Maxima zilei – 12 februarie 2011
Binele nu este transferabil, pe când răutatea sau apostazia unei generații afectează și generația următoare.
http://maximesicugetaricrestine.wordpress.com
Partajează asta:
Maxima zilei – 11 februarie 2011
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin:0cm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:”Times New Roman”,”serif”;}
Un singur rând din Biblie ma consoleaza
mai mult decât toate cartile pe care le-am
citit vreodata.
Immanuel Kant, 1724-1804
http://maximesicugetaricrestine.wordpress.com
Partajează asta:
Digital NIV Free for 400 Hours
YouVersion’s Bible App, Biblica and Zondervan are teaming up to offer 1 million free downloads of the New International Version (NIV) Bible starting Saturday at 8 p.m. ET.
Partajează asta:
Colocviul de la Providenta si asocierea lui Iosif Ton cu Miscarea Strajerilor
În perioada 27-29 ianuarie 2011 la Biserica baptistă Providența din Oradea s-a desfășurat colocviul LUCRAREA CUVÂNTULUI REVELAT ŞI A DUHULUI SFÂNT ASTĂZI
Au prezentat
- Dr. Silviu Tatu, conferenţiar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, care a vorbit despre Funcţiile profetului în societatea israelită a Vechiului Testament.
- Dr. Radu Gheorghiţă, conferenţiar la Seminarul Teologic Baptist din Kansas City, SUA, şi la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care a vorbit despre „Cum zice Duhul” – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în epistolele generale ale Noului Testament.
- Dr. Marius-David Cruceru, conferenţiar la Universitatea Emanuel din Oradea, care a vorbit despre Nimic nou sub soare, o scurtă descriere a crizei carismatice din primele secole creştine şi a răspunsului biblic oferit acesteia, cu referire specială la montanism, Augustin (şi capadocieni).
- Dr. Emil Bartoş, conferenţiar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care a vorbit despre O incursiune în istoria mişcărilor de trezire şi înnoire spirituală din bisericile evanghelice.
sursa: Biserica Providența Oradea
Teofil Stanciu, a participat la colocviu și a scris articolul Ce am înțeles de la colocviu, pe care Alin Cristea îl sintetizează în cadrul unei postări intitulată 10 lucruri despre Colocviul de la Providența. În cadrul articolului menționat, Alin Cristea consideră articolul lui Teofil Stanciu o ,,lectură obligatorie pentru oricine e interesat de evenimentele din ultimele luni declanșate de asocierea lui Iosif Țon cu Mișcarea Străjerilor, așadar un document de interes pentru studiul istoriei evanghelicilor din România”. După cum spune și titlul articolului, Alin Cristea sintetizează în 10 puncte articolul lui Teofil Stanciu, iar primul punct, personal îl consider a fi o sinteză, concluzia analizei colocviului desfășurat la Oradea prin prisma analizei lui Teofil Stanciu. 1. “Acest colocviu a fost util, însă doar a deschis anumite „dosare” sensibile. Dacă nu va fi urmat și de alte întreprinderi similare, se va dovedi cu totul insuficient pentru nevoile actuale ale evanghelicilor români.”
Dănuț Mănăstireanu semnalează articolulul lui Teofil Stanciu sub titlul Ce am înțeles de la colocviu « Cu drezina
În cadrul articolului său, Dănuț face referire la faptul că, colocviul de la Biserica Providența din Oradea, a avut ,,teme legate de criza produsa de ralierea lui Iosif Ton la Mișcarea Strajerilor”, iar analiza lui Teofil Stanciu este caracterizată ca fiind ,,lucida si echilibrata”.
