorică și predicare. Forme de transmitere a mesajului divin în societatea contemporană
Cartea Retorică și predicare. Interferențe și diferențe, apărută la Editura Universitară, București, 2013, este o una deschizătoare de noi drumuri, fiind o abordare inedită a acestui subiect în mediul evanghelic românesc. În cadrul acestei lucrări împărțită în două secțiuni, autorul, Constantin Ghioancă, doctor în teologie și cu o specializare în domeniul asistenței sociale, actualmente pastor al Bisericii Adonai din București, abordează două subiecte interesante și actuale, respectiv retorica și predicarea. Predicarea nu este un subiect nou pentru autor, dat fiind faptul că a interacționat cu acest domeniu încă din primii ani de facultate și a publicat, apoi, cartea Predicarea creștină în perioada postmodernă (Editura Universitară, București, 2007). Dorința sa de aprofundare a omileticii și-a găsit împlinirea pe parcursul studiilor la nivel de doctorat, context în care ajunge să interacționeze cu un domeniu complementar și anume, cel al retoricii. Concret, ne referim la lucrările susținute în cadrul programului doctoral, absolvit în anul 2012 sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoș, cu calificativul Magna cum laude.
Prima parte a lucrării intitulată Studiu introductiv în retorica clasică este una tehnică și, într-o anumită măsură,
poate și abstractă pentru cineva care nu a avut tangență cu retorica sau cu reprezentanții clasici ai acestei discipline. În cadrul primei secțiuni autorul realizează o incursiune în istoria retoricii, prezentând apoi reprezentanții de seamă din perioada clasică, din perioada Evului Mediu, ajungând până în secolul al XX-lea, context în care sunt tratate direcțiile de dezvoltare a acestei discipline, dar și formele diversificate ale ei. Autorul nu se oprește în această parte doar la elementele teoretice, ci caută să realizeze o îngemănare cu partea practică. Acest aspect este evidențiat atunci când sunt abordate elemente legate de pregătirea oratorului în general și a unui pastor în particular, dar mai ales în capitolul cinci unde sunt prezentate modalități de Îmbunătățire a elocinței, prin dezvoltarea respirației profesionale și prin intermediul unei dicții care să țină cont de rostirea corectă a consoanelor și a vocalelor.
Partea a doua a lucrării este una aplicată, autorul urmărind să prezinte punctele de confluență dintre predicarea creștină și retorică, modul în care retorica poate ajuta predicarea, precum și o serie de asemănări și deosebiri între retorică și predicare, puse în evidență chiar de scopurile vizate de cele două discipline. Domeniul retoricii este unul tehnic, pământesc, iar cel al predicii unul duhovnicesc, în care accentul nu se pune atât de mult pe elocință, deși și aceasta își are rolul ei bine definit în transmiterea mesajului divin, cât pe transmiterea mesajului într-un mod cât mai fidel Bibliei. Scopul predicatorului și al mesajului său nu trebuie să fie acela de a gâdila urechile oamenilor, cât de a transmite mesajul, Cuvântul lui Dumnezeu care poate fi comparat cu o sabie cu două tăișuri (Evrei 4:12).
Această secțiune este împărțită în cinci capitole prin intermediul cărora autorul ne prezintă modul în care putem vorbi de o confluență între predicarea creștină și retorică. Astfel, autorul a considerat oportun să prezinte o schiță istorică a confluenței dintre predicarea creștină și retorică, continuând apoi cu Dimensiunea practică a confluenței dintre retorică și predicare, unde sunt abordate două aspecte practice foarte utile celor care doresc să stăpânească arta cuvântului. Ne referim la aspecte practice în pregătirea predicii și în susținerea acesteia. Elementele de retorică pe care autorul le analizează atunci când vorbește despre pregătirea predicii le considerăm absolut necesare unei bune interacționări dintre retorică și predicare, dar mai ales cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Ca și o observație personală și recomandare ar fi aceea ca la republicarea lucrării această parte să fie extinsă, tocmai pentru a veni în sprijinul celor interesați de predicarea creștină. Asemănări și deosebiri între retorică și predicare are scopul de a realiza o „scurtă sintetizare a interferențelor dintre retorică și predicarea creștină.” (p. 144), dar și de a accentua faptul că scopul predicii nu este unul cultural, ci de a transmite mesajul lui Dumnezeu ascultătorilor, chiar dacă acesta nu poate fi pe placul tuturor. Importanța acestui fapt este relevantă și pentru societatea contemporană, una în care adevărul este relativ, oamenii urmărind de cele mai multe ori să se raporteze la propriul adevăr și nu la cel absolut, reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta poate fi și motivul pentru care Dr. Constantin Ghioancă realizează în finalul cărții, O pledoarie pentru predicarea hristocentrică. Este scoasă în evidență importanța predicării hristocentrice precum și persistența orientării hristologice în transmiterea mesajului divin.
Într-adevăr, în această lucrare sunt prezente retorica clasică, omiletica precum și elementele care le aduc în interacțiune, de unde rezultă și importanța acestei cărți în plan teoretic și practic. Teoretic, prin incursiunea și sinteza istorică realizată cu referire la retorică, dar și la modul cum predicatorii Cuvântului lui Dumnezeu au interacționat cu retorica de-a lungul timpului. Practic, prin faptul că autorul se folosește de partea teoretică, tocmai pentru a prezenta modul în care retorica poate fi integrată în predică și folosită cu succes pentru transmiterea mesajului biblic, într-un mod concis și aplicat societății contemporane.
Dr. Marius Silveșan
Istoric
Costel Ghioancă – Unde sunt bătrânii?
Am să încep și eu ca un om lipsit de inspirație cu zicala ca „cine nu are bătrâni să-și cumpere…” Bun, cumpărăm, cumpăram, da’ de unde? Nu că nu ar fi bătrâni (seniori) în societatea noastră – analizele demografice indică faptul că segmentul celor de vârsta a treia se îmbuibă tot mai mult, hrănindu-se cu disperare din grotescul avorturilor contemporane. Problema este că, parcă în zilele noastre, s-a rupt o legătură sfântă dintre generații, într-un mod cu totul inacceptabil.
Pavel, robul lui Dumnezeu, îi scrie lui Tit și demonstrează că familiile, bisericile și societățile sănătoase întrețin vie legătura dintre generații. Femeile bătrâne (și bărbații) trebuie să învețe noile generații valorile creștine fundamentale. Dacă se rupe această legătură cu înaintașii noștri, cine ne mai învață? Om fi noi cea mai deșteaptă generație, să învățăm singuri? Ce dacă avem informația la degetul mic, înseamnă că nu mai avem nevoie de modele? Înseamnă că nu mai avem nevoie să vedem cu ochii noștri că se poate? Să vedem că a trăi ca și Hristos nu este o utopie și nici un abur care se pierde sub arșița dezmățului contemporan…
Unde sunt bătrânii? Nu, nu mă refer la cei netăiați împrejurul inimii, ci la astfel de bătrâni: „treji, vrednici de cinste, cumpătați, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare.” (Tit 2:2) Nu vreau să spun că tinerii sunt mai buni (realitatea tristă ne arată contrariul), vreau doar să strig (poate și alții împreună cu mine) că avem nevoie de modele! Bătrânii nu trebuie „trași pe dreapta” – mă rog, unora mai „flexibili” nu le-ar strica – ei încă trebuie să fie activi! Vrem bătrâni la care să privim cu admirație și să fim motivați în a persevera pe calea credinței. Vrem bătrâni de la care să învățăm înțelepciunea duhovnicească, nu pe cea lumească. Bătrânii trebuie să fie „treji”, adică alerți, activi, cu inițiativă. Ei nu ar trebui să se resemneze, ca și cum nu ar mai face nici două parale.
De fapt, adevărul este că mai avem și bătrâni, așa cum spune Scriptura, doar că nu loc din cauza altor „bătrâni” mai de seamă!
