Arhive etichetă: Petru Groza

DOCUMENTAR Agerpres: 70 de ani de la instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza


La 6 martie 2015 se împlinesc 70 de ani de la instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, primul guvern din istoria României cu majoritatea formată din membri ai PCR.

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, profitând de prezența Armatei Roșii, Uniunea Sovietică și-a impus dominația în estul Europei, inclusiv în România.

După instalarea, la 6 decembrie 1944, a guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, în București și în țară au fost organizate, de către comuniști, demonstrații de protest împotriva generalului. Agitațiile au culminat cu manifestația din 24 februarie 1945, care s-a soldat cu victime.

În aceste condiții, la București a sosit adjunctul ministrului de Externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîșinski. Acesta a cerut regelui Mihai I demiterea generalului Rădescu și formarea unui guvern al Frontului Național Democrat.

La refuzul regelui, în București au fost concentrate unități sovietice de blindate, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui Stat Major, a fost interzisă legătura cu armatele române de pe front, radioul și presa au trecut sub control sovietic.

În urma acestor măsuri, la 1 martie 1945, generalul Rădescu a demisionat. În fruntea noului guvern a fost desemnat prințul Barbu Știrbey, dar nici acest guvern nu l-a mulțumit pe Vîșinski, amenințându-l pe rege că dacă nu-l numește pe Petru Groza prim-ministru, România urma să fie lichidată ca stat independent.

După noi presiuni, regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) a cedat, și, la 6 martie 1945, i-a încredințat lui Petru Groza formarea noului guvern, primul guvern din istoria României format în mare majoritate din membri ai PCR. În guvern au mai intrat reprezentanți ai Frontului Plugarilor, PNȚ — aripa Anton Alexandrescu, PNL — aripa Gheorghe Tătărescu și PSD.

Cabinetul condus de dr. Petru Groza este considerat a fi primul guvern cu majoritate comunistă aflat în fruntea țării și cel care a deschis calea comunizării României.

Impunerea, de către Uniunea Sovietică, a acestui guvern a provocat o stare conflictuală între suveran și executiv. În 1946 și 1947, PCR a devenit principala forță politică din România. Programul său politic prevedea abolirea monarhiei și instaurarea unui regim republican în România. Acest lucru s-a întâmplat la 30 decembrie 1947, când președintele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, i-a prezentat regelui actul de abdicare, care fusese deja redactat.

Izolarea era completă, în condițiile în care oricum Bucureștii și restul țării erau sub ocupația trupelor sovietice: telefoanele fuseseră deconectate, Palatul Elisabeta era înconjurat de trupele diviziei ”Tudor Vladimirescu”. În aceste circumstanțe, Mihai I a semnat, în numele său și al urmașilor săi, documentul abdicării de la prerogativele regale.

Instalarea Guvernului condus de Petru Groza (ctr.-stg.), la 6 martie 1945. Foto: (c) Arhiva AGERPRES

A fost convocată imediat o ședință fulger a Consiliului de Miniștri la care a participat și președintele Camerei Deputaților, Mihail Sadoveanu. Petru Groza a prezentat actul de abdicare și s-a emis o proclamație în care se consemna ”hotărârea de instaurare în România a unei forme republicane de guvernământ”.

În aceeași zi, într-o ședință extraordinară, Adunarea Deputaților a proclamat Republica Populară Română.

Regele Mihai I a părăsit teritoriul României la 3 ianuarie 1948, începând un lung exil.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactori Arhiva Foto: Elena Bălan, Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/06/documentar-70-de-ani-de-la-instalarea-guvernului-condus-de-dr-petru-groza-09-45-49

Reclame

Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești


Marius Silveșan

Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).

Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania

„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”

Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit  să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România).

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar

În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România

Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România

In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala.

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)

 Denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara

Intre anii 1942-1944, din ordinul generalului Antonescu bisericiile baptiste din Romania au fost inchise, credinciosii sinceri adunandu-se prin case. Lacasul de inchinaciune a fost transformat de autoritati in dispensar de boli contagioase.
Bisericile au fost redeschise in 1944.

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie

În 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug, adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug -vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.” Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religios. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944.  Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug.
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric

In anul 1940 s-au inchis si sigilat lacasurile de inchinare, iar Cultul Baptist a trecut in ilegalitate, nemaifiind recunoscut de Stat, ceea ce a condus la o scadere considerabila a nr de credinciosi, atit in Ploiesti cit si in celelalte biserici mai sus mentionate. In acelasi timp, s-a desfiintat si Comunitatea de Ploiesti.
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Obs. Nu stiu in baza carei legi din anul 1940 sau inchis si sigilat biserici.

