Simbolul iubirii
Partajează asta:
De ce a fost creată femeia dintr-o coastă?
Geneza 2:21 ne spune clar că Dumnezeu a creat femeia luând una din coastele lui Adam. De ce? Ce semnificație are acest lucru atât pentru femei, cât și pentru bărbați?
Înainte de a încerca să dăm un răspuns este bine de notat că vrem să facem lumină asupra unui aspect mai obscur din narațiunea creației, uitându-ne la contextul în care apare pasajul acesta. Totuși, este elegant să afirmăm că nu vorbim despre singura interpretare „corectă” posibilă.
Despre Adam se spune că a fost creat din „țărâna pământului” (Ge. 2:7), dar și despre animale ni se spune același lucru: „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului…” (Ge. 2:19a). Deci, atât Adam cât și lumea animală au fost create din „pământ”. Dar, în momentul în care Adam dă nume animalelor constată că „nu se găsește niciun ajutor care să i se potrivească” (Ge. 2:20).
Cu alte cuvinte, chiar dacă Adam avea „ceva în comun cu animalele”, (evoluționiștii să nu se grăbească să jubileze), cu siguranță avea și „ceva diferit de ele” (Adam era creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, Ge. 1:26). Deci, nu era suficient ca „ajutorul potrivit” să fie din proximitatea lui Adam, trebuia să fie chiar din el.
Așadar, Dumnezeu ia o coastă „din el” și o creează pe Eva, de unde și reacția lui Adam: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi “femeie”, pentru că a fost luată din om.” (Ge. 2:23).
Afirmația ar trebui înțeleasă ca referindu-se atât la originea femeii (din om), dar și la valoarea ei, fiind creată la fel ca Adam, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Acesta este și motivul pentru care unirea dintre bărbat și femeie este unică și, dincolo de intimitatea fizică, implică fără îndoială o intimitate de natură sufletească și spirituală.
Aspectul valorii este reținut și de către reformatori, care atrag atenția că femeia nu a fost făcută din piciorul bărbatului (ca și cum ar fi fost inferioară lui) și nici din capul său (ca și cum i-ar fi fost superioară). Ea a fost luată din coasta lui (de lângă el), arătând prin aceasta că are o valoare egală cu bărbatul, amândoi fiind diferiți de lumea animală.
Partajează asta:
Creștinul olimpic
Un articol de Constantin Ghioancă
Aproape că nu este zi în care să nu auzi creștini care se plâng: că viața este prea grea, că nu e ușor să fii creștin, că sunt prea multe ispite, că lupta spirituală este prea mare, că sunt dezamăgiți de frați și câte altele…
Astăzi te invit să citești despre creștinul olimpic, cel sârguincios, hotărât, ambițios. Cel care vrea să reușească. Acestea fiind spuse, să privim la Pavel:
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, dar, în aşa fel, ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:24-27)
De la început trebuie să înțelegem că Pavel folosește aici un cumul de imagini din lumea întrecerilor sportive. Deci, este bine să înțelegem că ce spune apostolul aici ilustrează anumite principii, nu vorbim despre un text doctrinar în sine. Cum arată creștinul olimpic?
1. Este pasionat și determinat în trăirea pentru Domnul! Pavel spune că în jocurile olimpice toți aleargă dar numai unul capătă premiul. El nu vrea să spună că creștinii sunt în competiție unii cu alții și nici că doar unul dintre ei va primi premiul ceresc. Este doar o ilustrație care să întărească acest adevăr: „alergați, dar, în așa fel, încât să căpătați premiul!” Textul ne spune cum trebuie să alergăm. Toți trebuie să avem pasiunea și determinarea atletului care dorește să treacă primul linia de sosire.
2. Are viziune. Creștinul olimpic nu se lasă „purtat de val”. Dimpotrivă, vâslește în fiecare zi. Știe unde trebuie să ajungă. Are ținte clare: pentru sine, pentru familie, pentru biserica din care face parte. Nu trăiește haotic, instinctual. Se îndreaptă spre cer și este decis ca până ajunge acolo să semene cât mai mult cu Domnul său.
