Arhive etichetă: recenzie

Omul recent și valorile marilor personalități


Prezentarea cărții Istoria se scrie acum de Cătălin Dupu

 Trăim într-o perioadă de transformări economice și sociale ce se reflectă în stilul de viață adoptat de cei care o trăiesc. Omul recent trăiește sub presiunea de a se integra în societate, de a fi pe placul familiei, al prietenilor, al anturajului, iar toate aceste aspecte au o consecință asupra stilului de viață, a alegerilor făcute de acesta. Omul zilelor noastre este Omul care vrea totul, își dorește o viață fără griji petrecută în petreceri, alergări dintr-un loc în altul, o viață în care să încerce totul, dar din care Divinitatea să fie exclusă. Astfel se poate rezuma nuvela Omul care a vrut totul ce deschide ultima carte a lui Cătălin Dupu, conferențiar, regizor, scriitor, actor. Nuvela este o radiografie a societății contemporane, a omului aflat în permanență în căutare de nou, de lucruri care să-i umple un gol în inimă, gol ce nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. Goana după plăceri,Cătălin Dupu, Istoria se scrie acum coperta 1 dorința de a avea este firul roșu al acestei nuvele, una care captează de altfel și pe care după ce ai citit-o rămâi mișcat de profunzimea adevărurilor pe care autorul le transmite prin intermediul cuvintelor. Sunt cuvinte care doresc să miște inimi, să conștientizeze direcția pe care ne-o alegem în viață. Înțeleptul Solomon afirmă în cartea Eclesiastul că  „totul este deșertăciune și goană după vânt.” Această afirmație trebuie înțeleasă în contextul în care omul nu își pune în gând să-L caute pe Dumnezeu, deși acesta se relevă când într-un mod, când în altul, dovedind faptul că banii nu rezolvă toate problemele. Acesta este adevărul! Autorul ne îndemână „să nu dorim senzaționalul și să-L căutăm pe Dumnezeu” pentru că „din prea mult senzațional unii s-ar putea să rămână doar cu o părere din ceea ce trebuie să fie prezența lui DUMNEZEU.” De aceea, fiecare dintre noi trebuie să ne cunoaștem valoarea și să o apreciem ca venind din partea lui Dumnezeu, însă nu trebuie să dăm uitării nici calitățile celor din jurul nostru pentru că „a recunoaște valoarea cuiva este o calitate.” Pornind de la acest deziderat, Cătălin Dupu a scris și despre realizările unora dintre celebritățile zilerelor noastre, urmărind nu atât realizările acestora în plan profesional cât modul în care acestea se raportează la Dumnezeu. Primul care a răspuns întrebărilor lui Cătălin Dupu a fost Horia Brenciu. Acesta menționa că „cel mai important lucru pe care îl avem de oferit Divinității este simțimântul nostru. Divinitatea nu se schimbă cu trecerea anilor”, dar noi ne schimbăm. Andreea Marin continuă ideea lui Horia  Brenciu prin menționarea faptului „că nu poți străbate drumuri anevoioase în viață fără credința că acolo sus Cineva te veghează.” După cum spune Andreea, pentru a trece cu bine și prin momentele mai puțin plăcute ale vieții ai nevoie de credință, iar pentru Horațiu Mălăele lumina pe cărarea vieții i-a fost oferită de Biblie. Aceasta a fost cartea de căpătâi și cea mai frumoasă carte pe care a citit-o. În ea el l-a găsit revelat pe Dumnezeu, ori tocmai lipsa acestuia „din gândurile oamenilor a măcinat poporul acesta.” Pepe se declară o persoană credincioasă, caracteristică ce definește și viața unei alte vedete, Fuego. Acesta și-a dorit să studieze teologia, dorință expresă a bunicii sale reflectată și în faptul că de la grădiniță a început să meargă la biserică. „În fiecare dimineață [bunica] mă trezea la 7 și plecam la slujbă” povestește Fuego. „Mai târziu m-am apucat și am citit Biblia, o carte extraordinară”, continuă șirul amintirilor Fuego. Virgil Ianțu se declară, la rândul său, un om credincios cu o educație decentă primită de la tatăl său. Alessandra Stoicescu mărturisea în discuțiile cu Cătălin Dupu următoarele: „Cred în Dumnezeu. Nu pot să spun  că mă duc în fiecare duminică la biserică, dar mă rog, discut cu Dumnezeul din mine, există o relație.”

Dem Rădulescu un bun național ni-l arată pe acesta nu doar ca pe un mare om de teatru, dar și ca un pedagog excelent, un om care punea suflet în relațiile cu studenții. A fost o personalitate, nu doar un om celebru, un bun național cum îl definește Cătălin Dupu care l-a avut pe acesta ca profesor, dar și mentor în carierea profesională din teatru și televiziune.

Schițele biografice ale unor personalități politice, literare, artistice precum Jimmy Carter, Abraham Lincoln, Billy Graham, George Washington, Charles Dickens, Winston Churchill, Martin Luther King Jr., Henry Sienkiewicz, Jony Eareckson Tada ne arată tot atâtea moduri în care Dumnezeu a lucrat de-a lungul istoriei, dar și moduri în care oamenii au ales    să-L aleagă pe El ca Domn și Mântuitor. Selecția făcută de autor s-a realizat după criteriul valorii, dorind să evidențieze faptul că au existat oameni politici, președinți, prim-miniștrii care au  avut un set de valori morale după care s-au călăuzit în viața lor personală și profesională. Ceea ce putem învăța din experiențele acestor personalități este faptul că în viață au câștigat oameni care au avut un set de valori, iar cei care au avut principii morale solide au putut ajunge în funcții de conducere. Mult mai important decât faptul că aceștia au ajuns în poziții cheie este faptul că au lăsat în urma lor ceva, au avut un vis care a devenit realitate. Trebuie să învățăm din istorie să fim și recunoscători înaintașilor noștri și să înțelegem că ei au construit ceva valoros care dăinuie și astăzi. Autorul concluzionează faptul că „indiferent cine suntem în prezent, putem deveni prin perseverență, educație și credință în Cel de Sus oameni care să fie adevărate «miracole».” Educația și credința devin astfel cele două elemente principale ale succesului în viață. Dacă le înțelegem și ni le însușim avem șansa de a lăsa ceva valoros în urma noastră.

Ținând cont de un  set de principii, de valorile morale după care a ales să-și ghideze viața, Cătălin Dupu a considerat la un moment dat că Dumnezeu este mai presusus de televiziune și că nu scena aceasta este importantă, ci cea a Împărăției lui Dumnezeu, acolo unde El, Creatorul tuturor lucrurilor, deține controlul și Lui i se aduce slava și gloria. Această carte dovedește faptul că harul lui Dumnezeu a fost oferit, chemarea la mântuire și la o viață  credință au fost adresate rămâne numai ca noi să dăm curs invitației Sale.

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Reclame

Emanuel Conțac – Însemnările unui cobai bibliofil (6). „Sfîntă tinerețe legionară”


coperta1

https://vaisamar.wordpress.com

Un punct de vedere al lui Emanuel Conțac despre viața politică în România interbelică bazat pe lectura cărții lui Roland Clark.

Recomandări editoriale (7) Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică


  1. Dacă vreți să știți cum stăm cu corectitudinea istorică vă recomand să citiți Incorectitudinea istorică, scrisă de Jean Sévillia, lucrare tradusă și în limba română la Editura Humanitas, București, 2012, 345 pagini.  Incorectitudinea istorică este o carte interesantă care își propune să demitizeze istoria, să prezinte lucrurile așa cum s-au întâmplat și nu așa cum credem noi că s-au întâmplat. Acesta este unul din motivele pentru care o recomand tuturor celor interesați de istorie, dar și celor care își dau seama că istoria nu este întotdeauna corectă. Am remarcat faptul că autorul are o poziție pro Biserica (referire în principal la Biserica Catolică), deci pro creștină, iar acest lucru se întâmplă într-un context în care este la modă, chiar recomandat, să ataci Biserica, să ataci creștinismul și să acorzi raționalismului, „libertății individuale” un loc proeminent.

În privința surselor am observat că acestea sunt consistente, recente, dar exclusiv în limba franceză, deci mai greu de verificat de către un necunoscător al limbii franceze, sau de o persoană care nu are acces la lucrările citate. Ca și istoric recomand ca informațiile din această carte să fie pe cât posibil verificate și cu alte surse.