Partajează asta:
Calvin si Baptistii – 1 – Introducere via Persona
- Jean Calvin
“27 mai 1564. In dupa amiaza acestei zile, citeva persoane inainteaza sub stralucirea soarelui primavaratec, spre cimitirul Plainpalais de la marginea orasului Geneva. Demne, dar vizibil afectate, ele se apropie de o groapa larga de curind sapata. In acest grup se disting Théodore de Béze succesorul, Antoine, fratele defunctului, Marie, sora lui si inca citeva persoane. Multimea de anonimi nu participa la acest eveniment; fara ceremonie, fara discursuri, fara cintari. Groapa comuna este larg deschisa in fata grupului mic de intimi… Incet, in tacere corpul defunctului este coborit in groapa invelit intr-un lintoliu. Fara sicriu, pur si simplu cusut intr-un cearceaf de pinza groasa. Nu va fi nici mormint, nici piatra memoriala si nici un alt semn vizibil. Nici un loc de reculegere… Omul care este astfel ingropat se numeste Jean Calvin.
Cel care este adesea considerat fondatorul unei civilizatii noi tocmai fusese purtat pe ultimul drum. Lumea veche, reprezentata prin unitatea crestinilor se desirase in mod iremediabil, iar el era autorul. O stia si se stia «ales si trimis» dar nimic nu trebuia sa-l deosebeasca de ceilalti muritori. Totul era dar si har acordat. Radical. Definitiv. O existenta inchinata total unui singur tel: Predicarea Adevarului Evangheliei.” Jean Luc Mouton, Calvin, Gallimard, 2009. Maretie in simplitate, imi permit sa adaug. (…)
La intrebarea daca exista sau nu o legatura intre Calvin si baptisti raspunsul este afirmativ. Exista cel putin doua elemente de baza care leaga baptistii de Calvin.
Soli Deo Gloria. Numai Dumnezeu este infailibil si totalmente demn de incredere si toata gloria ii revine doar Lui.
Sola Scriptura. Scriptura este singura autoritate si ea va servi ca norma in predicare si educare in biserica. Astfel, nu se acorda nici un fel de infailibilitate omului (cel vizat aici este papa). Sa nu uitam ca papalitatea ajunsese in epoca respectiva nu numai la apogeul puterii, dar si la apogenul coruptiei, astfel incit papa Clement al VII-lea accepta vinzarea indulgentelor pentru iertarea pacatelor. El avea de fapt nevoie de bani pentru construirea bisericii Sf. Petru din Roma. Pentru Calvin orice invatura trebuie sa fie supusa unei analize critice.
Partajează asta:
Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton
Domnule Alin Cristea,
Vă muțumesc pentru că v-ați făcut timp să răspundeți cu argumente la articolul meu. Este reconfortant să găsești persoane care dialoghează în mod civilizat, în loc să facă etichetări ieftine.
Am încercat să răspund la două obiecții pe care evanghelicii le au față de Ortodoxie: (1) ”ortodocșii se țin de Tradiție, dar evanghelicii se țin de Scriptură” și (2) ”ortodocșii au instituții supra-bisericești, deoarece singura biserică legitimă este cea locală”. Fără să intru în substanța acestor obiecții, am vrut – și sper că am reușit – să arăt că avem de-a face cu ceea ce se poate numi o ”distincție căreia îi lipsește diferența”.
Wikipedia definește această expresie: ”A distinction without a difference is a type of argument where one word or phrase is preferred to another, but results in no difference to the final outcome. It is particularly used when a word or phrase has connotations associated with it that one party to an argument prefers to avoid.”
Dumneavoastră încercați să precizați care este diferența în această distincție fără diferență. Nu contează faptul că ortodocșii se referă la Tradiție în timp ce baptiștii se referă la tradiții. Este adevărat că Tradiția ortodoxă este diferită de tradițiile baptiste. (…)
citește mai mult Comment on Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton by Mihai Oara from Comments for Persona by Mihai Oara
Partajează asta:
Creştinii de azi ignoră învăţăturile Bibliei
Unii lideri creştini spun că în istorie nu a existat vreo altă generaţie care să fi ignorant atât de mult Biblia ca în prezent.
Unul dintre motive este faptul că tinerii creştini sunt influenţaţi de tendinţele culturale, mai degrabă decât de Scripturi. Consecinţele ar putea fi devastatoare, nu numai pentru Biserică, dar şi pentru societate. Aceasta în contextul în care mulţi oameni cunosc Biblia. Un sondaj arată că mai mult de 60% dintre americani cunosc cinci din cele zece porunci sau cele patru Evanghelii ale Noului Testament. 31% dintre americani cred că sunt suficienţi de buni pentru a intra în cer.
