6 martie în istoria României
La data de 6 martie 1945 s-a instalat, a fost impus, guvernul pro-sovietic avându-l ca prim-ministru pe Dr. Petru Groza. Acest guvern, în aparență democratic, era controlat de comuniști. El fusese impus forțat regelui Mihai I de către Stalin prin intermediul lui Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de externe sovietic. Rolul noului guvern este acela de a pregăti sovietizarea României. Un pas hotărâtor în această direcție fiind și falsificarea alegerilor din noiembrie 1946.
Ultimul obstacol în calea instaurării depline a comunismului în România era monarhia, motiv pentru care la 30 decembrie 1947 regele Mihai I este nevoit să abdice și se face trecerea la republică. România devine republică populară, regimul de democrație populară neavând nimic de-a face cu democrația.
Urmărește și documentarul despre viața lui Petru Groza
Citește și
Petru Groza și guvernul de largă concentrare antidemocratică disponibil aici
https://romania.europalibera.org/amp/agora-vladimir-tismaneanu-petru-groza/30277962.html
La 6 martie 1927, s-a născut scriitorul şi jurnalistul columbian Gabriel Garcia Márquez, considerat unul dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii de limbă spaniolă; cel mai cunoscut roman al său este “Un veac de singurătate” (1967). A primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982. Potrivit Academiei Nobel a fost un titan al „realismului magic” (numit de mulţi critici şi realismul fantastic sud-american), care a reflectat în textele sale „viaţa şi conflictele unui întreg continent”. A murit în 2014, la Ciudad de Mexico, unde trăia de mai bine de 30 de ani
Partajează asta:
DOCUMENTAR Agerpres: 70 de ani de la instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza
La 6 martie 2015 se împlinesc 70 de ani de la instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, primul guvern din istoria României cu majoritatea formată din membri ai PCR.
Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, profitând de prezența Armatei Roșii, Uniunea Sovietică și-a impus dominația în estul Europei, inclusiv în România.
După instalarea, la 6 decembrie 1944, a guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, în București și în țară au fost organizate, de către comuniști, demonstrații de protest împotriva generalului. Agitațiile au culminat cu manifestația din 24 februarie 1945, care s-a soldat cu victime.
În aceste condiții, la București a sosit adjunctul ministrului de Externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîșinski. Acesta a cerut regelui Mihai I demiterea generalului Rădescu și formarea unui guvern al Frontului Național Democrat.
La refuzul regelui, în București au fost concentrate unități sovietice de blindate, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui Stat Major, a fost interzisă legătura cu armatele române de pe front, radioul și presa au trecut sub control sovietic.
În urma acestor măsuri, la 1 martie 1945, generalul Rădescu a demisionat. În fruntea noului guvern a fost desemnat prințul Barbu Știrbey, dar nici acest guvern nu l-a mulțumit pe Vîșinski, amenințându-l pe rege că dacă nu-l numește pe Petru Groza prim-ministru, România urma să fie lichidată ca stat independent.
După noi presiuni, regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) a cedat, și, la 6 martie 1945, i-a încredințat lui Petru Groza formarea noului guvern, primul guvern din istoria României format în mare majoritate din membri ai PCR. În guvern au mai intrat reprezentanți ai Frontului Plugarilor, PNȚ — aripa Anton Alexandrescu, PNL — aripa Gheorghe Tătărescu și PSD.
Cabinetul condus de dr. Petru Groza este considerat a fi primul guvern cu majoritate comunistă aflat în fruntea țării și cel care a deschis calea comunizării României.
Impunerea, de către Uniunea Sovietică, a acestui guvern a provocat o stare conflictuală între suveran și executiv. În 1946 și 1947, PCR a devenit principala forță politică din România. Programul său politic prevedea abolirea monarhiei și instaurarea unui regim republican în România. Acest lucru s-a întâmplat la 30 decembrie 1947, când președintele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, i-a prezentat regelui actul de abdicare, care fusese deja redactat.
Izolarea era completă, în condițiile în care oricum Bucureștii și restul țării erau sub ocupația trupelor sovietice: telefoanele fuseseră deconectate, Palatul Elisabeta era înconjurat de trupele diviziei ”Tudor Vladimirescu”. În aceste circumstanțe, Mihai I a semnat, în numele său și al urmașilor săi, documentul abdicării de la prerogativele regale.
Instalarea Guvernului condus de Petru Groza (ctr.-stg.), la 6 martie 1945. Foto: (c) Arhiva AGERPRES
A fost convocată imediat o ședință fulger a Consiliului de Miniștri la care a participat și președintele Camerei Deputaților, Mihail Sadoveanu. Petru Groza a prezentat actul de abdicare și s-a emis o proclamație în care se consemna ”hotărârea de instaurare în România a unei forme republicane de guvernământ”.