Din ceea ce am citit până acum îmi dau seama de faptul că acestă lucrare este structurată pe mai multe subiecte/teme:

1. Isus cel din istorie și Cristos cel din credință. Este de fapt o discuție care atestă istoricitatea lui Isus având ca bază de  pornire cartea Codul lui Davinci, care este o ficțiune cu pretenție de realitate.

2. Ce le datorează Occidentul medieval arabilor, ce nu le datorează. Această parte tratează, abordează rolul arabilor și a civilizației islamice medievale în transmiterea culturii grecești și romane către Occidentul European pe parcursul Evului Mediu.

3. Galileo Galilei, Biserica și știința dorește să-l prezinte pe Galilei în contextul epocii și să arate că Biserica Catolică nu a fost împotriva lui și chiar Papa Urban VIII i-a luat apărarea și l-a scăpat de condamnarea la moarte permițându-i chiar continuarea activității științifice. Apare aici și informația că expresia Eppur si mouve (Și totuși se mișcă) nu aparține lui Galileo Galilei, ci este apocrifă fiind „născocită în 1757, la mai mult de un secol de la moartea astronomului, de către un pamfletar italian instalat la Londra, Giuseppe Baretti, care scrria pentru niște cititori englezi cărora le măgulea antipapismul.” (p.68) Wikipedia.org menționează că această expresie aparține lui Galilei, iar ca sursă este dat un tablou descoperit în 1911 și datat aproximativ 1643 or 1645. Cu toate acestea se menționează că ea este menționată pentru prima data în scris de către Giuseppe Baretti.

4. Colonizarea: este Franța vinovată?

5. Nu mai înțelegem Marele Război

6. Al doilea Război Mondial prin prisma Soluției Finale

7. Vaticanul împotriva lui Hitler

8. Creștinii și evreii de-a lungul istoriei

9. Identitate națională, identități franceze

10. Franța și Islamul: o lungă confruntare

Jean Sévillia, autorul faimosului eseu Corectitudinea istorică, revine acum cu pandantul acestuia, Incorectitudinea istorică. Sumarul cărții, la fel de bogat şi de incitant, include de data aceasta şi probleme controversate, prejudecați ideologice, tabuuri şi mistificări legate de istoria mare, a lumii: De ce oamenii au simțit uneori nevoia să fabrice un nou Isus, după gustul epocii? Care a fost cu adevărat contribuția arabilor în transmiterea cunoștințelor antice în Evul Mediu? Biserica a fost un obstacol în calea științei? Cine a profitat de pe urma colonizării? Cele două războaie mondiale au fost purtate în numele drepturilor omului? Într-un stil ferm, dar echilibrat şi dezinvolt, consacrat deja prin succesul cărților sale, Jean Sévillia construiește, pe baza unei documentări riguroase şi bogate, un traseu sigur pentru ieșirea din păienjenișul de piste false ale interpretării istoriei.

Coperta 4

„«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră; însă această istorie este a noastră, şi nu putem trăi urându-ne. Dacă manipularea istoriei a existat întotdeauna, fenomenul a căpătat o întorsătură acută şi deosebită în cursul ultimelor decenii. Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade. […] De ce atâta ură? De ce această ură de sine?“ (Jean Sévillia)

  Citeşte câteva pagini

http://www.humanitas.ro/humanitas/incorectitudinea-istorică

Incorectitudinea istorică este, pentru Jean Sévillia, o atitudine asumată de luptă împotriva unei corectitudini (istorice, politice, sociale) prost înțelese, prin care unii specialiști sau diletanți manipulează din ce în ce mai puternic în zilele noastre opinia publică pentru a orienta conform unor interese inaccesibile omului de rând. O carte – manifest pentru uzul celor care se simt exasperați de prea numeroasele discursuri mistificatoare ale începutului de secol XXI.

Interior coperta 3.

Am găsit și un articol din anul 2013 realizat de Dan Stanca în care acesta vorbește despre Jean Sévillia și cărțile sale traduse în limba română.

Jean Sevilla este un istoric francez de 60 de ani care prin tot ce a scris a șocat opinia publică europeană. Cărțile sale au apărut şi în românește şi s-au bucurat de aceeaşi audiență. Fiindcă lumea s-a săturat de clișee și de ideologizări ale momentului, o privire lucidă ca a autorului citat este mai mult decât necesară. „Incorectitudinea istorică“ este ultima sa carte tipărită de curând de Humanitas, care deja are parte de o receptare importantă. (…)

El nu admite să i se bage ceva omului pe gât şi să-l înghită ca atare fără să protesteze. Francezii, ca şi românii, deşi ei nu au avut parte de comunism, au fost siliţi să admită multe adevăruri „prefabricate“ cărora li s-au închinat precum unor falşi idoli, cum denunţa odinioară Francis Bacon. Şi această nouă lucrare a sa, după „Corectitudinea istorică“, „Corectitudinea morală“ şi „Terorismul intelectual“, se impune prin aceeaşi sinceritate bulversantă. Bunăoară, el se referă la falsa opinie potrivit căreia francezii au fost nişte colonizatori criminali. Dimpotrivă, colonizarea, în ciuda unor aspecte dure şi într-un fel explicabile, a reprezentat un fenomen civilizatoriu şi de fertilă comunicare între culturi diferite. Europenii nu au fost neapărat nişte acaparatori şi nici africanii sau asiaticii nişte inocenţi. A avut de fapt loc un proces de metisaj din care a luat naştere o altă populaţie, cu alte vederi decât până atunci. De asemenea, combatanţii din Primul Război Mondial nu trebuie priviţi ca simplă carne de tun pe care conducătorii de atunci au aruncat-o în luptă în scopuri imperialiste, cum ar spune marxistul. Într-un climat pacifist ca cel din prezent, ce s-a întâmplat este o oroare. Atunci însă, popoarele erau mult mai belicoase decât acum şi dorinţa de război era deplin autentică. Soldatul francez nu a plecat pe front „târât“ de mai-marii săi, ci convins că face bine. Un alt capitol al cărţii se referă la „mitul“ lui Galilei, la faptul că oamenii, în marea lor majoritate, văd în savantul din secolul XVII exact ceea ce nu este. Galilei nu a fost o victimă a bisericii precum Giordano Bruno. Şi nici Biserica Romano-Catolică nu a manifestat de la început tendinţe de frânare a cunoaşterii ştiinţifice. Adevărul este că Vaticanul nu i-a reproşat savantului viziunea heliocentrică, ci faptul că în sprijinul concepţiei sale nu putea să aducă dovezi. După cum şi Copernic la vremea lui, om de altminteri foarte cucernic, nu putea să dovedească ce gândea. Mai mult de atât. Oamenii de atunci, nu doar Biserica, erau atât de convinşi de poziţia centrală a Pământului în univers, încât orice le zdruncina o asemenea convingere era suspect de o gândire nesănătoasă. Jean Sevilla luptă împotriva clişeelor şi vrea să redea istoriei faţa ei adevărată. Viciem istoria fiindcă îi gândim epocile prin mentalitatea de acum şi nu ne putem pune în poziţia oamenilor şi a instituţiilor de atunci. Din cauza aceasta, istoricii falşi sunt aceia care în loc să respecte adevărul fac ideologie. Incorectitudinea istorică este o capcană în care cad cei mai mulţi, închipuindu-şi că singurul adevăr este acela care aparţine timpului lor.

See more at: http://ziarullumina.ro/incorectitudinea-istorica

Cartea poate fi cumpărată de pe:

 Libris.ro la prețul de  37.05  Lei

Libhumanitas.ro la prețul de 39 lei.

Culorile vieții – o prezentare a cărții Culorile fericirii


Fiecare dintre noi dorim să fim fericiți și să ne bucurăm de VIAȚĂ. Viața capătă culoare prin semnificație, semnificația vieții o căpătăm prin înțelegere, înțelegerea aduce împlinire, împlinirea descătușează în noi sentimentul fericirii. Această ecuație a unei vieți fericite este anulată în absența unei relații personale cu Dumnezeul creștinismului. Prin urmare, cititorii sunt invitați la un alt tip de percepere al realității înconjurătoare decât aceea creionată de mass-media.

Cătălin Dupu, conferențiar, poet, prozator și evanghelist, ne aduce în atenție prin intermediul volumului Culorile fericirii  (Editura Cetate Deva, 2014) problema vieții, a fericirii datorată armoniei cu Dumnezeu și cu cei din jur. Autorul nu este la prima lucrare în proza, iar dintre cărțile publicate de autor amintesc: Dragoste Crucificată, Cine știe ce aduc zorile?, Istoria se scrie acum, Farul de la capătul inimii.

