Penticostalii și deconspirarea
Penticostalii și deconspirarea reprezintă o cugetare personală asupra modului cum au înțeles ei că trebuie rezolvată această poblemă spinoasă a trădării și desconspirării trădătorilor.
Urmarind o parte din mesajul pastorului Petrică Lascău despre cartea Răscumpararea Memoriei observ că atitudinea penticostalilor față de problema deconspirării este diferita de cea cu care ne-am obișnuit în dezbaterile din mediul evanghelic românesc. După cum relevă și comentariile la postarea Intransigență, loialitate și iubire față de patrie la Sandru Trandafir [patria socialistă după cum se exprima cineva], penticostalii sunt mai deschiși față de această problemă a trădării despre care știau ceva și acum li se prezinta adevarul în totalitate. În fapt o parte a realităților perioadei comuniste, pentru că adevarul în totalitate nu poate fi prezentat docamdată. Remarc totuși această deschidere spre dialog din dorința de a rezolva problema trădării și colaborării într-un mod ,,onorabil”. Și ce poate fi mai onorabil decat adevărul? În ceea ce-l priveste pe ,,Iuda fățarnicul” discuția din punctul meu de vedere este una complexă cu două direcții principale. Prima directie se refră la faptul că marea majoritate a oamenilor consideră acțiunea lui de semnare a unui angajament cu Securitatea, nerespectarea lui și inducerea instituției în eroare ca una pozitivă, meritorie, dorindu-și să fi existat mai mulți ca el. Cea de a doua direcție pleacă de la constatarea că astfel de oameni nu au fost acceptati nici de Securitate, nici de frățietate. Ei au considerat că aliindu-se cu dușmanul, după cum se exprima Vasilică într-o postare, pot face un bine lucrarii lui Dumnezeu, însă au fost confruntați cu conțsecințele postulate de o maximă care spune ,,iubesc trădarea dar urăsc pe trădători”. Consider că nu este greșit să mă refer la cei care au trădat cu bună știință cât și la cei care și-au dat seama de faptul că trădarea de frați este un păcat grav, ca fiind persoane care au acționat după principiul ,,scopului care scuză mijloacele”.
Mesajul pastorului Petrică Lascău despre cartea Răscumpararea Memoriei poate fi urmărit aici.
Billy Graham la a treia biserică penticostală, București, 14 septembrie 1985 p.II
Partea a II a predicii susținută de către Billy Graham.




Care este scopul existenței noastre?
Care este scopul vieții noastre? Încotro mergem? Aceste întrebări au fost puse audienței de către Billy Graham cu ocazia predicii susținută la ,,a treia biserică penticostală din București” în 14 septembrie 1985. Deși oficialitățile
române i-au pus o serie de interdicții și au încercat să cosmetizeze realitatea, evanghelistul a acceptat provocarea de a vorbi românilor la ei acsă. În mesajele sale, Billy Graham făcea referiri la pacea mondială dar și la modalitatea prin care oamenii se pot împăca cu Dumnezeu. Scopul pentru care Dumnezeu ne-a așezat aici este aclea de a-l glorifica, de a-i da Lui slava care I se cuvine. Spunea aceste cuvinte vreme în care cultul conducătorului Nicolae Ceaușescu se manifesta deplin. Modul cum a fost prezentat mesajul păcii într-o lume măcinată de războie vă invit să-l descoperiți singuri din lectura primei părți din predica lui Billy Graham.



Scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir p.II
Postez acum partea a doua din scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir.
În această parte ne sunt prezentate suferințele Bisericii în cei ,,35 de ani de guvernare ateistă”., context în care Răscol V leagă arestarea lui Caraman Constantin și Gaspar Vasile de instalarea lui Sandru Trandafir în funcția de păstor. Personal cred că arestarea celor doi nu a fost dictată de Sandru Trandafir, iar dacă cele două evenimente s-au petrecut simultan poate să fi fost doar o coincidență cu momentul hotărât de Securitate pentru arestarea celor doi credincioși. De cele mai multe ori arestarea celor care transportau biblii s-a făcut în urma unor controale de rutină, alteori în urma unei supravegheri atente care se întindea pe o durată mai mare de timp. Trecând peste acest aspect lecturarea acestei părți dezvăluie și partea nevăzută a Bisericii, cea care nu era prezentată în rapoartele oficiale, dar și dorința credincioșilor de a se strânge împreună. Rememorăm astfel atât constrângerile cât și râvna Bisericii din România în perioada comunistă.