Stau și mă tot gândesc, de ce piere generația noastră din punct de vedere spiritual? Că doar, păcate și probleme au fost dintotdeauna! Cred că adevărații bătrâni au uitat (sau nu sunt lăsați) să investească în tineri. Generația tânără crește strâmb, pentru că, adesea, singura modalitate de îndreptare a puișorilor din societatea noastră este prin amenințări, șantaj și prin biciul legalismului. Unde sunt bătrânii care să-i convingă pe tineri de dragostea lor? Să demonstreze că au un cuvânt de spus prin trăirea și curăția lor? Poate că unii vor zice, „de ce nu mergi să discuți cu bătrânii duhovnicești”? Oare, trebuie copilul să-i spună părintelui că are nevoie să fie crescut? Trebuie ca generația tânără să strige că are nevoie de modele? Normal, cine ar trebui să dea dovadă de maturitate? Oare, nu cumva chiar faptul că un bătrân ia inițiativă, dovedește că este duhovnicesc? Altfel, mergi să cauți ajutor și cine știe peste cine dai…
În fine, închei cu speranța că într-o zi voi vedea bătrâni care să-i ia de mână pe cei tineri (din proprie inițiativă) și să-i ajute să fie ca Hristos. Nu am uitat de Duhul Sfânt și de toată dimensiunea spirituală, dacă cineva se gândea la acest lucru. Doar că „împărăția care va veni” nu o elimină pe cea care ar trebuie să fie deja, aici și acum. Aștept să văd bătrâni treji și gata de acțiune.
De fapt, nu știu sigur dacă ar trebui să ne cumpărăm bătrâni, sau biblic ar fi mai corect să ne cumpere ei pe noi…
Poate fi de folos o piscină pentru lucrarea Domnului?
La ce e bună o piscină?
Știu la ce e bună o piscină… Într-o zi toridă de vară, când nici măcar umbra nu mai este generoasă cu trupul nostru istovit de soarele instalat ca un rege pe cerul senin, o piscină e numai bună: este o sursă de răcoare… pentru trup. Piscina ne ajută parcă să revenim la viață din moleșeala zilelor de vară.
Săptămâna trecută am avut, însă, ocazia să constat că piscina mai este bună la ceva. În decorul încântător al peisajelor bucovinene, un grup de tineri veniți din țară și din străinătate au avut ocazia să vadă că în piscină poate avea loc și un… botez! Se pare că piscina nu răcorește doar trupul nostru – poate răcori și sufletul celui ce vrea să-și mărturisească credința personală în Domnul Isus.
Ce atmosferă emoționantă a fost pentru noi toți! Da, mai există speranță. Mai sunt și tineri pe care Duhul Sfânt îi ajută să răzbească împotriva curentului acestui veac. Nu trebuie să ne hrănim doar cu nostalgia trecutului – avem viitor! Cei ce contemplă varianta resemnării trebuie să știe că Dumnezeu este încă pe tron (și va rămâne acolo). Dumnezeu poate face minuni în țara noastră și poate transforma ștrandurile și piscinele în baptistiere imense. Este nevoie de dedicare și slujire plină de sacrificiu.
Cineva mi-a atras atenția că Dumnezeu își îndeamnă poporul: „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.” (Isaia 43:18-19)
Mă intrigă, adeseori, când văd că gheara lungă a comunismului încă ne zgârâie existența (cel puțin la nivel de mentalitate). Destul! Este nevoie de o schimbare și de un model hristic. Este nevoie să credem în suficiența Scripturii la fel de mult cum credem în ineranța ei.
Pe mine experiența de săptămâna trecută m-a încurajat mult. Da, se poate! Mai există spernață. Și… mai există piscine!
Costel Ghioancă
Este păcat să fii șmecher?
Nu vreau să fiu struț! Și nu pentru că aș fi alergic la pene sau că m-aș teme de cei ce vor să-mi mănânce carnea – pur și simplu prefer să țin capul la lumină și nu în nisip! Vreau să știu ce se întâmplă în jurul meu și să reflectez continu la relația dintre metanarațiunea creștină și cultura în care trăiesc. Că veni vorba de cultură, nu pot să nu constant că societatea în care trăim este îmbibată de cultul șmecheriei. De la haine, case, mașini și gadget-uri șmechere până la vorbe, atitudini, decizii și caractere șmechere. Asistăm parcă la un fel de „șmecheriadă” cronică, una care pare să nu țină seama de granițele de gen, statut social, educație, etnie, religie etc.
Prin urmare, mă întreb și eu: este păcat să fii șmecher? Termenul provine din limba germană (schmecker = persoană cu gust rafinat), iar Dicționarul Explicativ îl definește ca referindu-se la o persoană „care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat” însă apoi adaugă „șiret, șarlatan.”