Potrivit unui studiu făcut de Grupo Barna, citat de StiriCrestine.ro, majoritatea celor care spun că sunt creştini cred că nici Satana şi nici Duhul Sfânt nu există cu adevărat. Şi, deşi Biblia spune clar că în Cristos nu este nici un păcat, 22% dintre ei cred că Isus a păcătuit când a fost pe pământ. Majoritatea celor care au răspuns la sondaj, pe diverse teme, cum ar fi păcat, rai, iad şi mântuire, şi-au bazat pe opiniile pe convingerile şi percepţiile personale. Dr. Vinson Synan, profesor la Regent University consideră că “dacă nu ştiu Biblia, (tinerii) pot că să cadă în orice fel de păcat, şi tot felul de probleme. Aşa se întâmplă în ţara noastră. Dacă ştiu Biblia, dacă ştiu cele Zece Porunci care sunt avertismente, pot să trăiască o viaţă minunată.”
La rândul său, pastorul Lou Engle, fondatorul Mişcării de Rugăciune “Call”, spune că este periculos să fie “spiritual”, fără să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu: “Dacă cineva se abate de la adevăr, intră în înşelăciune şi în cele din urmă deşi crezi că mergi cu Dumnezeu, de fapt mergi fără Dumnezeu.” Creştinii de astăzi par să meargă pe calea culturii lumeşti şi să accepte uşor divorţul, devenit comun în casele creştine, şi să fie de acord cu căsătoria gay. “Ne dăm seama că această generaţie a fost învăţată că moralitatea este relativă. Familia este baza naţiunii. Dacă nu transmiţi copiilor Adevărul, îi îndepărtezi uşor de păstori şi biserici”, a spus Engle.
Creştinii de azi ignoră învăţăturile Bibliei from Catholica.ro by Editor (20.01.2011)
Partajează asta:
Vorbe care contează – 22 ianuarie 2011 Iuda și societatea contemporană
Sărutul lui Iuda stârnește în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.
Florin Liău, Sărutul lui Iuda sau Creștinismul politic semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (2)
Partajează asta:
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (2)
Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?
Continuare la articolul Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)
Iuda, informatorul şi logica vânzării
Orice trădare este o nebunie şi o mişelie. Cu toate acestea, trădătorii au şi ei logica lor. În cazul lui Iuda, Biblia spune că logica i-a fost sugerată de acel heruvim care devenise opozantul lui Dumnezeu (Ioan 13:2). Iuda voia să testeze până la capăt mesianitatea lui Iisus. Fie Îl va trezi şi Îl va sili să-şi folosească puterile în scopul dorit de toată lumea, dacă este El cu adevărat Mesia, fie va avea soarta pe care o merită orice impostor şi fals profet (Deuteronom 13:1-15; Zaharia 13:2-5). Mesianismul politic şi graba de îmbogăţire a lui Iuda l-au dus la păcatul împotriva Duhului Sfânt (Mt 12:31-32; Mc 3:28-29; Lc 12:10), pentru că a dat crezare mai degrabă liderilor iudei, care susţineau că Iisus este însoţit de puterile magice ale diavolului (Mt 12:22-30). Dacă ar veni de la Dumnezeu, gândea lumea, atunci s-ar ocupa de marile probleme ale naţiunii, care este îngenunchiată sub fasciile romane. Este oare acesta Leul din ginta lui Iuda? El care se ocupă de nimicuri, vorbind prostimii, făcând minuni pentru oamenii de jos, mâncând cu vameşii, înconjurându-se de prostituate şi predicând întoarcerea obrazului ?
Pe Iuda îl dispera comportamentul lui Iisus pe care îl găsea iresponsabil. La dineul din casa lui Simon, care a avut loc cu câteva zile înainte de Paşti, Iuda a răbufnit. În micimea sufletului său, n-a putut înţelege gestul Mariei, care a uns picioarele Învăţătorului cu un parfum scump şi le-a ters cu părul ei (Marcu 14; Ioan 12). Îl enerva „risipa” făcută şi, ca de obicei, a reuşit să strice atmosfera, încât toţi discipolii murmurau împreună cu el. Imediat, marele vistier al împărăţiei a început să calculeze. Parfumul pe care-l risipise Maria valora vreo trei sute de denari (banii pe aproape un an de muncă) care puteau fi daţi săracilor. Iisus i-a răspuns indirect lui Iuda, vorbind ucenicilor Lui: „Lăsaţi femeia în pace, n-o supăraţi! Ea a făcut un gest frumos pentru Mine; Mi-a îmbălsămat trupul pentru apropiata Mea înmormântare… Pe săraci îi aveţi cu voi mereu, dar pe Mine nu Mă veţi avea mereu printre voi!” (Marcu 14:4-9; Ioan 12:7, 8) „Ce spune? Înmormântare? Cred că şi-a pierdut minţile, ori este posedat. Trebuie să-L trezesc înainte de a fi prea târziu” – şi-o fi zis Iuda. Cum Betania era în vecinătatea Ierusalimului, Iscariot a ieşit repede şi s-a dus într-acolo, cu un gând precis.
Marele Sanhedrin era adunat într-un sfat de urgenţă. Iisus Se apropiase de Ierusalim, cetatea era plină de pelerini, popularitatea Învăţătorului creştea. De când îl înviase pe Lazăr, mulţimile deveniseră agitate. Liderii, care simţeau că li se clatină autoritatea părintească şi magisterială, au hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, şi chiar a lui Lazăr. Trebuia stabilit cine Îl va prinde şi cum. În timpul zilei era imposibil de acţionat, pentru că Iisus era înconjurat de mulţimi. Noaptea ar fi fost un timp ideal, deşi era împotriva Legii. În plus, Iisus era imprevizibil, poliţia templului nu putea şti unde să-L găsească pentru a-L aresta. Iisus nu rămânea în fiecare noapte în acelaşi loc. În Săptămâna Patimilor Şi-a schimbat de câteva ori gazda. Soborul avea mare nevoie de un informator şi o călăuză sigură. Iar Iuda a picat „providenţial” în mijlocul Congregaţiei, chiar când avea loc consiliul Sfântului Oficiu (Matei 26:3-6, 14, 15; Marcu 14:10, 11).
Este foarte clar ce fel de informator a fost Iuda. Nu a fost prins şi speriat sau torturat, pentru a denunţa ascunzătoarea lui Iisus, ci el însuşi s-a oferit să li-L „vândă”. În realitate, el se vindea arhiereilor drept informator şi călăuză (Faptele apostolilor 1:16). Ei i-au promis bani şi au hotărât suma: treizeci de arginţi. Afacerea lui Iuda nu se potriveşte cu talentul proverbial al evreilor în materie de comerţ, deoarece Iuda Îl vinde pe Maestru foarte ieftin, la un preţ mai mic decât al unui bărbat (care ar fi valorat 50 de arginţi). El Îl vinde la preţul unei femei, care costa doar treizeci de arginţi (Leviticul 27:3, 4). Acelaşi preţ era compensaţia pagubei morţii unui sclav, bărbat sau femeie (Exodul 21:32)[3] . Iuda nu a negociat evreieşte, ci L-a azvârlit pe Iisus în mâinile duşmanilor, în schimbul a 30 de şekeli (denari) de argint, echivalentul unui salariu lunar.