 

 

 

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika


Autor: Camelia Pop

Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel

   Malmaison
La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care „unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de „recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu „oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu „nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: „Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis „act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. „Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii „deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: „Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: „Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, „a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură „o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă „Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: „Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
*
 Articole relaționate:
*

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie


Încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale (1939-1945) a adus pe harta politică a lumii noi realităţi. Ca urmare a războiului, partea estică a Europei (inclusiv România) intra masiv sub hegemonia comunistă a Uniunii Sovietice. Noile realităţi politice l-au propulsat în fruntea Cabinetului de Miniştri (Guvernului) pe dr. Petru Groza. Este indubitabil că aceste realităţi au afectat şi cultele religioase existente în România.

Ca să vedem cum ne-a afectat pe noi, trebuie amintit că în 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie

Petru Groza - Romanian politician, best know a...

Petru Groza – Romanian politician, best know as Prime Minister of the first Communist Party-dominated governments under Soviet occupation during the early stages of the Communist regime in Romania. (Photo credit: Wikipedia)

religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

            În demersurile efectuate pentru ca Adunările Creştine după Evanghelie să primească statutul de cult religios, Petru Groza, deţinând poziţia de preşedinte al Cabinetului de Miniştri şi Ministru interimar al cultelor, înaintează M.S. Regele Mihai I un raport în care reliefează apariţia şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Ca urmare a acestui raport, prin intermediul a șase articole Legea Nr. 883, publicată în Monitorul Oficial Nr.261 din 9 noiembrie 1946 semnată de Regele Mihai I şi contrasemnată de ministrul cultelor, la vremea aceea, Petru Groza recunoştea şi reglementa Cultul Creştin după Evanghelie. La momentul respectiv a fost aprobat și statutul de organizare și funcționare al cultului, care avea 15 articole şi era semnat de delegaţia compusă din Alexandru Panaitescu şi Gheorghe Oprea-Teodorescu.

 

            Prin prezentarea raportului întocmit de Petru Groza, în baza căruia s-a obţinut statutul de cult religios, dorim să arătăm că și autoritățile puteau să prezinte o istorie obiectivă. Pentru autenticitatea documentului am considerat oportun să păstrăm gramatica şi ortografia vremii.

 

Raportul domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministrul cultelor ad-interim către M.S. Regele,

Sire,

Confesiunea Creştină după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră, în anul 1899, prin doi misionari din Elveţia care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte ale acestor confesiuni şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de credinţă cunoscute în Elveţia, în Franţa, în Anglia, Germania etc., sub denumirea „Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere”.

În 1939, Confesiunea Creştină după Evanghelie a absorbit prin fuzionare şi mişcarea Creştinilor după  Scriptură, iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu.

Sub regimul legii pentru regimul general al cultelor din 1928, Confesiunea Creştină după Evanghelie a funcţionat tot timpul sub formă de asociaţie religioasă, bucurându-se de anumite drepturi şi libertăţi de manifestare religioasă ca şi Baptiştii şi Adventiştii de ziua a şaptea, pe baza succesivelor deciziuni ministeriale care reglementau funcţionarea asociaţiunilor religioase.

Întru cât credincioşii creştini după Evanghelie sunt destul de numeroşi şi sunt răspândiţi şi organizaţi în cea mai mare parte a ţării şi întru cât Ministrul Cultelor, la cererea acestora a cercetat mărturisirea de credinţă şi normele de organizare arătate în Statutul prezentat de Delegaţia Adunărilor Asociaţiei „Creştini după Evanghelie” şi a găsit că acest statut nu conţine nimic ce ar putea aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului, îndeplinire fiind astfel condiţiunile cerute de art.22 din legea pentru regimul general al cultelor, în cadrul actualelor norme de guvernare democratică şi în baza hotărârilor Consiliului de Miniştrii, luate în şedinţa extraordinară dela 8 ianuarie 1946, care asigură libertatea în materie de credinţă religioasă, am întocmit alăturatul proiect de decret-lege prin care se recunoaşte Asociaţia Creştinilor după Evanghelie cu sediul în Ploieşti, str. Cheia Nr.18, calitatea de cult, reglementându-se, din punct de vedere legal, funcţionarea lui, aşa cum s-a făcut şi cu Asociaţiile Religioase ale Creştinilor Baptişti şi Adventişti de ziua a şaptea, devenite cult prin decretul-lege Nr.553 din 1944 şi prin legea Nr.407 din 1946.

Pentru aceste consideraţiuni şi pe baza autorizării date prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr.1592 din 1946, în mod respectuos, am onoarea a supune aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Voastre, alăturatul proiect de decret-lege pentru reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie din România,

 

Sunt cu cel mai profund respect,

 

Sire,

Al Maiestăţii Voastre,

Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi ministru cultelor ad-interim,

Dr. Petru Groza

 

Nr. 52.352                                                                                                                                                                                      1945, Octomvrie 18

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“


Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire

a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.

http://www.ziarullumina.ro/

%d blogeri au apreciat asta: