Isus Îşi deschide braţele şi-l îndeamnă, aproape poruncitor, să-i atingă rănile din palme şi din coastă. Dar o spune cu atâta fermitate şi siguranţă de Sine, încât Toma nu mai simte nevoia s-o facă, ci I se aruncă la picioare exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Spun asta pentru acei tineri din vremea noastră care socotesc că o credinţă religioasă se obţine doar prin experienţă. În cazul lui Toma, experimentul nu i-ar fi fost de nici un folos. Toţi ucenicii, inclusiv el, porneau de la premisa că fiinţa aceasta care li se arăta dându-se drept Iisus era de fapt o nălucă, o entitate acorporală, şi nicidecum una şi aceeaşi persoană cu Isus Cel răstignit pe cruce. De aici, dilema lui Toma devenea insolubilă: dacă „acest” Isus este real, cum de a pătruns în casă prin uşile încuiate? Iar dacă este nălucă, cum de se lasă pipăit? Aşadar, singura soluţie era credinţa pură, adică nu o relaţie logică între subiect şi obiect (cum ar fi, de pildă: „Cred în constelaţia Orion”, în care constelaţia rămâne exterioară celui ce crede), ci relaţia duhovnicească prin care subiectul îşi încorporează obiectul.
(Bartolomeu Anania) via Ghiță Mocan