În Joia Mare, cu ocazia cinei pascale, Iuda îşi aranjase deja afacerea. Știa că în acea seară Iisus cu ai Lui vor merge să doarmă sub cerul liber, în grădina Ghet Şemané, în afara zidurilor Cetăţii. O suită de arhierei şi de ofiţeri ai templului, împreună cu gealaţii lor, înarmaţi cu săbii şi bâte, s-au alăturat sinistrei potere, în fruntea căreia venea, deschizând drum ca un personaj apocaliptic, feciorul lui Şim’on Iscariot. Stabiliseră şi un consemn, ca să se ştie care este obrazul căutat: „Pe care-l voi săruta eu, acela este!”, le-a zis Iuda (Marcu 14:44). Discipolii lui Iisus obişnuiau să-L salute pe Maestru după obiceiul timpului, cu un sărut pe obraz (Luca 7:43; Romani 16:16). Iuda s-a apropiat să-L sărute pe Iisus, cum Îl salutau de obicei[4]. Dar pe Iisus nu-L putea înşela: „Iudo, cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?”
Lot cumpărat în gheenă
Dus legat la palatul arhiereului Ioséf Kayafá, Iisus a fost batjocorit şi pălmuit. A trecut prin mai multe simulacre de judecată. În realitate, liderii iudei Îl condamnaseră demult la moarte (Matei 12:14; Ioan 5:16), acum căutau doar să legalizeze formal hotărârea lor nestrămutată. În final, după ce şi romanii l-au batjocorit şi torturat, procuratorul Pontius Pilatus a acceptat executarea lui Iisus. Iuda nu crezuse că se va ajunge până aici. Îngrozit de cursul evenimentelor, aştepta din clipă în clipă minunea care nu mai venea. Tăcerea lui Iisus devenea tot mai exasperantă. Conştiinţa începuse să se trezească, dar era o conştiinţă mutilată de diavol.
Iuda s-a întors la templu, la arhiereii şi senatorii iudei care-l angajaseră, le-a aruncat în faţă cele treizeci de piese de argint, strigând ca un ieşit din minţi: „Am păcătuit, am vândut sânge nevinovat!” Pontifii i-au răspuns cu cinism: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” (Matei 27:4) Disperat şi torturat de o conştiinţă mai fierbinte decât iadul, fiul pierzării a ales calea pierzării. Dacă s-a spânzurat sau dacă s-a aruncat de la înălţime, nu are importanţă (Matei 27:5; Faptele apostolilor 1:18). Poate că nici creanga de care se spânzurase nu l-a suportat. Iuda a murit nepocăit, pierdut pentru eternitate.
Arhiereii, stupefiaţi pentru o clipă în faţa arginţilor complicelui Iscariot, au luat decizia superstiţioasă, legalist-scrupuloasă, de a nu pune banii înapoi, în vistieria templului, fiindcă erau „preţ de sânge”. Au cumpărat cu banii aceia lotul numit Câmpul Olarului, într-o zonă proastă la sud-vest de zidul Ierusalimului, care să fie folosit drept cimitir pentru neevrei în Ţara Sfântă. Popular, locul a fost cunoscut apoi sub numele de Hakel-damá (Lotul sângelui), cf. Mt 27:6-8, iar Petru avea să interpreteze această ironie a soartei în sensul că Iuda îşi cumpărase cu acei bani spurcaţi, un loc de veci în Hakel-damá (Faptele apostolilor 1:18). Matei, de asemenea, a aplicat la cârdăşia nelegiuită dintre Iuda şi Sfântul Sinedriu, profeţia lui Zaharia[5] despre cei treizeci de arginţi aruncaţi în topitoria[6] templului, care reprezentau plata dată de Israel pentru serviciul Păstorului Divin (cf. Zaharia 11:12-13 LXX).
Iuda a rămas peste veacuri cu supranumele Trădătorul sau Vânzătorul[7] . Termenul grecesc folosit în Evanghelii pentru această afacere necurată înseamnă „a da pe mâna altora”, „a preda”, „a livra”, „a trăda”. De aici provine şi noţiunea de predanie, tradiţie (parádosis)[8] , adică transmitere din generaţie în generaţie, termen care, în mod cu totul întâmplător, totalizează, în cod numerologic grecesc, 666[9] , asemenea numărului lui Anticrist din Apocalipsa 13. Relaţia dintre Anticrist şi Iuda a fost observată mai demult, întrucât aceste două personaje, tip istoric şi antitip profetic, prefigurare şi împlinire, sunt singurele numite în Scriptură „fiul pierzării” (Ioan 17:12; 2 Tesaloniceni 2:3). (…) Păcatul lui Iuda nu se compară cu al necredincioşilor, nici nu este un păcat evreiesc specific. Evreimea L-a respins pe Iisus, pur şi simplu, dar numai creştinătatea L-a trădat şi L-a vândut pe nimic, pentru un vis secular. Sărutul lui Iuda stârneşte în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.
