Arhive categorie: Creștinism

Vorbe care contează – 22 ianuarie 2011 Iuda și societatea contemporană


Sărutul lui Iuda stârnește în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.

Florin Liău, Sărutul lui Iuda sau Creștinismul politic semneletimpului.ro (aprilie 2010)

Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (2)


Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)


Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?

 

Numele Iuda (Yehuda – „recunoştinţă”), purtat de acel fiu al patriarhului Iacov care avea să devină fruntea poporului Israel şi simbol al iubirii de fraţi, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării. Chiar dacă evreii folosesc până astăzi acest nume, creştinii l-au evitat sub orice formă. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu le dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.

Iuda „iscariotul”

Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu se ştie mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie, la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Matei 10:4). Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul), când Iskarioth. Iar Ioan punctează că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2, 26). Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”[a] . Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Iosua 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.

După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal)[b], „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor”?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, din moment ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului (Ioan 12:6; 13:29).

Iuda, agitatorul politic

Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Matei 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi n misiune doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie) – Filip şi Natanael [Bartolomeu] (Ioan 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul sugerează că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir.

Evanghelia ne relatează că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa lui Iisus, îşi continuau disputele electorale care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, numindu-i pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori ai Lui)[1] , ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (Ioan 13:16; 1 Corinteni 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc. Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Luca 22:38), dacă ar fi fost cazul. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Matei 16:21; 17:22, 23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Matei 18:3-6; 23:9-12). Dar apostolii, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră oare profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel? (Mica 5:5-8; Psalmul 45:3-5). Nu e de mirare că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a exclamat: „Ferească Dumnezeu!”

Iuda, demonul

Dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Său, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6:70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer, ca Moise. Iisus a arătat clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui (Ioan 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism şi L-au ironizat, făcând aluzii la canibalism. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Ioan 6:66).

Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. În mod sigur mai dezamăgit decât toţi, Iuda, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru că au ales să rămână cu El. În schimb, a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !”[2] (Ioan 6:70, 71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate fiecare s-o fi întrebat în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”

În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Iisus ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a forţa lucrurile. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele până la capăt.

Iuda, discipolul

Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (Ioan 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să-l invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic! Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Matei 8:19, 20; Luca 9:57, 58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.

Cât despre răsplata la care se gândeau ucenicii pentru că Îl urmaseră („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Matei 19:27, 28). Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprinde şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus a spus clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ieremia 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Romani 2:4; 11:22). Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a-i elibera pe cei posedaţi de spirite (Matei 10:1, 4b; Luca 6:12-16). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.


[1] 10:2; Marcu 6:30; Luca 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10, 11.

[2] Textele biblice din prezentul articol sunt fie traduceri ale autorului, fie adaptări sau parafrazări.

[a] Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.

[b] Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).


Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)

Franklin Graham: Spirit of Anti-Christ Is Everywhere


Franklin Graham told students at John Brown University Tuesday to remain committed in their faith in Jesus Christ and preach the Gospel in spite of the persecution they may face.

Franklin Graham: Spirit of Anti-Christ Is Everywhere from Christianpost.com by Elena Garcia (19.01.2011)

Asemănări și diferențe între bisericile evanghelice (studiu)


Un sondaj naţional efectuat de Alianţa Evanghelică şi organizaţia Christian Research, pe un eşantion de 17.000 de evanghelici englezi, a dezvăluit existenţa a numeroase asemănări și diferenţe de opinie între aceştia.

churches_collageEvanghelicii au perspective diferite asupra Bibliei, avortului, eutanasiei şi homosexualităţii, în ciuda ideii larg răspândite, potrivit căreia evanghelicii ar avea un set uniform de credinţe. În același timp temele principale, de bază ale creștinismului sunt confirmate de o majoritate a credincioșilor. „Acest studiu ne ajută să vorbim cu mai multă încredere despre comunitatea noastră evanghelică, despre lucrurile care sunt importante pentru noi şi despre contribuţia semnificativă pe care o aducem comunităţii din jurul nostru.”, spune Steve Clifford, directorul general al Alianţei citat de Christian Post.

Sondajul a arătat existenţa unui consens clar cu privire la unicitatea lui Hristos: 91% dintre evanghelici consideră că El este singura cale spre Dumnezeu. Optzeci şi opt la sută cred cu tărie că religia este cel mai important lucru din viaţa lor, iar 83% declară că aceasta a fost un factor important în luarea deciziilor. Nouăzeci şi patru la sută dintre evanghelici au convenit că una dintre datoriile creştinilor este să aibă grijă de mediul înconjurător şi 81% au spus că au fost implicaţi în vreun soi de muncă voluntară cel puţin o dată pe lună.