Se pare că și Biblia are ceva de spus cu privire la șmecheria specifică primei părți din definiție: „Fiți, dar, înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.”(Matei 10:16b). Nu este nimic rău să fii isteț, dezghețat, întreprinzător și abil în a te descurca în situațiile de criză ale vieții. Problema este că sunt din ce în ce mai mulți care vor să fie „înțelepți ca șerpii” și „fără răutate” tot ca ei!
De fapt, șarpele este șmecheria personificată, cu toate nuanțele ei! Lucrul acesta se poate vedea clar în Geneza 3. Cei șmecheri în adevăratul sens al cuvântului nu sunt doar isteți și abili ci și „vicleni și șarlatani.” Sunt egoiști, mincinoși și preocupați doar de binele personal. „Să calci pe cadavre” nu mai este o anomalie, ci o șmecherie!
Din nefericire, șmecheria societății noastre nu comportă doar aspectele pozitive ale termenului; avem de-a face cu o șmecherie edenică. Și mai dureros e faptul că încep să văd acest tip de șmecherie și la oameni și în locuri unde nu ar avea ce căuta! Deci, e păcat să fii șmecher? Aș spune că dacă este acel tip de șmecherie în care șarpele și porumbelul pot sta în același loc, fără ca cel dintâi să-l mănânce pe-al doilea, nu e păcat! Dacă vorbim de viclenie și șarlatanism, voi fi șmecher și voi spune că nu-mi trebuie așa ceva!
Costel Ghioancă,
Să nu uităm să fim copii!
Azi am fost la cumpărături. Pe lângă obișnuitul lapte și sana, m-am oprit și în dreptul raionului de jucării – doar este Ziua copilului…
Am scrutat cu privirea oceanul nesfârșit de jucării colorate și mulțimea de copii veseli care înotau printre ele, fără a putea să-ți dai seama care încotro merge. Pe ce să pun și eu mâna? Ce să le duc celor doi băieței, cărora mama lor le zisese încă de dimineață că azi e Ziua copilului?
În cele din urmă, m-am hotărât: le-am cumpărat două seturi de jucării pentru nisip – că în ultima vreme au mai pierdut din vechile lor lopățele și forme pentru nisip – și, mare surpriză, le-am cumpărat o casă! Nu o casă adevărată – deși ne rugăm și pentru asta, dar e cu totul altă discuție – ci una formată dintr-un cadru simplu de plastic peste care vine așezat acoperișul și zidurile: o bucată mare de nailon, colorată cu ferestre, flori, văcuțe și girafe.
Când Teo și Elias au văzut cadoul, s-a declanșat sărbătoarea: ochii li s-au luminat de bucurie, zâmbetul făcea tandem cu chichotele de bucurie, cântecele nu conteneau să umple atmosfera, iar țopăitul lor era conectat parcă la impulsurile de bucurie care se revărsau din inimile lor. Apoi, cu întregul instrumentar al fericirii, cei doi au început să facă ocol în jurul căsuței, s-o inspecteze, sau poate să-și delimiteze teritoriul – oricum, urmează să aflu!
Asemenea scene memorabile sunt bune nu doar pentru a avea ce să discuți peste ani cu partenerul de viață, printre insule de nostalgie și albume foto, ci sunt ocazii de a ne aminti că trebuie să fim copii. Domnul Isus spunea:„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”(Matei 18:3)
În relația cu Tatăl ceresc trebuie să avem o atitudine asemănătoare cu cea a copiilor: să fim recunoscători, să avem o bucurie autentică, să cântăm și să-L preamărim pe Domnul. Mai mult, să acceptăm darul salvării, fără a complica lucrurile cu „perspectivele noastre profunde de oameni maturi”. Să ne încredem în Dumnezeu cu simplitatea pe care o vedem la copiii noștri atunci când se încred în noi. Să iertăm ca ei și să nu ținem mânie pe semenii noștri. Să ne ridicăm atunci când suntem căzuți și să (ne) jucăm mai departe. Să mergem să-i împăcăm pe cei din jurul nostru atunci când plâng. Să găsim satisfacție chiar și în lucrurile monotone ale vieții (G.K. Chesterton), să ne lăsăm impresionați mai ușor de frumusețea creației, să mergem de mână, să spunem „te iubesc!” și „mulțumesc” și toate celelalte din universul copilăriei. Pe scurt, să nu uităm să fim copii!