Intransigență, loialitate și iubire față de patrie la Sandru Trandafir
Istoria cultului penticostal, ca și a celorlalte culte evanghelice din perioada comunistă, este adeseori complicată iar uneori ambiguă. Iubirea de patrie era o expresie frecventă în discursurile oficialilor comuniști, fiind utilizată și de unii lideri evanghelici precum Sandru Trandafir, director al Seminarului Teologic Penticostal din București începând cu anul 1976 pentru a-și dovedi loialitatea față de autorități. Posibil să mă înșel, dar acestea sunt concluziile notei prin care Sandru Trandafir, în calitate de director al Institutului Teologic Penticostal din București, înaintează Departamentului Cultelor o scrisoare primită de la Răscol Victor. Scrisoarea deschisă difuzată în străinătate a fost redactată în opinia lui Sandru Trandafir cu scopul ,,de a defăima atât țara noastră, cât și pe mine personal.”

Lumini și umbre în istoria Cultului Penticostal sub comunism
Răscumpărarea memoriei- o cale mai bună, este titlul articolului prin care Dănuț Mănăstireanu ne anunță apariția blogului Istoria noastră cea de toate zilele.
Autorul acestui demers de recuperare a memoriei evanghelice, în speță a Bisericii Penticostale, este pastorul Vasilică Croitor. Blogul acestuia anticipează lansarea cărții Răscumpărarea memoriei, despre care autorul mărturisește următoarele:
Cartea […] are drept țintă despovărarea Bisericii de tarele trecutului care bântuie prezentul şi aşezarea unei pietre de hotar pentru generația tânără, căreia trebuie să i se dea șansa unui nou start, întemeiat pe adevăr, pe credință și pe valori neştirbite de compromisuri astăzi prea ușor acceptate.
Obiectivele enunțate sunt similare cu abordarea noastră pe istoria baptiștilor din România în perioada comunistă și într-o anumită măsură cu cele ale cărții Pigmei și uriași scrisă de Daniel Mitrofan. Ca unul care am citit cartea respectivă și am avut acces la documente pot să mărturisesc că abordarea sa este incompletă. Am să mă refer la un singur exemplu, reglementarea serviciilor religioase. Prezentând acest eveniment, Daniel Mitrofan tratează numai acceptarea de către conducerea cultului baptist a reglementării serviciilor religioase, lucru trist de altfel, fără a face referire la încercările acesteia de evitare a acceptării acestei impuneri. Istoria baptiștilor din România sub comunism a fost reluată de către Daniel Mitrofan în cartea Pași. În urma unei lecturări sumare a acesteia, remarc ca și cercetător documentele din arhiva Uniunii baptiste, precum și faptul că lucrarea se concentrează nu asupra istoriei baptiștilor în general, ci pe încercarea de dovedire a faptului că majoritatea liderilor cultului baptist au colaborat cu Securitatea și cu Departamentul Cultelor. Acest aspect fiind unul destul de sensibil și controversat în același timp, consider că analizarea colaborării trebuie făcută cu multă responsabilitate și prin analizarea mai multor categorii de documente. Cat privește asemănările de abordare dintre Daniel Mitrofan și pastorul Vasilică Croitor, Dănuț Mănăstireanu în articolul amintit menționează faptul că între cele două lucrări, Răscumpărarea memoriei și Pigmei și uriași, sunt doar asemănări superficiale pe care le și evidențiază în urma unei lecturări fugare a manuscrisului.
1. Scopul aceastei lucrări nu este unul electoral, deși ea va aparea, probabil, în preajma unui congres electiv al Uniunii Penticostale. […]
2. Abordarea domnului Croitor este una cît se poate de impartială, omenește vorbind. […]
3. Rigoarea cu care este abordat subiectul este impresionanta, dat fiind ca autorul nu este istoric de profesie […] El incearcă să se ferească de a da verdicte și face efortul de a opera cu nuanțe într-o problematică complexă în care numai Dumnezeu este calificat să rostească judecata finală și în care colaboraționismul și responsabilitatea pentru acesta presupune o gradare infinită de sensuri.