3. Este eficient. Când Pavel spune că „se luptă cu pumnul” nu ne îndeamnă nicidecum la bătaie. Vorbește despre eficiență. Cât de obositor este pentru un pugilist să lovească în vânt, fără să puncteze împotriva adversarului. Tot astfel, creștinul olimpic este eficient în acțiunile sale. Tocmai fiindcă știe încotro merge luptă strategic. Știe când și unde să „lovească”. Prețuiește rugăciunea, Cuvântul, părtășia frățească, timpul de calitate împreună cu familia sa. Are în viața sa lucruri pe care nu le negociază fiindcă vrea să fie eficient.
4. Anticipează răsplata. Creștinul olimpic este gata să lupte pentru credință, tocmai fiindcă nu se lasă prins în bălăriile acestei lumi. Știe că există un mare final și o mare răsplătire: se va întâlni cu însuși Mântuitorul său.
5. Dă dovadă de autocontrol. Creștinul olimpic știe să se înfrâneze. Este atent cu ce își cultivă mintea (nu cu abjecțiile de la „tembelizor”), își păzește limba, ochii, trupul și acțiunile sale. Încearcă să fie disciplinat: se trezește de dimineață, practică postul și rugăciunea, evită extravaganțele, trăind decent și fără să uite că se află într-o alergare.
În concluzie, să ne amintim că și în momentul de față suntem în competiție (cu noi înșine) și, mai ales, să ținem minte că toți putem fi creștini olimpici.
Alte articole din categoria Biserică și societate pot fi citite AICI
Partajează asta:
Este căsătoria între homosexuali creştină?
Este căsătoria între homosexuali creştină? Deşi pare ciudat să punem această întrebare, cred că este important să abordăm un astfel de subiect. Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu este o chestiune care stârneşte dezbateri doar în spaţiul laic, în special în zona legislaţiei, ci şi în sfera religioasă.
În cadrul unui curs de sociologia religiei, profesorul Thomas Schirrmacher semnala că există mai multe elemente creştine păstrate în cadrul căsătoriei dintre homosexuali, printre care: ideea de căsătorie pentru întreaga viaţă (partenerii „își jură credință” pentru tot restul vieții), principiul monogamiei (căsătoria este doar între două persoane și nu mai multe) și apoi, evident, întregul ceremonial „religios” (de la o persoană care să „oficieze” căsătoria, până la jurăminte, verighete și toatele celelalte aspecte specifice unei căsătorii dintre un bărbat și o femeie).
Deci, ce să răspundem la întrebarea noastră? Privind la căsătorie, așa cum a fost ea rânduită de Dumnezeu remarcăm un aspect esențial: „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Elementul acesta nu este unul secundar, ci însuși fundamentul pe care este zidită căsătoria: căsnicia creștină este doar între un bărbat și o femeie. Prin urmare, răspunsul este: Nu! Căsătoria între homosexuali nu este creștină. Chiar dacă se importă multe aspecte din căsnicia creștină, faptul că nu se realizează între un bărbat și o femeie înlătură aspectul esențial rânduit de Dumnezeu pentru acest act.
Totuși, aș vrea să facem o aplicație într-o altă direcție: valorile creștine au o influență asupra societății în care trăim! De multe ori suntem descurajați și ne întrebăm dacă avem vreun impact ca și creștini în lumea în care trăim. Chiar dacă uneori nu observăm, până și ateii sau homosexualii împrumută elemente din creștinism. Este important să continuăm să avem o mărturie creștină în societate. Este important să se audă mai des vocea creștinilor în spațiul public. Este important să ne spunem și noi părerea cu privire la problemele de interes general. Creștinii chiar au o influență în societate.
Eu nu spun că homosexualii, sau alții, care împrumută din creștinism doar ce le place lor fac un lucru bun. Ceea ce spun este că și indirect creștinii au o influență în societate. Și cu cât valorile creștine sunt mai prezente în societate, cresc șansele ca oamenii să întâlnească cea mai de seamă Valoare a creștinismului și anume, Adevărul, pe însuși Mântuitorul nostru care poate schimba viața omului în mod radical.