Costel Ghioancă,
Vă temeți de muște?
Da, au reapărut! Este vorba despre minunatele muște pe care le știm foarte bine… Cele care au zburat odată cu noi, de-a lungul timpului, din copilăria noastră și până azi. Le cunoașteți: sunt enervante, sâcâietorare și băgăcioase (că doar de-aici vine vorba să nu te bagi ca musca…)
Până aici nimic nou, doar că de curând am observat ceva: Elias, băiețelul nostru cel mic se teme de muște! Le urmărește cu privirea, este convins că potențialul lor distructiv este mare, chiar țipă și mă cheamă în ajutor! Mă întreb, dar care mai e problema? Că doar n-or fi muștele câinești care i-au deranjat pe egipteni odinioară!
Uitându-mă la lupta crâncenă dintre Elias și muște parcurg mai multe stări: îmi vine să rând (este simpatic cu mimica lui expresivă prin care încearcă să-i sperie pe prădători), sunt oarecum uimit și mi-e milă de bietul copilaș pentru zbaterea sa. Încerc să-l asigur că totul e în regulă. Îi spun că mușetele nu-i pot face nimic, o mai iau și eu la fugă după ele pentru a-mi întări cuvintele prin fapte…
Încerc să conversez cu el: „E adevărat, tati, sunt enervante, neplăcute, dar în niciun caz nu sunt așa periculoase precum par… Apoi, dacă ar fi periculoase, crezi că tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?” Dintr-o dată, aceste cuvinte îmi sunau parcă precum ecoul altei voci…
Parcă-l vedeam pe Tăticul meu ceresc privind la mine și la disperarea cu care lupt cu „muștele” din viața mea! Sunt într-adevăr multe probleme și dificultăți prin care trecem, însă Tata ne spune în Cuvântul Său: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)
Da, din copilăria noastră și până azi „muștele” zboară odată cu noi. Scapi de o problemă și vine alta. Scapi de o încercare și alta îi ia locul. Crezi că ai scăpat de o ispită, numai ca să vezi că te încolțește din nou. Și dăm din mâini (și din gură) cu disperare. Avem impresia că suntem la cheremul lor când, de fapt, Tata e lângă noi. Nu ne-a pierdut din vedere nici măcar o clipă.
Ne-ar spune și nouă: „E drept, sunt enervante, sâcâitoare și băgăcioase! Dar, nu te teme! Sunt doar niște muște… Și-apoi, dacă ai fi într-un pericol real, crezi că Tata le-ar lăsa să-ți facă vreun rău?”
Costel Ghioancă,
Maxima zilei – 31 mai 2013
Cine este în Hristos, este desăvârșit; cine vrea să fie ca Hristos trebuie să se desăvârșească.
Costel Ghioancă
Apariții editoriale (10) Constantin Ghioancă, Retorică și predicare
Pentru cuprinsul cărții dați click pe copertă.
http://bisericaadonai.ro/diverse/
Constantin GHIOANCĂ, slujește ca pastor în Biserica Creștină Baptistă „Adonai” din București.
În anul 2012 a obținut doctoratul în teologie (specializarea, homiletică) la Facultatea de Teologie Baptista din Universitatea București, în anul 2009 a obținut diploma de masterat în teologie la aceeași instituție de învățământ și în anul 2007 a fost licențiat în teologie în cadrul Institutului Teologic Baptist din București.
Actualmente este student la un program de masterat în asistență socială la Facultatea de Sociologie și Psihologie din Universitatea de Vest, Timișoara.
Este căsătorit cu Cristina și împreună au fost binecuvântați de Dumnezeu cu doi copii: Teofil și Elias.
Autorul a mai publicat și următoarele lucrări:
Bisericile emergente vestice din perspectiva baptista romanească, Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2010.
Predicarea creștină în perioada postmodernă, București: Editura Universitara, 2007.
http://www.editurauniversitara.ro
Cartea costă 20 lei și poate fi comandată contactându-l pe autor la adresa costelghioanca@yahoo.com