4. Atitudinea cu care se raportează autorul la această complicată chestiune nu este una de vendetă, mai mult sau mai puțin personală, ci una spirituală, al cărei scop este de a oferi o șansă de reconciliere a unei comunități care a întercat timp de peste două decenii sa ascundă, din diverse pricini și cu diverse scuze, mizeria colaboraționismului cu regimul comunist.
În final doresc ca acest demers istoriografic să fie unul pozitiv pentru mișcarea evanghelică și să-și atingă scopul de recuperare a memoriei.
Cultele religioase în România comunistă
Anul 1948 a marcat o cotitură pentru societatea și viața religioasă din România. Ca urmare a instaurării oficiale a regimului comunist, a fost elaborat un nou cadru legislativ prin intermediul căruia se urmărea aducerea sub controlul statului a vieții politice, sociale și religioase. Cum ,,Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic” (Denis Deletant, România sub regimul Comunist, Fundația Academia Civică, București 2010, p.93), aceasta nu putea rămâne în afara reglementărilor legislative prin care se urmărea stabilirea unui nou tip de relație între Stat, Biserică, societate. Constituția din 1948, Legea Cultelor, Legea de organizare și funcționare a Ministerului Cultelor, Hotărârea Consiliului de Miniștri pentru Organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor din 1958, reprezintă doar o parte a noului cadru legislativ privitor la culte, construit începând cu anul 1948. Astfel, prin Legea Cultelor din anul 1948, statul a recunoscut 14 culte religioase: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din România, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Mozaic, Cultul Musulman , Cultul Creștin Baptist, Cultul Creştin după Evanghelie, Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a 7.
Printre cele 14 culte recunoscute se numără și patru culte neoprotestante sau evanghelice: Cultul Creștin Baptist, Cultul Adventist de ziua a 7-a, Cultul Penticostal, Cultul Creștin după Evanghelie. Biserica Greco-catolică a fost desființată, iar cea Romano-Catolică avea un statut semi-legal deoarece nu a dorit să redacteze și să supună aprobării Ministerului Cultelor un statut de organizare și funcționare. După emiterea Legii Cultelor, cultele recunoscute aveau la dispoziție un termen de trei luni să-și revizuiască statutele de organizare și funcționare pentru a fi în acord cu noile prevederi. Statutele de organizare și funcționare ale acestora, mai puțin cel al Bisericii Romano-Catolice, au fost aprobate în anul 1950. Deși Statul avea ca obiectiv declarat asigurarea libertății religioase și de conștiință, s-au realizat intruziuni în viața internă a cultelor prin intermediul supravegherii și controlului. Complexitatea acestor probleme a putut fi percepută abia recent și încă nu pe deplin, ca urmare a accesului la documente, a apariției unor lucrări cu caracter memorialistic, precum și a unor lucrări de specialitate, sau articole în diferite reviste și cotidiene.
În acest context, Vasile Tomoioagă ne semnalează articolul Cultele permise în Republica Socialistă România, pe site-ul ziarului Jurnalul Nașional în cadrul suplimentului Scânteia. Articolul redactat de către Daniela Cârlea Șontică, preia în fapt informații cu privire la istoricul celor 14 culte recunoscute de către statul român pe parcursul perioadei comuniste, probabil din Atlasul religiilor a lui Cuciuc Constantin, pe care le complectează cu date statistice la nivelul anului 1989. Deși o parte din numele sub care aceste culte au funcționat în perioada comunistă sunt prezentate în cadrul articolului amintit, inexact, cum ar fi cel al Cultului Baptist sau Creștin după Evanghelie, remarcăm abordarea unui asemenea subiect în presa centrală bucureșteană. Menționăm și faptul că instituția la care se face referire în articol a purtat numele de Departamentul Cultelor și a funcționat sub acest nume din anul 1957/1958 până la sfârșitul perioadei comuniste și nu Departamentul de Stat pentru Culte, cu referire probabil la numele de astăzi, acela de Secretariatul de Stat pentru Culte. Refritor la informațiile inexate din cadrul articolului la care am făcut referire semnalăm și faptul că Departamentul Cultelor se preocupa de supravegherea și controlarea vieții religioase și nu a personalului de cult în sesnsul sugerat de articol. Această sarcină revenea Securității care prin intermediul direcțiilor specializate, supraveghea personalul de cult, locuințele acestora, precum și anumiți credincioși pe care această structură a statului sau altele îi percepeau ca reprezentând un pericol din considerentul că doreau o revigorare a vieții religioase. Deoarece Statul dorea impunerea ateismului și percepea Biserica ca pe un concurent în lupta pentru câștigarea vieții oamenilor,
„Cultele permise au fost supravegheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament.