Costel Ghioancă
Partajează asta:
De ce nu ne vom plictisi în cer şi de ce nimeni nu va sta prea mult în iad?
«Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
“Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»”
Apocalipsa 21:3
Încerc să dau un răspuns la două dileme, una legată de cer şi alta legată de iad. Iată despre ce este vorba:
1. Nu este așa că nu ne vom plictisi în cer? Se spune că în cer îl vom lăuda pe Domnul pentru totdeauna. Plictiseala este asociată, de obicei, cu monotonia, când repetăm mereu același lucru. Cum în cer va trebui să repetăm lauda mereu şi mereu, pentru eternitate, nu înseamnă că cerul va reprezenta culmea plictiselii? Cea mai frecventă explicaţie este că vom avea şi alte îndatoriri pe lângă laudă şi, deci, nu ne vom plictisi în cer. Există mare adevăr în această perspectivă.
2. Nu este nedrept ca oamenii să stea în iad pentru eternitate? Oamenii greşesc, într-adevăr, şi merită să fie pedepsiţi, dar a nu exista cale de scăpare din iad nu este, totuşi, prea mult? Este drept ca pentru păcate făcute într-un timp limitat, pedeapsa să fie nelimitată? Explicaţia frecventă este următoarea: gravitatea ofensei este pe măsura valorii Celui ofensat. Cum Dumnezeu este infinit în atributele Sale, efectele păcatului sunt de natură infinită şi pedeapsa veşnică este justificată. Şi aici este mare adevăr.
Eu încerc să dau un răspuns la aceste întrebări, atrăgând atenţia asupra faptului că viaţa de dincolo de moarte ţine de o „structură supra-temporală”. Cu alte cuvinte, în cer (sau în iad) nu vor mai exista zi şi noapte, ore și zile, luni şi ani. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.” (Apoc. 21:23)
Dumnezeu există în afara și deasupra timpului. „El este Cel ce este”, punct! (Exodul 3:14) Eu înțeleg că atât cerul cât și iadul este legat de „a fi”. Cerul înseamnă a fi cu „Cel ce este”, iar iadul înseamnă a nu fi cu „Cel ce este”. După cum citim în Apocalipsa „El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei”. Aceasta este definiția cerului. A fi cu Dumnezeu înseamnă desfătare și fericire deplină, iar a nu fi cu El înseamnă culmea chinurilor și a durerii. Deci, după moarte pășim într-o nouă existență (într-un nou „a fi”), caracterizată de fericire sau chin.
Din acest punct mai departe, toate expresiile pe care noi le folosim, de genul: eternitate, veșnicie, pentru totdeauna, mereu și mereu – ca să nu mai spun despre „veșnicia trecută și veșnicia viitoare ?! – etc., sunt acomodări de limbaj, pentru noi cei ce suntem încă sub limitele timpului. Dar în cer nu există plictiseală pentru că nu există monotonie și nici în iad oamenii nu vor sta prea mult, pentru simplul fapt că nu există „prea mult”. Oamenii nu vor fi în rai sau iad pentru un anumit număr de ani (fie el și infinit), ei doar vor fi! Este vorba despre o existență pe care noi încă nu am experimentat-o și nu o putem pricepe. “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9).
În concluzie, rămânea întrebarea în stil shakespearian: A fi sau a nu fi cu „Cel ce este”? A fi cu El înseamnă fericire deplină și „nu este timp” să intervină plictiseala. A nu fi cu el înseamnă chin deplin și „nu este timp” ca acesta să țină prea mult.
Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Dr. Stephen Etches, Privire de ansamblu asupra Bibliei
Partajează asta:
Deșteaptă-te române!