Divergenţele apar atunci când intră în discuţie probleme precum inspiraţia Bibliei. În timp ce evanghelicii sunt în general de acord că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, doar 54% au confirmat credința că Biblia pe care o deţin astăzi este în acord perfect cu manuscrisele originale şi nu conţine erori. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, diferenţele sunt de asemenea considerabile. Aproximativ 20% dintre cei chestionaţi spun că avortul nu poate fi justificat sub nicio formă, în timp ce 17% susţin exact opusul.Mai puţin de jumătate dintre evanghelici cred cu tărie că eutanasierea, ca sinucidere asistată, este întotdeauna un păcat (42%). Circa 24% dintre respondenţi au mărturisit că nu ştiu ce să credă cu privire la acest subiect.

Studiul a constatat de asemenea că în timp ce doar 13% au declarat cu tărie că a avea sentimente homosexuale este greşit, 59% s-au declarat complet convinşi că actele homosexuale sunt întotdeauna greşite. Şi mai multă incertitudine o ridică subiectul iadului . aproximativ 31% dintre evanghelici au spus că sunt nesiguri cu privire la existenţa unui loc de condamnare veşnică a celor păcătoşi. Cu toate acesta, aproximativ o jumătate dintre respondenţi fie cred cu tărie, fie sunt doar de acord că un astfel de loc există.

semneletimpului.ro

Rezultatele sondajului au fost semnalate și de Alin Cristea pe România Evanghelică sub titlul Survey: Most British Evangelicals Say Jesus Is the Only Way to God

Axiomele credinței baptiste


Axiomele credinței baptiste

from Ambasadorul by ambasadorul(15.01.2011)

Biblia(NT) AUDIO dramatizata – Traducerea Interconfesionala a Societatii Biblice


From Pro(-)scris by Liviu.

Fisierele pot fi descarcate de aici.

INTOLERANTA SI DISCRIMINARE IMPOTRIVA CRESTINILOR DIN UNIUNEA EUROPEANA!


INTOLERANTA SI DISCRIMINARE IMPOTRIVA CRESTINILOR DIN UNIUNEA EUROPEANA! from marianagoron by Maria Goron (13.01.2011)

Relatia intelectualilor cu teologia este „ambiguă”


Într-un interviu publicat în ediția de astăzi a ziarului Lumina, profesorul Adrian Muraru portretizează acut teologia românească.

prof. dr. Adrian Muraru (Foto: Ziarul Lumina)Relația intelectualilor cu teologia este „ambiguă”, consideră  Adrian Muraru, lector doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. „Teologia este de multe ori observată prin „meseria” proprie a fiecărui intelectual (şi influenţată, cum aminteam, de prejudecăţile „tribului”),” a explicat profesorul.

Profesorul s-a declarat dezamăgit de „cunoașterea relatativ precară a teologiei” în cercurile intelectuale, dar mai ales de nivelul scăzuit de „cunoștințe teologice elementare.” Pentru a exemplifica, Moraru povestește că „un cunoscut universitar a publicat de curând, la o editură prestigioasă din străinătate, un volum dedicat istoriei intelectuale a modernităţii şi, încercând să explice fenomenul în circumstanţele sale religioase, a folosit expresia ‘teologia iudeo-creştină’” (expresie necorespunzătoare prin prisma diferențelor ireconciliabile între cele cele două sisteme teologice).

„Să sperăm totuşi că situaţia se va schimba.” Muraru consideră că perspectivele optimiste sunt date de activitățile din câteva centre de cercetare care au proiecte în derulare. Două dintre acestea, care sunt susținute de universitatea din Iași, sunt Centrul de științe biblico-filosofice numit Monumenta Linguae Dacoromanorum, „care încearcă să recupereze tradiţia biblică evidentă în vechile traduceri româneşti ale Bibliei.” Al doilea proiect vizează înființarea unui centru de traducere şi editare dedicat textelor antice şi medievale. Acesta urmează să ofere ediţii bilingve, în format academic, pentru operele greceşti şi latine, precreştine şi creştine. „Multe proiecte sunt inedite pentru cultura noastră,” e de părere Moraru.

semneletimpului.ro

Interviul cu profesorul ieșean Adrian Muraru poate fi citit pe site-ul ziarului Lumina sub titlul  Dialog cu profesorul Adrian Muraru : Intelectualii români nu prea cunosc teologia

Vorbe care contează – 11 ianuarie 2011 Marx și Isus


,,O treime din omenire se trezește acum din coșmarul în care un evreu, Marx, a jucat rolul principal. Singurul care o poate salva din acest coșmar este un alt evreu – Isus”.

Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.25

Ziua Mondială a Rugăciunii va fi dedicată persecuției creștinilor


În mesajul de 1 ianuarie adresat credincioșilor prezenți în Piața Sfântul Petru de la Vatican, Papa Benedict al XVI-lea a anunțat că persecuția creștinilor va constitui tema Zilei Mondiale a Rugăciunii, sărbătorite de Biserica Catolică în luna octombrie. (Christian Post) via semneletimpului.ro