            Prin intermediul acestei cărți, autorul realizează o asociere interesantă între culoare și fericire, o fericire care vineCătălin Dupu, Culorile fericirii (coperta 1) de la Dumnezeu și se vede în viața personajelor care dau viață acestei cărți. Din punct de vedere al structurii lucrarea este formată din zece povestiri și nuvele, dintre care două au un și caracter istoric: Culorile fericirii, Biserica sub steagul roșu. Temei centrale a cărții, Fericirea, îi este alocat și un studiu pe care îl regăsim în carte sub titlul Fericirea nu se poate cumpăra. Alături de cele două nuvele istorice și de studiul despre fericire în această carte se regăsesc și următoarele nuvele și povestiri: O viață de 30 de arginți, Din nou la TVR2?, Portret în fereastra înghețată, Aceștia sunt adevărații credincioși, Creștinismul ar putea trăi acum un timp glorios. Însă …, Doar în acel loc, Cum am găsit secretul fericirii, precum și Repere din activitatea autorului, titlu sub care sunt prezentate succint activități ale lui Cătălin Dupu.

Cel de-al doilea război mondial este cadrul care conturează din punct de vedere istoric nuvela Culorile fericirii. Spațiul geografic este cel al României și Germaniei două țări prinse în mreaja războiului. Povestea se construiește în jurul a două personaje, Erick Steiner, ofițer german care ajunge în România unde o întâlnește pe Teodora Becher, iar amândoi trebuie să găsească variante pentru a supraviețui războiului. În cadrul unei discuții purtate cu autorul acesta a menționat că nuvela este una „cu final deschis” lăsând cititorului opțiunea să construiască mai departe acțiunea.

Prin intermediul acestei nuvele autorul evidențiază în acest fel faptul că, deși pare incredibil, este „bine a înțelege  că inima omului nu ține cont de legile războiului, ci de cu totul altele – ale iubirii și ale umanității …” (p.3)

Mesajul acestei cărți, și în particular al acestei prime nuvele este unul profund care nu poate fi înțeles fără ca cititorul să se aplece cu atenție asupra faptelor. Avem o construcție în care atenția nu cade pe cadrul politic sau geografic ci pe personaje. Evoluția personajului principal masculin, ofițerul Erick Steiner, m-a dus cu gândul la Dostoievski și la romanul Crimă și pedeapsă pe care îl sintetizez prin cuvintele „transformarea omului prin credință”. Paralela cu nuvela Culorile fericirii se datorează faptului că și aici avem o transformare prin credință, una lăuntrică datorită recunoașterii lui Hristos ca Mântuitor personal de către ofițerul german Steiner.  Asocierea cu scriitorul rus s-a făcut și pe baza importanței pe care o are ofițerul Steiner în tabloul nuvelei. Spre deosebire de romanul Crimă și pedeapsă în nuvela Culorile fericirii, transformarea pe care Dumnezeu o realizează în viața personajului principal este doar schițată, cititorul trebuind să coreleze mai multe informații pentru a putea percepe importanța schimbării. La Dostoievski în schimb transformarea este evidențiată mult mai clar și prin antiteza dintre viața trecută și cea după întâlnirea personală cu Hristos a lui Raskolnikov, personajul masculin principal din romanul Crimă și pedeapsă. Consider că autorul ar fi putut să evidențieze în ce mod acceptarea lui Hristos i-a schimbat lui Steiner concepția despre lume și viață. Cuvintele parabolice ale lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu – „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” – tranșează umanitatea în 2 realități polare: oile care primesc conducerea absolută a Bunului Păstor, ele experimentează atât viața, cât și abundența ei și, respingătorii Marelui Păstor, ei nu experimentează nici viața, nici abundența ei.

Culorile fericirii dovedește indubitabil purtarea de grijă a Lui Dumnezeu și faptul că El este deasupra istoriei și nu o persoană influențată de istorie sau pe care aceasta să-L ia prin surprindere. De asemenea, remarc cadrul istoric pe care este construită nuvela, cel al celui de-al doilea război mondial, diferența dintre modul de raportare la populația României între armata germană și cea sovietică. Evident că nu facem din acest aspect unul general deoarece și armata germană s-a raportat într-un mod cu totul injust la populația evreiască.

Ceea ce autorul a dorit să evidențieze prin intermediul acestei nuvele și cred că a reușit, deși personal aș fi vrut un final mai clar, este faptul că fericirea pe care o primim de la Dumnezeu ne poate colora viața, chiar și în împrejurări dificile. Motivul este acela că această fericire nu depinde de împrejurări, pentru că ea este una în primul rând interioară și nu una exterioară și efemeră.

O viață de treizeci de arginți este o nuvelă despre Iuda Iscarioteanul. Este un alt mod de a aborda relația dintre credință și bani, un alt mod de a-l prezenta pe Iuda și modul în care acesta s-a relaționat la Hristos. Se remarcă monologul interior al personajelor, inclusiv cel al lui Iuda, care induc o tensiune narațiunii, dar este și un mod literar de a prezenta caracterul și acțiunile personajelor.

În Biserica sub steagul roșu autorul realizează încă din titlu o asociere incitantă între Biserică și comunism simbolizat aici prin intermediul steagului roșu. Termenul steagul roșu care apare în titlu m-a dus cu gândul la cartea lui David Preistland intitulată Steagul roșu prin intermediul căreia acesta realizează o introducere în comunism. Biserica sub comunism este tema centrală a acestei nuvele în care autorul transpune în scris într-un mod palpitant situația critică a unei biserici evanghelice din România anilor ˈ80 ai secolului XX amenințată cu demolarea. În loc ca oamenii să aștepte la intrarea clădirii pentru a participa la serviciul religios așteptau buldozerele situație în care păstorul se află în fața unei decizii cruciale. Ce să aleagă? În ce direcție să meargă? La cine să apeleze? Frământarea din inima pastorului, tensiunea din cadrul nuvelei crește până la un punct critic. Soluțiile sunt în mare două: a rezista sau a renunța. Apare în această nuvelă propunerea de a face un memoriu către autorități, de a protesta, de a cere un teren la schimb, dar și o altă soluție. Cea din urmă, pe care o veți descoperi pe paginile acestei cărți, prinde contur și după mai multe discuții este cea aleasă. Zbaterile și problemele prin care a trecut această Biserică sub steagul roșu au fost și cele ale altor biserici evanghelice din România comunistă. Istoria acestei biserici a fost scrisă ca o mărturie a acelor vremuri în care Biserica ca instituție se afla sub asediul ateismului. Textuladuce în atenția cititorului și antagonismul dintre cele două sisteme simbolizate prin termenii biserică și steagul roșu, creștinism și ateism.

Nuvela este o mărturie a acelor vremuri ca noi să cunoaștem adevărul, problemele și provocările bisericii sub comunism.

Elementul istoric este unul dintre aspectele principale pe care le-am avut în vedere în prezentarea acestei cărți. Faptul că în cadrul nuvelelor care se regăsesc în această carte sunt evidențiate anumite particularități istorice nu ar fi fost important în reconstituirea adevărului istoric dacă ele nu s-ar fi bazat pe întâmplări reale și autorul nu ar fi dorit să păstreze acest adevăr și să reliefeze realitatea istorică. Reconstituirea realității istorice și dramatismul vremurilor mai aproape sau mai departe de noi se realizează și prin construcția epică a povestirilor context în care se remarcă și forța interioară pe care o emană personajele, căutarea acestora după fericire.

Reconstrucția unei lumi pe care unii dintre noi am cunoscut-o, cea a perioadei comuniste pe care autorul o readuce la viață prin intermediul nuvelelor și povestirilor este un obiectiv pe care autorul reușește cu succes să-l atingă prin intermediul acestei cărți.

Fericirea nu depinde de împrejurările istorice, de cine se află la conducerea unui partid sau altul, a unei partide sau a alteia, ci de Dumnezeu și de dorința noastră de a ne lăsa modelați de El.

Alte experiențe ale vieții prezentate sub diversele ei nuanțe coloristice aștept ca autorul să le dezvolte într-un roman.

Marius Silveșan

Culorile vieții – o prezentare a cărții Culorile fericirii


Fiecare dintre noi dorim să fim fericiți și să ne bucurăm de VIAȚĂ. Viața capătă culoare prin semnificație, semnificația vieții o căpătăm prin înțelegere, înțelegerea aduce împlinire, împlinirea descătușează în noi sentimentul fericirii. Această ecuație a unei vieți fericite este anulată în absența unei relații personale cu Dumnezeul Creștinismului. Prin urmare, cititorii sunt invitați la un alt tip de percepere al realității înconjurătoare decât aceea creionată de mass-media.