De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace”, ne-a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scăzut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii „rascolnici”, nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât „boglopopovţii”, cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. „În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului”, se arată în „Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România”, de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi.
După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini.
Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi.
Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la începutul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şcolile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi.
Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, colportând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia reformaţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
Creştinii după Evanghelie, care se consideră „creştini liberi”, s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, „tudoriştii” sau „creştinii după Evanghelie”, cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se estimează că erau în jur de 200.000 de penticostali.
Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. „În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor”, se spune în lucrarea lui C. Cuciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evreilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp.
Familia mea în comunism
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc va derula in perioada 20 februarie-1 mai 2010 concursul national de eseuri si arta grafica „Familia mea in comunism”.
Concursul, ajuns la a IV-a editie, este destinat elevilor din clasele V-XII si este organizat in parteneriat cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului şi Sportului şi Reprezentanta Comisiei Europene in Romania. Scopul acestui concurs este acela de a creste interesul copiilor si tinerilor pentru istoria recenta a Romaniei, determinandu-i sa reflecteze asupra naturii totalitare si represive a regimului comunist din Romania. Astfel, ii provocam pe elevi la o noua tema de concurs Familia mea in comunism, obiectivul nostru fiind acela de a aduce in prim plan relatia dintre statul comunist si familie. Plecand de la urmatoarele intrebari: In ce masura a fost afectata familia ta de regimul comunist? Cum portretizati viata de familie in timpul regimului comunist?, ii asteptam pe elevi sa ia parte la acest concurs de creatie.
Regulamentul concursului poate fi consultat aici, iar fișa de înscriere poate fi descărcată apăsând aici.
http://www.crimelecomunismului.ro/

Viaţa creştină în comunism
Voi cânta, te voi lăuda
Chiar în ceasul cel mai rău
Prin durere şi prin greu
Voi cânta, te voi lăuda
Aceste versuri de o profunzime deosebită m-au inspirat să aștern pe hârtie câteva gânduri despre viața creștinilor sub comunism pentru că reflectă o realitate despre care s-a vorbit şi s-a scris mult atât în perioada comunistă cât mai ales după aceea, o realitate care face referire la existența martirajului creștin în perioada contemporană. Deși pentru România perioada contemporană începe din punct de vedere istoric după primul război mondial, nu voi face referire aici decât la ceea ce generic denumim perioada comunistă. Intervalul istoriei românilor la care facem referire (1948-1989) a fost unul al suferinței şi încercărilor, o cale destul de grea pe care unii nu au reușit să o urce, iar alții au devenit exemple vii demne de urmat, care au ales să rabde până la capăt decât să-şi trădeze convingerile religioase. În acest material vreau să evoc câteva aspecte legate de mărturia lui Richard Wurmbrand despre care am mai scris aici. Richard Wurmbrand a făcut 14 ani de închisoare pentru credința sa şi a avut o influentă puternică asupra spațiului evanghelic românesc, precum şi asupra percepției occidentalilor despre situația drepturilor omului şi a libertății religioase din țara noastră. În anul 1965,Wurmbrand a ajuns în SUA, unde a depus o mărturie cutremurătoare în fața Comisiei de Audieri a Senatului american despre suferințele creștinilor din spatele cortinei de fier, în special România. Mărturia sa a fost întărită şi argumentată prin însăși semnele sale, întocmai ca Isus. Dovada faptului că argumentele şi mărturia sa au suscitat un interes deosebit stă în faptul că stenogramele audierii lui Wurmbrand, tipărite într-o broșură, au constituit timp de trei ani cel mai cautat și vândut document emis de Administrația americană. Depoziția lui Wurmbrand era apreciată de către prestigiosul ziar britanic The Guardian ca fiind una care a schimbat pentru totdeauna percepția creștinismului occidental asupra comunismului.













