Mihail Neamțu – Evanghelia după Ioan și Frații Karamazov
În cadrul acestei prelegeri domnul Mihail Neamțu oferă și detalii interesante din biografia scriitorului Feodor Dostoievski
Partajează asta:
F. M. Dostoievski – De ce a venit Cristos în lumea noastră?
Dostoievski surprinde destul de bine aici scopul venirii lui Cristos și misiunea sa.
În capitolul „Răzvrătirea” din „Frații Karamazov”, Ivan îi explică lui Alioșa de ce nu se poate împăca cu ideea creștină a armoniei finale, potrivit căreia, într-o bună zi, „când tăriile Cerului se vor deschide” și când „judecățiile divine vor fi date pe față”, sensul cumplitei suferințe ce-i însoțește pe oameni de-a lungul istoriei lor se va lămuri, și victimele și călăii se vor îmbrățișa, prinși în hora iertării generale. Ivan nu crede că acest lucru este firesc. Căci nimeni pe această lume, nimeni, spune el, nu poate ierta fapta călăului care și-a torturat și ucis victima. Pentru ca armonia finală să se poată instaura, este nevoie ca ea să fie precedată de o compensație, alta decât răzbunarea (care nu poate repara nicicum soarta celor care au murit în chinuri). „Din dragoste pentru omenire”, spune Ivan, eu nu pot accepta nici împăcarea finală, nici gândul că cineva poate ierta în numele victimei, fie acest „cineva” chiar și mama copilului torturat și ucis.
Ei bine, răspunde Alioșa, există totuși cineva care, nefăcând parte din această lume, a coborât totuși în ea și care „dăruindu-și sângele nevinovat pentru toți și pentru toate” a căpătat dreptul și puterea de a ierta totul. Acest cineva este Isus Cristos.
Toată morala creștină este rezumată în această pagină din Dostoievski și în această morală, după cum spuneam, orice formă de ură se dizolvă în oceanul iubirii și iertării care se naște odată cu venirea lui Dumnezeu în trupul Fiului său infinit suferitor.
(Gabriel Liiceanu, Despre ură, pp. 19-21)
Fragment preluat de la Marius Cimpoae
Tot în Frății Karamazov ni se prezintă revenirea lui Cristos pe pământ, nu în glorie, și faptul că omenirea l-ar trata la fel. Deși oamenii știau cine este El, totuși se ajunge la o judecată din partea unei autorități ecleziastice.
De asemenea, autorul prezintă într-un mod inedit și misiunea Rusiei în această lume, cu mențiunea că în acest caz identificăm și elementele unui mesianism politic.
Partajează asta:
Maxima zilei – 24 martie 2016
Nu ajunge să dai viaţă unui copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să şi arăţi că eşti demn de acest nume.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 912.
Partajează asta:
Maxima zilei – 23 martie 2016
«Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!»
Da, să împlinim noi înşine mai întâi învăţătura lui Hristos şi abia după aceea să cerem acelaşi lucru copiilor noştri. Altfel, nu ne putem numi părinţii, ci duşmanii lor, iar ei nu sunt copiii noştri, ci duşmanii noştri, pe care noi înşine ni i-am făcut vrăjmaşi! «Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!» –asta iarăşi nu v-o spun eu, ci cuvântul Evangheliei, care ne învaţă să măsurăm cu aceeaşi măsură de care am avut parte noi. Putem noi, oare, să-i acuzăm pe copii când ne întorc, măsură pentru măsură, ceea ce le-am oferit noi?
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 911.
Partajează asta:
Maxima zilei – 22 martie 2016
Cu cât o putere este mai mare cu atât mai teribile pot fi urmările ei!
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 907.
Partajează asta:
Maxima zilei – 21 martie 2016
Conştiinţa înseamnă căinţă (…) Disperarea şi căinţa sunt două sentimente cu totul diferite. Disperarea nu exclude ura şi înverşunarea.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 905.
Partajează asta:
Maxima zilei – 20 martie 2016
Simţul moral şi mai cu seamă cel estetic sunt câteodată necruţătoare faţă de acela care le nesocoteşte.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 889.
Partajează asta:
Maxima zilei – 19 martie 2016
Răzbunarea naturii călcate în picioare şi a unei conştiinţe împovărate de crimă e mai cumplită decât orice pedeapsă pe care ar putea-o da justiţia pământească! Mai mult chiar, justiţia pământească şi pedeapsa statornicită de ea uşurează într-un fel osânda la care-l supune natura.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I- II (vol. II), p. 877.
Partajează asta:
Maxima zilei – 18 martie 2016
Sunt [unii] care, fără să comită nici un asasinat, gândesc şi simt ca nişte criminali şi sunt tot aşa de mârşavi în adâncul sufletului lor. Singuri, faţă-n faţă cu propria lor conştiinţă, poate că se întreabă în taină: «Ce înseamnă, în definitiv, să fii cinstit? Nu cumva vărsarea de sânge este şi ea o prejudecată?».
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 847.
Partajează asta:
Maxima zilei – 17 martie 2016
Priviţi, domnilor, cu câtă uşurinţa se sinucide tineretul nostru, fără să se mai întrebe ca Hamlet: «Ce va fi dincolo?», fără nici cea mai mică umbră de nelinişte, ca şi când problema existenţei sufletului nostru, şi a ceea ce ne aşteptă după moarte ar fi dispărut de mult, ar fi fost definitiv îngropată şi acoperită de uitare. Priviţi, în sfârşit, desfrâul ce bântuie pretutindeni, uitaţi-vă în jur la cei ce nu trăiesc decât pentru plăcerile simţurilor.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I-II (vol. II), p. 847.
Istorie Evanghelica 