Cătălin Dupu, conferențiar și autor, ne aduce în atenție tocmai acest subiect prin intermediul volumului Culorile fericirii  (Editura Cetate Deva, 2014). Dintre cărțile publicate de autor amintesc: Dragoste Crucificată, Cine știe ce aduc zorile?, Istoria se scrie acum, Farul de la capătul inimii.

            Prin intermediul  ultimei sale cărți, autorul realizează o asociere interesantă între culoare și fericire, o fericire care vineCătălin Dupu, Culorile fericirii (coperta 1) de la Dumnezeu și se vede în viața personajelor care dau viață acestei cărți. Din punct de vedere al structurii lucrarea este formată din zece povestiri și nuvele, dintre care două au un si caracter istoric: Culorile fericirii, Biserica sub steagul roșu. Temei centrale a cărții, Fericirea, îi este alocat și un studiu pe care îl regăsim în carte sub titlul Fericirea nu se poate cumpăra. Alături de cele două nuvele istorice și de studiul despre fericire în această carte se regăsesc și următoarele nuvele și povestiri: O viață de 30 de arginți, Din nou la TVR2?, Portret în fereastra înghețată, Aceștia sunt adevărații credincioși, Creștinismul ar putea trăi acum un timp glorios. Însă …, Doar în acel loc, Cum am găsit secretul fericirii, precum și Repere din activitatea autorului, titlu sub care sunt prezentate succint activități ale lui Cătălin Dupu.

Cel de-al doilea război mondial este cadrul care conturează din punct de vedere istoric nuvela Culorile fericirii. Spațiul geografic este cel al României și Germaniei două țări prinse în mreaja războiului. Povestea se construiește în jurul a două personaje, Erick Steiner, ofițer german care ajunge în România unde o întâlnește pe Teodora Becher, iar amândoi trebuie să găsească variante pentru a supraviețui războiului. În cadrul unei discuții purtate cu autorul acesta a menționat că nuvela este una „cu final deschis” lăsând cititorului opțiunea să construiască mai departe acțiunea.

Prin intermediul acestei nuvele autorul evidențiază în acest fel faptul că, deși pare incredibil, este „bine a înțelege  că inima omului nu ține cont de legile războiului, ci de cu totul altele – ale iubirii și ale umanității …” (p.3)

Mesajul acestei cărți, și în particular al acestei prime nuvele este unul profund care nu poate fi înțeles fără ca cititorul să se aplece cu atenție asupra faptelor. Avem o construcție în care atenția nu cade pe cadrul politic sau geografic ci pe personaje. Evoluția personajului principal masculin, ofițerul Erick Steiner, m-a dus cu gândul la Dostoievski și la romanul Crimă și pedeapsă pe care îl sintetizez prin cuvintele „transformarea omului prin credință”. Paralela cu nuvela Culorile fericirii se datorează faptului că și aici avem o transformare prin credință, una lăuntrică datorită recunoașterii lui Hristos ca Mântuitor personal de către ofițerul german Steiner.  Asocierea cu scriitorul rus s-a făcut și pe baza importanței pe care o are ofițerul Steiner în tabloul nuvelei. Spre deosebire de romanul Crimă și pedeapsă în nuvela Culorile fericirii, transformarea pe care Dumnezeu o realizează în viața personajului principal este doar schițată, cititorul trebuind să coreleze mai multe informații pentru a putea percepe importanța schimbării. La Dostoievski în schimb transformarea este evidențiată mult mai clar și prin antiteza dintre viața trecută și cea după întâlnirea personală cu Hristos a lui Raskolnikov, personajul masculin principal din romanul Crimă și pedeapsă. Consider că autorul ar fi putut să evidențieze în ce mod acceptarea lui Hristos i-a schimbat lui Steiner concepția despre lume și viață. Cuvintele parabolice ale lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu – „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” – tranșează umanitatea în 2 realități polare: oile care primesc conducerea absolută a Bunului Păstor, ele experimentează atât viața, cât și abundența ei și, respingătorii Marelui Păstor, ei nu experimentează nici viața, nici abundența ei.

Culorile fericirii dovedește indubitabil purtarea de grijă a Lui Dumnezeu și faptul că El este deasupra istoriei și nu o persoană influențată de istorie sau pe care aceasta să-L ia prin surprindere. De asemenea, remarc cadrul istoric pe care este construită nuvela, cel al celui de-al doilea război mondial, diferența dintre modul de raportare la populația României între armata germană și cea sovietică. Evident că nu facem din acest aspect unul general deoarece și armata germană s-a raportat într-un mod cu totul injust la populația evreiască.

Ceea ce autorul a dorit să evidențieze prin intermediul acestei nuvele și cred că a reușit, deși personal aș fi vrut un final mai clar, este faptul că fericirea pe care o primim de la Dumnezeu ne poate colora viața, chiar și în împrejurări dificile. Motivul este acela că această fericire nu depinde de împrejurări, pentru că ea este una în primul rând interioară și nu una exterioară și efemeră.

O viață de treizeci de arginți este o nuvelă despre Iuda Iscarioteanul. Este un alt mod de a aborda relația dintre credință și bani, un alt mod de a-l prezenta pe Iuda și modul în care acesta s-a relaționat la Hristos. Se remarcă monologul interior al personajelor, inclusiv cel al lui Iuda, care induc o tensiune narațiunii, dar este și un mod literar de a prezenta caracterul și acțiunile personajelor.

În Biserica sub steagul roșu autorul realizează încă din titlu o asociere incitantă între Biserică și comunism simbolizat aici prin intermediul steagului roșu. Termenul steagul roșu care apare în titlu m-a dus cu gândul la cartea lui David Preistland intitulată Steagul roșu prin intermediul căreia acesta realizează o introducere în comunism. Biserica sub comunism este tema centrală a acestei nuvele în care autorul transpune în scris într-un mod palpitant situația critică a unei biserici evanghelice din România anilor ˈ80 ai secolului XX amenințată cu demolarea. În loc ca oamenii să aștepte la intrarea clădirii pentru a participa la serviciul religios așteptau buldozerele situație în care păstorul se află în fața unei decizii cruciale. Ce să aleagă? În ce direcție să meargă? La cine să apeleze? Frământarea din inima pastorului, tensiunea din cadrul nuvelei crește până la un punct critic. Soluțiile sunt în mare două: a rezista sau a renunța. Apare în această nuvelă propunerea de a face un memoriu către autorități, de a protesta, de a cere un teren la schimb, dar și o altă soluție. Cea din urmă, pe care o veți descoperi pe paginile acestei cărți, prinde contur și după mai multe discuții este cea aleasă. Zbaterile și problemele prin care a trecut această Biserică sub steagul roșu au fost și cele ale altor biserici evanghelice din România comunistă. Istoria acestei biserici a fost scrisă ca o mărturie a acelor vremuri în care Biserica ca instituție se afla sub asediul ateismului. Textuladuce în atenția cititorului și antagonismul dintre cele două sisteme simbolizate prin termenii biserică și steagul roșu, creștinism și ateism.

Nuvela este o mărturie a acelor vremuri ca noi să cunoaștem adevărul, problemele și provocările bisericii sub comunism.

Elementul istoric este unul dintre aspectele principale pe care le-am avut în vedere în prezentarea acestei cărți. Faptul că în cadrul nuvelelor care se regăsesc în această carte sunt evidențiate anumite particularități istorice nu ar fi fost important în reconstituirea adevărului istoric dacă ele nu s-ar fi bazat pe întâmplări reale și autorul nu ar fi dorit să păstreze acest adevăr și să reliefeze realitatea istorică. Reconstituirea realității istorice și dramatismul vremurilor mai aproape sau mai departe de noi se realizează și prin construcția epică a povestirilor context în care se remarcă și forța interioară pe care o emană personajele, căutarea acestora după fericire.

Reconstrucția unei lumi pe care unii dintre noi am cunoscut-o, cea a perioadei comuniste pe care autorul o readuce la viață prin intermediul nuvelelor și povestirilor este un obiectiv pe care autorul reușește cu succes să-l atingă prin intermediul acestei cărți.

Fericirea nu depinde de împrejurările istorice, de cine se află la conducerea unui partid sau altul, a unei partide sau a alteia, ci de Dumnezeu și de dorința noastră de a ne lăsa modelați de El.