De la 1848 încoace tot cântăm „deșteaptă-te române…”. Din ’90 spunem că ne și reprezintă ca națiune. Îl cântăm toți, deopotrivă, copii și bătrâni, bogați și săraci, pe podiumul de premiere la jocurile olimpice sau, sacadat, printre cojile de semințe care zboară rătăcitor în aerul de deasupra stadioanelor bucureștene. Aş urmări, cumva, o altă direcţie de reflcţie decât cea propusă de imnul nostru naţional: nu atât trezirea din “somnul cel de moarte”, ci trezirea “din prostie”. Deci, să zic aşa, un fel de deşteptare spre deşteptăciune. Mă întreb și eu cum arată, oare, un român „deștept”? Că deștepți toți părem a fi… Nu prea există subiect față de care românii – in corpore – să nu își dea cu presupusul… Deșteptăciune este din plin!
În mod paradoxal, una din revelațiile izvorâte perpetuu din depozitul deșteptăciunii românești este că „suntem proști”. Aud adesea în zumzetul urbei: „Suntem proști! Ne merităm conducătorii pe care-i avem!” Sau, „când ne prefacem că muncim, suntem proști, ne păcălim pe noi înșine!” Tot astfel, aud: „băă, dacă tot bem și fumăm atâta, suntem proști, ne distrugem sănătatea!” Aș putea da mai multe exemple, dar nu găsesc deloc plăcere în a elogia prostia…
Rămânem, totuși, cu dilema existențială a unei națiuni deștepte, foarte abilă în a-și depista propria prostie, pentru ca mai apoi, cu prima ocazie, să cânte: „Deșteptă-te române!” O explicație ar fi că există deșteptăciune, dar prea puțină înțelepciune. Recunoaștem prostia, dar nu știm cum să acționăm față de ea. Sau, nu suntem suficient de motivați, suntem pasivi, comentăm, rumegăm și… cam atât. Lipsește acțiunea izvorâtă din înțelepciune. Asta din pricină că înțelepciunea adevărată nu vine pe traiectorii genetice, nici pe cele ale ambițiilor personale și nici prin (dez)informare. Înțelepciunea vine prin apropierea de Dumnezeu! Prin frica de Domnul (Proverbe 1:7).
Dacă românii își doresc – de ziua lor – o altfel de soartă și o „deșteptare” din prostie este nevoie de smerenie, de apropiere reală de Dumnezeu, de Hristos „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3).
Așadar, de ziua românilor urarea mea este: „Fii înțelept, române!”
La mulți ani!
Partajează asta:
Conferința de predicare expozitivă – Râu Sadului 2013
În perioada 24-26 octombrie 2013 am participat la Conferința de predicare expozitivă organizată de Langham Preaching Romania la Rîu Sadului, lângă Sibiu, într-un superb peisaj de toamnă.
Evenimentul a fost organizat de către Daniel Oprean, Daniel Mariș, Corneliu Constantineanu, iar invitații din acest an au fost Marcel Macelaru, Amiel Drimbe și Costel Ghioanca, predicatori experimentați, în calitate de conferențiari, la care s-au alăturat alți cercetători implicați în educația teologică din România și peste 60 de participanți provenind din mai multe confesiuni evanghelice.
Una din provocările acestei conferințe a fost și aceea de a crea o unitate în diversitate. Participarea la acest eveniment a fost o ocazie inedită de a interacționa cu oameni deosebiți și de a explora noi metode de înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Am avut bucuria să mă reîntâlnesc cu Daniel Oprean, pe care l-am cunoscut la Iași în vara anului 2009 cu prilejul unui workshop de istorie orală privindu-i pe evanghelici.
O imagine de la workshop-ul de istorie orală din 2009 cu Daniel Oprean și Vasile Tomoioagă (Foto Alin Cristea)
Râul Sadului 2013
Tema acestei conferințe a fost predicarea din Vechiul Testament (predicarea din Narațiuni, din Lege și din Profeți), iar abordarea a fost una inedită prin împletirea unor expuneri și discuții în plen cu lucrul pe grupe în cadrul unor worksop-uri.
Partea practică a lucrului pe grupe va continua pe întreg parcursul anului următor (până la următoarea conferință) prin intermediul grupurilor de predicare zonale. Mai jos o fotografie cu o parte din membrii Grupului de predicare Langham București.
Albumul foto este disponibil AICI
Istorie Evanghelica 