[3] În Versiunea Cornilescu, redarea acestui număr este greşită: apare scris „trei sicli”, în loc de „treizeci de sicli”. Probabil nu din vina traducătorului.
[4] Chiar în româneşte, „sărutare” provine din latină (salutare).
[5] Eroarea care apare în Mt 27:9 (Ieremia, în loc de Zaharia), este cel mai probabil de natură scribală, dacă vom compara textele similare („după cum a zis profetul X”) din diferite manuscrise.
[6] Termenul ebraic ioţeer, înseamnă şi „olar” şi „turnător” (metalurg).
[7] Mt 10:4; 26:23.25; 27:3; Mc 3:19; 14:10; Lc 6:16; In 6:71; 12:4; 13:2.11; 18:2, 5.[8] Cf. Mc 7:9.13; Gal 1:14; Col 2:8; 2Tes 2:15.
[9] ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (Π= 80, Α=1, Ρ=100, Α=1 , Δ=4, Ο=70, Σ=200, Ι=10, Σ=200).
Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Partajează asta:
Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)
Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?
Numele Iuda (Yehuda – „recunoştinţă”), purtat de acel fiu al patriarhului Iacov care avea să devină fruntea poporului Israel şi simbol al iubirii de fraţi, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării. Chiar dacă evreii folosesc până astăzi acest nume, creştinii l-au evitat sub orice formă. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu le dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.
Iuda „iscariotul”
Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu se ştie mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie, la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Matei 10:4). Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul), când Iskarioth. Iar Ioan punctează că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2, 26). Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”[a] . Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Iosua 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.
După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal)[b], „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor”?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, din moment ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului (Ioan 12:6; 13:29).
Iuda, agitatorul politic
Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Matei 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi n misiune doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie) – Filip şi Natanael [Bartolomeu] (Ioan 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul sugerează că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir.
Evanghelia ne relatează că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa lui Iisus, îşi continuau disputele electorale care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, numindu-i pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori ai Lui)[1] , ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (Ioan 13:16; 1 Corinteni 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc. Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Luca 22:38), dacă ar fi fost cazul. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Matei 16:21; 17:22, 23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Matei 18:3-6; 23:9-12). Dar apostolii, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră oare profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel? (Mica 5:5-8; Psalmul 45:3-5). Nu e de mirare că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a exclamat: „Ferească Dumnezeu!”
Iuda, demonul
Dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Său, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6:70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer, ca Moise. Iisus a arătat clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui (Ioan 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism şi L-au ironizat, făcând aluzii la canibalism. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Ioan 6:66).
Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. În mod sigur mai dezamăgit decât toţi, Iuda, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru că au ales să rămână cu El. În schimb, a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !”[2] (Ioan 6:70, 71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate fiecare s-o fi întrebat în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”
În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Iisus ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a forţa lucrurile. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele până la capăt.
Iuda, discipolul
Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (Ioan 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să-l invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic! Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Matei 8:19, 20; Luca 9:57, 58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.
Cât despre răsplata la care se gândeau ucenicii pentru că Îl urmaseră („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Matei 19:27, 28). Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprinde şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus a spus clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ieremia 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Romani 2:4; 11:22). Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a-i elibera pe cei posedaţi de spirite (Matei 10:1, 4b; Luca 6:12-16). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.
[1] 10:2; Marcu 6:30; Luca 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10, 11.
[2] Textele biblice din prezentul articol sunt fie traduceri ale autorului, fie adaptări sau parafrazări.
[a] Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.
[b] Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).
Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)
Istorie Evanghelica 