Alte experiențe ale vieții prezentate sub diversele ei nuanțe coloristice aștept ca autorul să le dezvolte într-un roman.

Marius Silveșan

Retorică și predicare. Forme de transmitere a mesajului divin în societatea contemporană


Cartea Retorică și predicare. Interferențe și diferențe, apărută la Editura Universitară, București, 2013, este o una deschizătoare de noi drumuri, fiind o abordare inedită a acestui subiect în mediul evanghelic românesc. În cadrul acestei lucrări împărțită în două secțiuni, autorul, Constantin Ghioancă, doctor în teologie și cu o specializare în domeniul asistenței sociale, actualmente pastor al Bisericii Adonai din București, abordează două subiecte interesante și actuale, respectiv retorica și predicarea. Predicarea nu este un subiect nou pentru autor, dat fiind faptul că a interacționat cu acest domeniu încă din primii ani de facultate și a publicat, apoi, cartea Predicarea creștină în perioada postmodernă (Editura Universitară, București, 2007). Dorința sa de aprofundare a omileticii și-a găsit împlinirea pe parcursul studiilor la nivel de doctorat, context în care ajunge să interacționeze cu un domeniu complementar și anume, cel al  retoricii. Concret, ne referim la lucrările susținute în cadrul programului doctoral, absolvit în anul 2012 sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoș, cu calificativul Magna cum laude.

Prima parte a lucrării intitulată  Studiu introductiv în retorica clasică este una tehnică și, într-o anumită măsură,Constantin Ghioancă, Retorică și predicare poate și abstractă pentru cineva care nu a avut tangență cu retorica sau cu reprezentanții clasici ai acestei discipline. În cadrul primei secțiuni autorul realizează o incursiune în istoria retoricii, prezentând apoi reprezentanții de seamă din perioada clasică, din perioada Evului Mediu, ajungând până în secolul al XX-lea, context în care sunt tratate direcțiile de dezvoltare a acestei discipline, dar și formele diversificate ale ei. Autorul nu se oprește în această parte doar la elementele teoretice, ci caută să realizeze o îngemănare cu partea practică. Acest aspect este evidențiat atunci când sunt abordate elemente legate de pregătirea oratorului în general și a unui pastor în particular, dar mai ales în capitolul cinci unde sunt prezentate modalități de Îmbunătățire a elocinței, prin dezvoltarea respirației profesionale și prin intermediul unei dicții care să țină cont de rostirea corectă a consoanelor și a vocalelor.

Partea a doua a lucrării este una aplicată, autorul urmărind să prezinte punctele de confluență dintre predicarea creștină și retorică, modul în care retorica poate ajuta predicarea, precum și o serie de asemănări și deosebiri între retorică și predicare, puse în evidență chiar de scopurile vizate de cele două discipline. Domeniul retoricii este unul tehnic, pământesc, iar cel al predicii unul duhovnicesc, în care accentul nu se pune atât de mult pe elocință, deși și aceasta își are rolul ei bine definit în transmiterea mesajului divin, cât pe transmiterea mesajului         într-un mod cât mai fidel Bibliei. Scopul predicatorului și al mesajului său nu trebuie să fie acela de a gâdila urechile oamenilor, cât de a transmite mesajul, Cuvântul lui Dumnezeu care poate fi comparat cu o sabie cu două tăișuri (Evrei 4:12).

Această secțiune este împărțită în cinci capitole prin intermediul cărora autorul ne prezintă modul în care putem vorbi de o confluență între predicarea creștină și retorică. Astfel, autorul a considerat oportun să prezinte o schiță istorică a confluenței dintre predicarea creștină și retorică, continuând apoi cu Dimensiunea practică a confluenței dintre retorică și predicare, unde sunt abordate două aspecte practice foarte utile celor care doresc să stăpânească arta cuvântului. Ne referim la aspecte practice în pregătirea predicii și în susținerea acesteia. Elementele de retorică pe care autorul le analizează atunci când vorbește despre pregătirea predicii le considerăm absolut necesare unei bune interacționări dintre retorică și predicare, dar mai ales cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Ca și o observație personală și recomandare ar fi aceea ca la republicarea lucrării această parte să fie extinsă, tocmai pentru a veni în sprijinul celor interesați de predicarea creștină. Asemănări și deosebiri între retorică și predicare are scopul de a realiza o „scurtă sintetizare a interferențelor dintre retorică și predicarea creștină.” (p. 144), dar și de a accentua faptul că scopul predicii nu este unul cultural, ci de a transmite mesajul lui Dumnezeu ascultătorilor, chiar dacă acesta nu poate fi pe placul tuturor. Importanța acestui fapt este relevantă și pentru societatea contemporană, una în care adevărul este relativ, oamenii urmărind de cele mai multe ori să se raporteze la propriul adevăr și nu la cel absolut, reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta poate fi și motivul pentru care Dr. Constantin Ghioancă realizează în finalul cărții, O pledoarie pentru predicarea hristocentrică. Este scoasă în evidență importanța predicării hristocentrice precum și persistența orientării hristologice în transmiterea mesajului divin.

Într-adevăr, în această lucrare sunt prezente retorica clasică, omiletica precum și elementele care le aduc în interacțiune, de unde rezultă și importanța acestei cărți în plan teoretic și practic. Teoretic, prin incursiunea și sinteza istorică realizată cu referire la retorică, dar și la modul cum predicatorii Cuvântului lui Dumnezeu au interacționat cu retorica de-a lungul timpului. Practic, prin faptul că autorul se folosește de partea teoretică, tocmai pentru a prezenta modul în care retorica poate fi integrată în predică și folosită cu succes pentru transmiterea mesajului biblic, într-un mod concis și aplicat societății contemporane.

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Omul recent și valorile marilor personalități


Recenzie a cărții Istoria se scrie acum de Cătălin Dupu

 Trăim într-o perioadă de transformări economice și sociale ce se reflectă în stilul de viață adoptat de cei care o trăiesc. Omul recent trăiește sub presiunea de a se integra în societate, de a fi pe placul familiei, al prietenilor, al anturajului, iar toate aceste aspecte au o consecință asupra stilului de viață, a alegerilor făcute de acesta. Omul zilelor noastre este Omul care vrea totul, își dorește o viață fără griji petrecută în petreceri, alergări dintr-un loc în altul, o viață în care să încerce totul, dar din care Divinitatea să fie exclusă. Astfel se poate rezuma nuvela Omul care a vrut totul ce deschide ultima carte a lui Cătălin Dupu, conferențiar, regizor, scriitor, actor. Nuvela este o radiografie a societății contemporane, a omului aflat în permanență în căutare de nou, de lucruri care să-i umple un gol în inimă, gol ce nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. Goana după plăceri,Cătălin Dupu, Istoria se scrie acum coperta 1 dorința de a avea este firul roșu al acestei nuvele, una care captează de altfel și pe care după ce ai citit-o rămâi mișcat de profunzimea adevărurilor pe care autorul le transmite prin intermediul cuvintelor. Sunt cuvinte care doresc să miște inimi, să conștientizeze direcția pe care ne-o alegem în viață. Înțeleptul Solomon afirmă în cartea Eclesiastul că  „totul este deșertăciune și goană după vânt.” Această afirmație trebuie înțeleasă în contextul în care omul nu își pune în gând să-L caute pe Dumnezeu, deși acesta se relevă când într-un mod, când în altul, dovedind faptul că banii nu rezolvă toate problemele. Acesta este adevărul! Autorul ne îndemână „să nu dorim senzaționalul și să-L căutăm pe Dumnezeu” pentru că „din prea mult senzațional unii s-ar putea să rămână doar cu o părere din ceea ce trebuie să fie prezența lui DUMNEZEU.” De aceea, fiecare dintre noi trebuie să ne cunoaștem valoarea și să o apreciem ca venind din partea lui Dumnezeu, însă nu trebuie să dăm uitării nici calitățile celor din jurul nostru pentru că „a recunoaște valoarea cuiva este o calitate.” Pornind de la acest deziderat, Cătălin Dupu a scris și despre realizările unora dintre celebritățile zilerelor noastre, urmărind nu atât realizările acestora în plan profesional cât modul în care acestea se raportează la Dumnezeu. Primul care a răspuns întrebărilor lui Cătălin a fost Horia Brenciu. Acesta menționa că „cel mai important lucru pe care îl avem de oferit Divinității este simțimântul nostru. Divinitatea nu se schimbă cu trecerea anilor”, dar noi ne schimbăm. Andreea Marin continuă ideea lui Horia prin menționarea faptului „că nu poți străbate drumuri anevoioase în viață fără credința că acolo sus Cineva te veghează.” După cum spune Andreea, pentru a trece cu bine și prin momentele mai puțin plăcute ale vieții ai nevoie de credință, iar pentru Horațiu Mălăele lumina pe cărarea vieții i-a fost oferită de Biblie. Aceasta a fost cartea de căpătâi și cea mai frumoasă carte pe care a citit-o. În ea el l-a găsit revelat pe Dumnezeu, ori tocmai lipsa acestuia „din gândurile oamenilor a măcinat poporul acesta.” Pepe se declară o persoană credincioasă, caracteristică ce definește și viața unei alte vedete, Fuego. Acesta și-a dorit să studieze teologia, dorință expresă a bunicii sale reflectată și în faptul că de la grădiniță a început să meargă la biserică. „În fiecare dimineață [bunica] mă trezea la 7 și plecam la slujbă” povestește Fuego. „Mai târziu m-am apucat și am citit Biblia, o carte extraordinară”, continuă șirul amintirilor Fuego. Virgil Ianțu se declară, la rândul său, un om credincios cu o educație decentă primită de la tatăl său. Alessandra Stoicescu mărturisea în discuțiile cu Cătălin Dupu următoarele: „Cred în Dumnezeu. Nu pot să spun  că mă duc în fiecare duminică la biserică, dar mă rog, discut cu Dumnezeul din mine, există o relație.”