În aceeași zi, într-o ședință extraordinară, Adunarea Deputaților a proclamat Republica Populară Română.
Regele Mihai I a părăsit teritoriul României la 3 ianuarie 1948, începând un lung exil.
AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactori Arhiva Foto: Elena Bălan, Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)
Partajează asta:
Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești
Marius Silveșan
Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).
Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).
Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania
„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”
Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar
Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România
Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România
Biserica strămoșească și asociațiile religioase baptiste, adventiste și CDE în Basarabia – 1941
Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)
Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara
Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie
Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria
Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
Autor: Camelia Pop
Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel
Partajează asta:
Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie
Ca să vedem cum ne-a afectat pe noi, trebuie amintit că în 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie
Petru Groza – Romanian politician, best know as Prime Minister of the first Communist Party-dominated governments under Soviet occupation during the early stages of the Communist regime in Romania. (Photo credit: Wikipedia)
religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).
În demersurile efectuate pentru ca Adunările Creştine după Evanghelie să primească statutul de cult religios, Petru Groza, deţinând poziţia de preşedinte al Cabinetului de Miniştri şi Ministru interimar al cultelor, înaintează M.S. Regele Mihai I un raport în care reliefează apariţia şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Ca urmare a acestui raport, prin intermediul a șase articole Legea Nr. 883, publicată în Monitorul Oficial Nr.261 din 9 noiembrie 1946 semnată de Regele Mihai I şi contrasemnată de ministrul cultelor, la vremea aceea, Petru Groza recunoştea şi reglementa Cultul Creştin după Evanghelie. La momentul respectiv a fost aprobat și statutul de organizare și funcționare al cultului, care avea 15 articole şi era semnat de delegaţia compusă din Alexandru Panaitescu şi Gheorghe Oprea-Teodorescu.
Raportul domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministrul cultelor ad-interim către M.S. Regele,
Confesiunea Creştină după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră, în anul 1899, prin doi misionari din Elveţia care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte ale acestor confesiuni şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de credinţă cunoscute în Elveţia, în Franţa, în Anglia, Germania etc., sub denumirea „Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere”.
În 1939, Confesiunea Creştină după Evanghelie a absorbit prin fuzionare şi mişcarea Creştinilor după Scriptură, iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu.
Sub regimul legii pentru regimul general al cultelor din 1928, Confesiunea Creştină după Evanghelie a funcţionat tot timpul sub formă de asociaţie religioasă, bucurându-se de anumite drepturi şi libertăţi de manifestare religioasă ca şi Baptiştii şi Adventiştii de ziua a şaptea, pe baza succesivelor deciziuni ministeriale care reglementau funcţionarea asociaţiunilor religioase.
Întru cât credincioşii creştini după Evanghelie sunt destul de numeroşi şi sunt răspândiţi şi organizaţi în cea mai mare parte a ţării şi întru cât Ministrul Cultelor, la cererea acestora a cercetat mărturisirea de credinţă şi normele de organizare arătate în Statutul prezentat de Delegaţia Adunărilor Asociaţiei „Creştini după Evanghelie” şi a găsit că acest statut nu conţine nimic ce ar putea aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului, îndeplinire fiind astfel condiţiunile cerute de art.22 din legea pentru regimul general al cultelor, în cadrul actualelor norme de guvernare democratică şi în baza hotărârilor Consiliului de Miniştrii, luate în şedinţa extraordinară dela 8 ianuarie 1946, care asigură libertatea în materie de credinţă religioasă, am întocmit alăturatul proiect de decret-lege prin care se recunoaşte Asociaţia Creştinilor după Evanghelie cu sediul în Ploieşti, str. Cheia Nr.18, calitatea de cult, reglementându-se, din punct de vedere legal, funcţionarea lui, aşa cum s-a făcut şi cu Asociaţiile Religioase ale Creştinilor Baptişti şi Adventişti de ziua a şaptea, devenite cult prin decretul-lege Nr.553 din 1944 şi prin legea Nr.407 din 1946.
Pentru aceste consideraţiuni şi pe baza autorizării date prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr.1592 din 1946, în mod respectuos, am onoarea a supune aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Voastre, alăturatul proiect de decret-lege pentru reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie din România,
Al Maiestăţii Voastre,
Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi ministru cultelor ad-interim,
Dr. Petru Groza
Partajează asta:
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina
Constantin Burducea
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire
a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.