Dem Rădulescu, un bun național demonstrează faptul că maestrul Dem Rădulescu era nu numai un mare om de teatru, dar și un pedagog excelent, un om care punea suflet în relațiile cu studenții. A fost o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un om celebru, un bun național cum îl definește Cătălin Dupu care l-a avut pe acesta ca profesor, dar și mentor în carierea profesională.

Schițele biografice ale unor personalități politice, literare, artistice precum Jimmy Carter, Abraham Lincoln, Billy Graham, George Washington, Charles Dickens, Winston Churchill, Martin Luther King Jr., Henry Sienkiewicz, Jony Eareckson Tada ne arată tot atâtea moduri în care Dumnezeu a lucrat de-a lungul istoriei, dar și moduri în care oamenii au ales    să-L aleagă pe El ca Domn și Mântuitor. Selecția făcută de autor s-a realizat după criteriul valorii, dorind să evidențieze faptul că au existat oameni politici, președinți, prim-miniștrii care au  avut un set de valori morale după care s-au călăuzit în viața lor personală și profesională. Ceea ce putem învăța din experiențele acestor personalități este faptul că în viață au câștigat oamenii care au avut un set de valori și că cei care au avut principii morale solide au putut ajunge în funcții de conducere. Mult mai important decât faptul că aceștia au ajuns în poziții cheie este faptul că au lăsat în urma lor ceva, au avut un vis care a devenit realitate. Trebuie să învățăm din istorie să fim și recunoscători înaintașilor noștri și să înțelegem că ei au construit ceva valoros care dăinuie și astăzi. Autorul concluzionează faptul că „indiferent cine suntem în prezent, putem deveni prin perseverență, educație și credință în Cel de Sus oameni care să fie adevărate «miracole».” Educația și credința devin astfel cele două elemente principale ale succesului în viață. Dacă le înțelegem și ni le însușim avem șansa de a lăsa ceva valoros în urma noastră.

Ținând cont de un  set de principii, de valorile morale după care a ales să-și ghideze viața, Cătălin Dupu a considerat la un moment dat că Dumnezeu este mai sus de televiziune și că nu scena aceasta este importantă, ci cea a împărăției lui Dumnezeu, acolo unde El, creatorul tuturor lucrurilor, deține controlul și Lui i se aduce slava și gloria. Această carte dovedește faptul că harul lui Dumnezeu ne poate găsi pe fiecare dintre noi, rămâne numai ca noi să dăm curs invitației Sale.

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Colecționarul de fericire, colecționarul de vieți


  Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața
nu trebuie uitată ci împărtășită.”
Cătălin Dupu

 

Fiecare dintre noi suntem colecționari de fericire pentru că adunăm, strângem în inima noastră acele momente care ne aduc fericire, ne fac să fim mai buni, mai iubitori și mai atenți cu semenii. Prin antiteză, colecționarul de vieți face referire la un sistem, la un partid cum a fost cel comunist, care și-a propus nu să aducă fericirea în viața oamenilor, ci să îngenuncheze viețile acestora, să se pună pe sine mai presus de aceștia și să-și impună directivele prin intermediul unei dictaturi. Am făcut referire la aceste aspecte deoarece ele se regăsesc îngemănate sub titlul Cine știe ce aduc zorile?, numele ultimei cărți a lui Cătălin Dupu și totodată titlul povestirii cu care se deschide cartea. Întrebarea din titlu este una care merită mai multă atenție decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Noi nu știm ce pot aduce zorile, dar Creatorul lor știe. Am putea să parafrazăm titlul cărții și să întrebăm cine știe ce este viața?, cine știe ce aduce ziua de mâine în afară de Dumnezeu? Răspunsul este că nimeni, fapt relevat și de povestirile, schițele, nuvelele din care este compusă cartea, unele istorice iar altele autobiografice. Scopurile cărții sunt multiple, însă ceea ce atrage atenția din punct de vedere istoric este faptul că autorul aduce în atenția contemporanilor fapte, evenimente și personaje din trecut. Considerăm demersul său ca fiind unul binevenit și de folos pentru a cunoaște istoria, astfel ca atunci când aceasta se repetă, noi să nu mai repetăm greșelile trecutului. Să fim oameni înțelepți care știu să-și prețuiască valorile și trecutul, interesați de identitatea noastră, cetățeni care vor și pot să transmită un mesaj pozitiv societății în care trăiesc.

Cătălin Dupu, Cine stie ce aduc zorileCine știe ce aduc zorile? este o poveste istorică captivantă, care se desfășoară pe fondul celui de-al doilea război mondial și al alianței dintre Germania și România. Autorul reușește să capteze audiența prin realismul și totodată dramatismul operei. Citind povestioara ești transpus în birourile legației germane de la București, faci cunoștință cu oameni și locuri pe care altfel nu i-ai fi întâlnit, pe lângă care poate ai fi trecut nepăsător, referire la faptul că aceste personaje ne pot reprezenta chiar pe noi, viața lor să fie într-o anumită măsură și viața noastră. Unul din personajele care atrage atenția este „omul lui Dumnezeu”, preotul către dă dovadă de îndrăzneală și înțelepciune în acțiunea pe care o avea de îndeplinit, aceea de a aduce alinare sufletelor îndurerate, trupurilor vlăguite de tratamentul dur la care au fost supuse de către „lunganul”, gardianul închisorii. Cred că acesta este rolul nostru, al celor care cred într-un Creator, de a aduce speranță și alinare în viețile celor din jurul nostru prin ceea ce facem, prin comportament, prin vorbele noastre. Autorul nu forțează lucrurile, ci lasă povestea să decurgă normal cu tensiunile ei inerente. Viața se desfășoară pe mai multe planuri: în închisoare, în biroul comandantului, în oraș, în familia Liviei, dar peste toate veghează Bunul Dumnezeu. Un Dumnezeu care intervine în cursul istoriei, în desfășurarea ei așa cum vrea și când vrea. El este la cârma vieții oamenilor și la cârma istoriei, fapt care ne conduce către o îngemănare între istorie și credință.

O altă povestire istorică este Comanda dictatorului, care dezvăluie dorința președintelui României Socialiste, Nicolae Ceaușescu, de a cunoaște viitorul omenirii. A dorit să știe ce spune cartea Apocalipsa despre sfârșitul istoriei. Cu toate că nu știm ce a descoperit profesorul cu nume neamț despre ceea ce i-a comandat dictatorul să afle, este evident faptul că dictatorul nu a mai stat la conducerea țării decât un an. Mai mult decât atât, în decembrie 1989, după un proces sumar, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu au fost împușcați. Faptul că s-a încrezut în sine, s-a crezut mai presus de divinitate, considerându-se el însuși o persoană care trebuia să aibă propriul cult i-a adus pierirea.

Societatea ideală, multilateral dezvoltată, ne este prezentată în schița Cândva la Casa Poporului, lucrare care descrie suferința, lacrimile, sacrificiul și prigonirile pe care le-au îndurat cei care au lucrat la acea construcție megalomanică. Povestea se construiește paralel cu dezvăluirea personajului principal, maistrul electronist Tudor Ilie, a familiei sale și a tovarășilor de lucru și de credință. Casa Republicii, denumită după Revoluția din decembrie 1989 Casa Poporului, s-a construit cu muncă non stop până la epuizare, cu lacrimi, cu amenințări și cu multe sacrificii de vieți omenești, a celor care s-au tot dus, „au murit și nu meritau.” (p. 36). Cu toate suferințele și privațiunile la care au fost supuși alături de ceilalți, pentru Tudor Ilie și ceilalți muncitori care au mai rămas în viață izbăvirea a venit mai repede decât aceștia se așteptau, prin Revoluția din decembrie 1989, „pentru că Domnul Dumnezeu nu ține cont de calendarul omului ci de Hăruitul Său Pan.” (p. 36)

În povestea Mașina de muzeu ne sunt relatate peripețiile prin care a trecut echipa care a filmat producția „Cartea care a schimbat lumea”, o continuare a filmului „La frontieră”, ambele regizate de către Cătălin Dupu. Filmul „La frontieră” vorbește despre transportul ilegal de Biblii în perioada comunistă. Sunt amintite în acest context persecuțiile îndurate de cei care s-au implicat în astfel de acțiuni în România comunistă. La frontieră, Cartea care a schimbat lumea, Acces interzis „sunt istorii adevărate care demonstrează că și la noi au trăit creștini adevărați care au îndurat ani de închisoare pentru Domnul.” (p. 41).

Așa cum aflăm din povestirea Piatra Neamțului „istoria este mult mai lungă și plină de învățăminte.” Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața nu trebuie uitată ci împărtășită.”

Faptul că viața nu trebuie uitată nu însemnă neapărat că În dragoste nu sunt necazuri. Cu toate acestea, „atâta timp cât suntem în viață fiecare dintre noi mai are o șansă la fericire.”

Prin intermediul Colecționarului de fericire „am realizat că viața noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni, locuri, alegeri, haine, atitudini” și mai mult decât atât am aflat că esența fericirii este „mai mult decât o filosofie, un țel, o stare”, aceasta este ADEVĂRUL.

Adevărul unei epoci nu de mult apuse este și subiectul nuvelei Dureri de seceră și ciocan unde ne este prezentată viața unei familii credincioase care deținea o mică fierărie, familie a cărei viață a fost distrusă prin două mari lovituri. Prima a fost colectivizarea, iar a doua a venit ca urmare a celei dintâi, însă după mai mulți ani în care familia se stabilise la Iași, iar Nea Ion se angajase ca fierar la Atelierele CFR Nicolina, când după ani de muncă și trudă și după promisiuni deșarte își vede năruită speranța de a ajunge șef de secție la fierărie ca urmare a avansării unei persoane mult mai tinere fără pregătirea profesională necesară. Prin intermediul acestei nuvele autorul scoate în evidență propaganda comunistă, punând în antiteză minciuna unei societăți născută prin distrugerea multor vieți și realitatea vieții sub comunism. Ne este relevată aici diferența dintre discurs și realitate, aspecte care pot fi observate dacă urmărim cu atenție evoluția acestei familii de țărani, credincioasă și recunoscătoare Creatorului, familie care este nevoită să plece de la sat la oraș datorită colectivizării. Ajunsă în orașul Iași această familie încearcă să se integreze în societatea comunistă, o societate care se construia sub ochii lor, însă și aici se va lovi tot de tovarășii care au luat locul domnilor, de comuniștii care după ce i-au luat pământul i-au luat și viața. Putem spune, parafrazând titlul povestirii anterioare, că Partidul Comunist a devenit un colecționar de vieți.

Pentru credincioșii evanghelici din România persecuțiile religioase declanșate la mijlocul secolului XX de Partidul Comunist nu erau o noutate pentru că aceștia se confruntaseră cu ele încă din secolul XIX. Un caz aparte în fenomenologia persecuției religioase este relevat de autor prin intermediul povestirii Locația nu vă aparține. Plecând de la cazuri reale acesta ne prezintă lupta unei biserici evanghelice pentru păstrarea, iar apoi recuperarea lăcașului de cult. Rechiziționarea acesteia s-a realizat prin Decretul lege din 29 decembrie 1942, completat în 1943 printr-o prevedere legislativă care avea următorul cuprins: „Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desființate de drept.”

Acest scurt istoric transpus în scris sub formă de povestire face referire la faptul că aceasta a fost situația bisericilor evanghelice până la 31 august 1944 când „legea din 42 a fost abrogată.” În ceea ce privește lăcașul bisericii la care face referire povestirea, aflăm că recuperarea acestuia de către credincioși nu a fost un demers facil. „A fost un proces greu și abia în [19]46 biserica s-a reunit iar, acolo unde pentru patru ani s-au vândut lacuri și vopseluri.” Sfârșitul acestei relatări este unul care ne arată credincioșia lui Dumnezeu, atrăgând totodată atenția asupra faptului că El va judeca toate lucrurile și că fiecare din noi vom da socoteală de acțiunile noastre. „Ceea ce nu au înțeles niciodată autoritățile, puse acolo pe scaune doar pentru o vreme, este faptul că în necaz și persecuție cei care au aceeași credință creștină nu pier, nu disperă, ci se întăresc și cresc. Este puterea lui Dumnezeu asupra lor …” (p. 73)

            Fiecare dintre noi să rămânem credincioși lui Dumnezeu și să ne rugăm ca atunci când trecem prin situații limită El să nea dea puterea de a rămâne de partea ADEVĂRULUI.

Bisericile Creștine Baptiste din Romania 1948-1965, recenzie în Analele Universității din Craiova 1/2013


Anale Istorie Craiova 1-2013

În cadrul Analelor Universității din Craiova, seria Istorie, Bogdan Emanuel Răduț, istoric și autor al unor cărți privind istoria evanghelicilor în comunism, a publicat o recenzie a cărții mele, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență, 1948-1965, recenzie pe care o public și eu mai jos preluată de pe blogul autorului http://emyradut.blogspot.ro/2013/06/marius-silvesan-baptiste-christian.html.

Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 - copertă fațăMarius Silveşan, The Baptiste Christian Churches from  Romania among persecution, accommodation and resistance (1948-1965), Cetatea de Scaun Publishing Press, Târgovişte, 2012, 410 pages.
   We have been witnessing lately  new historiographical ,memorial issues and, why not, some of them even journalistic about the evangelical believers in the Romanian communist regime, although they are better known  under the name of evangelicals. The weak, but promising start of  a new generation of historians gives us the  hope that over the coming years to point out, at least by and large, which was their status and  role in the post-communist Romania.
Starting from PhD thesis sustained in 2010 at the  University of Bucharest coordinated by Professor Dinu C.Giurescu, the work of the historian Marius Silveşan leads us into the Baptist community during  the years of Romanian stalinism. These were  probably the most troubled years of communism in our country, a fact that arises from  some realities face at that time:the crowded prisons with  political, and religious prisoners and the mass deportations. The years 1948-1965 were also characterized by multiple national transformations: collectivization, five year plans , nationalization and there’s no doubt that these changes affected the communities and the Baptist believers.
Still from  the title it is clearly that the volume involves three approaches: persecution accommodation and resistance. The Baptist churches had been recognized as a legal  cult  since 1944. But, between the public discourse and reality  there was a big difference. Marius Silveşan sought to emphasise this difference, proving bringing proofs in order to sustain the idea of persecution. The slogans according to which there was religious freedom are in total contrast with the historical realities of that period. The regulations, assignations, dismissals, the investigations, assassinations- to list only a few of them- were realities faced by the Baptist believers  and others like them, although the legal denominations had religious rights recognised  by the Constitution, and the Decree no. 177 ( 1948).
Starting from the sources of the archives, most of them revolutionary, dr. Marius Silveşan has carried out a summary of great necessity for both the Baptist believers as well as for other evangelical denominations  and historians interested in this period..
The complexity of the book  is apparent both in the contents, as well as its bibliography, a fact that proves the  professionalism with which it was approached..
The volume is structured in several sections with different approaches. Chapter I –„Social, political, institutional and legislative changes in the first decades of communism in Romania”, „Social, political, institutional and legislative changes in the first decades of communism in Romania”, introduces the reader into the social, political and cultural life of the period.
When we refer to the religious life,  we have in mind  the Constitution that guaranteed  religious freedom, at least de jure. In Chapter II – „Baptist Christian Churches  and the dynamics of the religious life between the years 1948-1965”, – the author  shows us who are the Baptist believers, as well as their dynamics. Following the history line until 1856 when the first Baptists were recorded in  Romania, Silveşan emphasizes their development over time, until the  end ‘ of 1980s. In this section, any reader  can get acquainted with the internal mechanisms of the Baptist denomination. Chapter III – „The Baptist pastors – A life dedicated to ministry?” – is a collection of five portraits preceded by a historical approach on the rules of the entitlement to preach at that time. Chapter IV – „The Theological Education”,- presents the institution  that prepared the Baptist pastors  for ministry,  in this case the Baptist Theological Institute in Bucharest. In that period some Baptist pastors (such as Alexa Popovici and Ioan Bunaciu) completed their theological studies at other theological centers such as the Othodox Theological Seminary from Bucharest or the Protestant Theological Seminary from Cluj-Napoca. In Chapter V – „The harmony between religious denominations –a factor of popular democracy”,  -we find the relationships of the Baptist denomination with the Romanian Orthodox Church and other Evangelical denominations (in 1950 the state united all Evangelical denominations in the Federation of Evangelical Denominations from The Popular Republic of Romania; this federation included the following denominations: Baptist Church, Adventist Church, Pentecostal Church , Evangelical Church)and similar churches from abroad (the external relations were carefully monitored and governed by authorities). Chapters VI –„The Baptist churches  between persecution and accomodation”,   – and VII – „The response of the Christian Baptist churches  to  the constraints of the state. Actions of questioning and response” – defines the idea of oscillation of the Baptist leaders between accommodation and resistance. The biographies, portraits, personal histories that the author emphasizes with their lights and shadows, are very interesting and presented in an authentic style on the principle sine Ira et studio. Some of the Baptist  leaders had  to endure persecution for their beliefs, while others  made compromises. From the actions of questioning of the oppressive system that limited the freedom of faith proclaimed by the Constitution, we can mention various reports of the pastors , illegal baptisms, the founding of the Committee for the Defense of Religious Freedom and of Conscience (A. L. R. C. ), and so on. It is important to mention the fact that these actions did not register only  between the years 1948-1965, but also during the Socialist regime and, in particular, in the years ’70 and ’80. The impressive  work of dr. Silveşan ends with conclusions and opinions of some key figures from the Baptist community and not only. The bibliography is followed by 10 annexes with documents and photos, as well as an index meant to help the  reader in finding  the information he looks for.
I do not intend to end my paper without presenting a few opinions of some well-known  historians, as they are presented in the book. The introduction is written by PhD Ecaterina Lung (University of Bucharest), who emphasises that „It must be stated from the beginning that the book is about a denominational history,  written by a member of the Baptist community, but at the same time, it should be stressed that it is a history written with scientific objectivity and in compliance with all the requirements of professional ethics. The insight that  Marius Silveșan can have into the subject allows him to understand better  the phenomena and to explain them to those less familiar with these. At the same time, the status of historian, acquired at the University of Bucharest, helps him to overcome easily  the fact that he is a member of the Baptist denomination and „do his job” correctly and well-balanced. PhD Adrian Cioroianu (University of Bucharest): „The main merit of work consists, I believe, in the theme itself: there’s no doubt that the history of this  religious minority from  Romania is one of the chapters of national history which must be known and investigated better, in the context of the religious life in the first two decades of Communist Regime”. PhD Alexandru Neagoe (The West University of Timişoara):”The purpose of the thesis is to establish the historical truth about the relationship between the communist State and the Baptist churches as it can be reconstituted by means of an attentive analysis of genuine documents  [ … ] and the scarce bibliography available in books and magazines”. PhD Cristian Barta (Babeş-Bolyai University, Cluj Napoca ): „The subject treated by Mr. Marius Silveşan is of high interest and completes with professionalism the stage of the research in the relationships between the state and Christian churches in Romania in the first two decades from the issuing of the Law on religious denominations by the communist regime (1948). Academist Dinu C. Giurescu, the scientific counsellor of the doctoral thesis that represents the starting point of the present work  states that: „an orderly exposure follows the plan of a work designed to present and analyze a theme which had not been the studied before, in this case the Baptist church between the years 1948-1965.”
 Even though the book is addressed to a certain public that is acquainted with this subject, we appreciate the historical magnitude and complexity of the volume and its framing in the  Romanian historiography on the relationships  between the state and churches during the Communist regime. Baptist churches have always militated in favor of religious freedom,  faith and conscience, and also for the separation between church and state. These principles made them to endure courageously  the post-communist years of oppression, an on the other hand, to oppose the State’s interference in the internal affairs of the Church.
I congratulate PhD Marius Silveşan, hoping that the issuing of this work will bring clarity in the relationships between the Romanian communist state and Romanian Evangelical churches, and the Baptist church in particular.
In conclusion PhD Otniel Ioan Bunaciu, the president of the The Baptist Union of Romania  considers that „the work of Mr. Marius Silvesan represents an important contribution in the research and understanding of a complex past. The author uses a balanced historical approach of the events from the  post-communist period and in consequence, this work avoids the subjectivity of personal interpretations, by trying to clarify and to lead the reader to a better understanding of a past that has left its mark on the religious life of the Baptists from Romania up to the present. „

Bogdan Emanuel Răduţ

Pelerin spre patria cerească – prezentare în Eveniment Creștin


În „Pelerin spre patria cerească” se întâlnesc un dr. profesor și pastor și un dr. în istorie. Apariția celor doi în volumul amintit este benefică pentru mult mai mulți. Ioan Bunaciu, co-autor și mărturisitor, își prezintă în scris și dialog raportul cu Securitatea dinainte de 89, lucru lăudabil și curajos, deoarece vocile din umbră au menționat mai multe din 90 până în prezent.
Marius Silveșan, co-autor, are în diploma și inimă pasiunea pentru istorie, și mai ales, pentru istorie bisericească. Aici reușește la modul direct, pe surse, să atragă pe cititor în viața aparte a unui reprezentant baptist de notorietate. Ioan Bunaciu a publicat mai multe cărți, mai ales de istorie baptistă, și rămâne, nu ai ce face, un pelerin spre patria cerească.
Co-autorul Silveșan nu se oprește doar la această apariție, ci e gata de citit și „Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965).”

Cătălin Dupu 

Cătălin Dupu decriptează pentru Eveniment Creștin ceea ce se ascunde între coperțile cărții Pelerin spre patria cerească. Autorul recenziei menționează corect faptul că această lucrare este realizată într-un mod profesional având la bază surse arhivistice dar și memorialistice pentru a contura portretul celui care a slujit vreme de o jumătate de secol ca pastor și profesor universitar, dar și aproape un sfert de secol (1970-1988) ca director al Seminarului Teologic Baptist din București, instituție emblematică a învățământului teologic românesc. Când spun emblematică am în vedere mai multe elemente dintre care amintesc: este cea mai veche instituție teologică evanghelică din România și probabil și din Estul Europei, la această instituție au slujit ca profesori sau directori o serie de personalități precum Ioan R. Soacaciu, Alexa Popovici ca să amintesc doar două nume, dar a și format oameni pentru slujire. Aproape toți liderii baptiști contemporani s-au intersectat în pregătirea lor teologică într-un fel sau altul cu Seminarul Teologic Baptist din București transformat din 1990 în Institutul Teologic Baptist din București.

Ioan Bunaciu, Marius Silvesan, Pelerin spre patria cerească (coperta fata)

Pelerin spre patria cerească decriptează prin intermediul unui material inedit elementele propagandei ateiste în România anilor 50 printr-un studiu de caz ce are ca subiect S.R.S.S.C. (Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii) al cărui rol principal era unul propagandistic, acela de a răspândi în mase lumina științei  ca o contrapondere la lumina divină. Dat fiind acest obiectiv stabilit prin statut, această societate a acționat direct și pentru propagarea ateismului în societatea românească. Importanța propagandei și interconectările ei cu alte domenii este analizată în cadrul unui subcapitol dedicat în cadrul cărții Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție acomodare și rezistență.

Regăsește informațiile care te interesează citind și Nota asupra ediției

În cadrul interviului cu pastorul și profesorul Ioan Bunaciu, care se întinde pe 60 de pagini, se regăsesc informații inedite despre evenimente și oameni din comunitatea baptistă, despre modul de lucru cu împuterniciții și inspectorii de culte, despre cruciada evanghelistică a lui Billy Graham în România (1985), despre Seminarul Teologic Baptist dar și despre evenimente și locuri pe care le veți descoperii doar citind această carte care prezintă călătoria spre Patria cerească a pelerinului Ioan Bunaciu.

%d blogeri au apreciat asta: